duminică, 30 martie 2008

2.9 Satul nostru în primul război mondial

Era în vara anului 1914. Oamenii îşi trăiau viaţa lor tihnită, ocupaţi cu muncile câmpului, iar gospodinele îşi vedeau de copii şi de treburile gospodăreşti. Feciorii şi fetele petreceau în voie dar îi ajutau şi pe părinţi la lucru pe lângă casă sau la muncile câmpului. Copiii mai mărişori duceau vitele la păscut, pe toloacă. Era timpul vacanţei mari astfel că ei erau liberi şi puteau da puţin ajutor părinţilor la treburile mai uşoare.
Pe feţele tuturor se putea vedea bucuria, mulţumirea şi liniştea sufletească. Vor fi fost şi unii oameni mai necăjiţi ori săraci care se luptau cu greutăţile, dar acestea treceau neluate în seamă pentru că pe lângă bucurie au fost şi necazuri şi nenorociri de când este lumea. Duminicile mergeau la biserică şi tineri şi bătrâni, flăcăi şi fete, de se umplea biserica măcar că era foarte mare. După-amiază, tineretul mergea la horă sau la vreo nuntă ca să joace şi să petreacă. La fel şi gospodarii mai tineri cu nevestele lor. Ceilalţi rămâneau pe lângă casă să se odihnească ori să se mai sfătuiască.
La nunţi dar mai ales la horă se strângea tare multă lume. Toţi veneau curat îmbrăcaţi în costum naţional, după cum era portul la noi în sat. Flăcăii şi fetele jucau tare frumos, jocuri româneşti şi cel mai de seamă joc era “moldoveanca”. Fetele erau frumoase şi tare gătite, dar nici feciorii nu se lăsau mai prejos. Înalţi şi voinici ca nişte stejari şi îmbrăcaţi în cămăşi albe jucau voiniceşte, Arcanul ori Sârba de-ţi era mai mare dragul să-i vezi. Vor trebui să treacă mulţi ani până când să se mai vadă asemenea jocuri, dar feciori ca aceia, greu s-or găsi. Erau mândri, inteligenţi şi falnici şi conduceau jocurile ca nişte adevăraţi artişti. Era atâta de plăcut, atâta de frumos, de parcă toată bucuria lumii s-ar fi adunat acolo, în inimile acelea tinere, cuprinse de vraja dragostei şi încălzite de iureşul jocului ameţitor. Până şi soarele din înălţimi s-ar fi oprit din joc ca să privească această lume fericită.
În împărăţie se părea că era linişte şi pace; cel puţin, aşa vedeau mulţi lucrurile. În sat nu se vorbea că ar putea să înceapă vreun război. Ştirile pătrundeau cu greu la ţară, de ori ce fel ar fi fost ele, pentru că nu aveau cum. Oamenii nu citeau gazete, mulţi neştiind carte, iar despre radio şi televizor nu se pomenea pe atunci. Chiar dacă erau câţiva ştiutori de carte, la gazete nu erau abonaţi. Poate preoţii sau domnul superior (directorul şcolii) cu învăţătorii, dacă mai primeau gazete şi să fi ştiut ceva mai mult. Dar cum lumea era foarte credincioasă pe vremea aceea şi lipsită aproape cu totul de informaţii îşi zicea că Dumnezeu este bun şi are să ne ferească de nenorociri şi de război.
Împăraţii sunt şi ei creştini, cred în cele sfinte aşa că se vor strânge undeva la sfat, vor da mâna şi se vor împăca dacă au vreo pricină de neînţelegere. Nu trebuie să se facă vărsare de sânge că este păcat. Aşa îşi ziceau cei care se considerau, oarecum informaţi asupra evenimentelor vremii. Numai prin cancelariile împărăţiei lucrurile stăteau altfel.
Dar într-o noapte, aşa ca din senin, s-a stârnit furtuna. Vestea a căzut ca un trăsnet: ”a început bătaia între împăraţi!”.
După cum povesteşte voloceanul Ioan Salahor toată această linişte patriarhală şi frumuseţe care domneau în sat, s-a risipit ca un vis. În puterea nopţii au început să tragă clopotele de la biserică de răsunau dealurile şi văile.
În Voloca, mobilizarea din 1914 a fost anunţată, de noapte, prin sunetul clopotelor.
Apoi, în zori, un fecior a lui Galuţă a lui Busuioc a sunat mobilizarea cu trompete din dealul Buda ca să se audă în tot satul - pe valea de miază-zi şi cea de miază-noapte. Cum la lucru şi la cosit era obiceiul ca oamenilor, soarele să le răsară pe ogor, sau în câmp şi poieni, când a răsunat trompeta, foarte mulţi bărbaţi şi flăcăi erau cu coasa în brazdă. La auzul trompetei, au încetat cositul şi au înfipt coasele în pământ, iar unii le-au rupt.
Mulţi aveau şi holercă la dânşii pe care au băut-o şi s-au întors cântând şi poate unii plângând spre casă. În scurtă vreme toţi s-au adunat în cazarma postului de jandarmi, unde wachmeisterul le-a dat straie cătăneşti, arme şi muniţii. De aici se poate trage şi concluzia că autorităţile superioare se aşteptau la izbucnirea războiului în care scop s-au pregătit în cel mai mare secret. Feciorul lui Galuţă era trompetist şi terminase stagiul militar în armata austriacă, exact cu un an înainte de izbucnirea primului război mondial. Pe acel fecior, vrednic şi chipeş, l-am cunoscut în copilărie. -
Străjerii umblau pe drumuri şi strigau să iasă la cazarma de jandarmi toţi oamenii până la 40 de ani care făcuseră cătănia. Tot satul era în picioare; tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei şi chiar copii mai mari speriaţi, se întrebau ce s-o fi întâmplat de trag clopotele aşa de tare. Se auzeau vaiete ca acestea: “vai de noi, ce ne-om face că a început războiul!?”
Într-adevăr, începea primul război mondial şi nu aveau să se bată împăraţii întreolaltă ci sărmanii oameni. În tot satul se auzea numai plânsete şi bocete ca după morţi. Pe ici, pe colo, pe dealuri se auzeau cântece de jale. Unii alergau de colo, colo cuprinşi de spaimă. Aproape în fiecare casă se afla câte unul sau doi care trebuiau să meargă la război.
Se făcuse de ziuă şi pe drumuri era plin de femei cu copii în braţe, plângând cu hohote, având alături de ele alţii copii mai mărişori care se ţineau cu mânuţa de catrinţa mamelor, care şi ei, la rândul lor ţipau, văzându-şi mamele plângând şi bocind. Unii feciori abia îşi terminaseră stagiul militar şi acum trebuiau din nou să plece la regiment împreună cu alţi feciori şi bărbaţi.
Plecau îmbrăcaţi ca de sărbătoare în cămăşi albe şi curate şi în straie noi spre diferite centre şi oraşe ale împărăţiei austriece. Mulţi dintre ei nu aveau să se mai întoarcă la casele lor. Asta o ştiau bieţii oameni. În sat rămăseseră vreo 50 de bărbaţi între 30 şi 40 de ani care au fost îmbrăcaţi cătăneşte la cazarma de jandarmi dându-li-se arme şi muniţii şi au fost încartiruiţi la şcoala din sat, opriţi pentru pază. Din şcoală au fost scoase afară toate băncile şi mesele şi au aşternut prin clase în jurul pereţilor paie, ca aşternut pentru catane.
Acestor catane li se aducea mâncare de acasă de către soţii sau cineva din familie, deoarece ei n-aveau voie să meargă pe acasă nici la mâncare. Numai când patrulau prin sat se puteau abate câte puţin pe la gospodăriile lor. Aveau în paza lor drumurile şi podurile mai mari, precum şi linia ferată din zona respectivă. În unele locuri erau şi posturi fixe, păzite de câte un soldat. Oamenii grăiau întreolaltă că sunt spioni moscăleşti care oblicesc toate cele, cu gândul de a strica poduri sau altceva şi pe unde ar fi mai multe catane austriece. De aceea, seara, după ce se înnopta, n-avea voie nimeni să umble pe drumuri. Se iscau fel de fel de zvonuri, dar nimeni nu ştia exact dacă sunt adevărate.
Era multă nelinişte între oameni şi nimeni nu avea chef să se apuce de lucru. Între cei care făceau cătănie se aflau şi cei doi căprari, unul Toader a lui Tinuţă care ştia puţin să scrie şi să citească şi altul Grigore a lui Tănasă care nu ştia carte de loc dar avea comandă bună. El ţinea minte tot ce I se spunea, mai bine decât cei care ştiau carte. Când împărţea catanele care erau de slujbă într-o anumită zi, el făcea nişte semne într-un caieţel, care semne numai el le ştia şi aşa se descurca foarte bine.
Într-o noapte se auziră strigăte că merg catanele din sat. S-au sculat toţi cei care au auzit şi au alergat a şcoală să vadă ce se întâmplă. Acolo, toate cătănile erau în drum, îmbrăcate şi încărcate cu tot echipamentul de războişi aşteptau să vină weichmeistrul Huber de la cazarma de jandarmi ca să dea ordinul de pornire. Femeile au început să bocească iar, copiii să ţipe şi să se apuce cu mâna de părinţi lor.
Aceste bocete şi ţipete îşi sfâşiau şi rupeau inima de durere. N-a trecut mult timp şi a venit weichmeistrul care le-a vorbit cătănilor cum trebuie să lupte şi să se poarte în război, după care a dat ordinul de pornire sub comanda lui Grigore a lui Tănasă. Acesta i-adus până la Cuciurul Mare la gară unde trebuiau să se adune şi alte catane de prin alte sate, şi apoi de acolo să plece la Cernăuţi. Toader a lui Tinuţă cu alte cinci catane între care şi Toader a Todiresei au rămas la postul de jandarmi din sat.
După ce catanele s-au pornit şi nu se mai vedeau â, se auzea doar plânsetul şi bocetul femeilor. Weichmeistrul Huber şi cu cei de lângă el rămaşi în loc priveau în urma celor plecaţi. Fiecare în sinea lui era chinuit de o mulţime de întrebări. Cine ştie ce o mai fi, cât va ţinea războiul şi câţi dintre cei plecaţi se vor întoarce să-şi vadă soţiile şi copii sau părinţii şi fraţii!? Cu toţii şi-au şters lacrimile de pe obraz şi au pornit tăcuţi la deal, la cazarma de jandarmi. Cei cinci care au rămas la post, trebuiau să facă paza satului şi a podurilor. Pe lângă aceştia mai erau chemaţi şi oameni bătrâni să facă de strajă cu rândul acolo unde se considera că este nevoie. Situaţia aceasta a durat cam două săptămâni în care timp nu s-a întâmplat nimic deosebit în sat.
Într-o duminică dimineaţă, însă au început să tragă cu canoanele înspre Noua Suliţă, la graniţa moscalească. În ziua aceea nu s-a mai dus nimeni a biserică; toată lumea era pe dealuri şi se uita în direcţia de unde se auzea împuşcăturile. Nu se putea vedea nimic deosebit în afară de câteva pâlcuri de fum care ieşea din gura canoanelor. Fiind distanţă mare până acolo, nici împuşcăturile nu se auzeau bine. Lumea era speriată şi cuprinse de mare frică. Pe un deal mai înalt din Caliceanca un grup de oameni mai bătrâni între care se aflau şi Gheorghe Ionică, Ion a Vasâlchii, Io a Ilinchii, Toader a lui Nicuţă şi încă alţii, priveau departe peste Corovia şi Ceahor, tocmai dincolo de Prut pe unde trecea frontul. Aveau şi ocheană (binoclu) prin care priveau să vadă cătăni ori canoane, dar acestea nu se vedea fiind bine adăpostite. Se putea distinge locul, apoi fumul care ieşea din gura canoanelor, după care se auzea şi bubuiturile. Eram şi eu cu tata acolo şi I-am cerut lui Ion a Vasâlchii să-mi dea şi mie ocheana să cat pritrânsa. N-am văzut mare lucru deoarece nu ştiam s-o ţin bine şi nici s-o reglez după ochii mei. Mai bine vedeam cu ochii liberi decât cu ocheana lui badea Ion.
Cei mai înspăimântaţi erau ovreii din sta care şi-au făcut bagajele şi erau gata să fugă. Le era tare frică de război şi mai ales tare se temeau de moscali care aveau necaz pe evrei.
După aceea vreo câteva zile nu s-au mai auzit împuşcături , dar au început să circule ştiri alarmante. Se spunea că în partea aceasta frontul austriac nu este bine întărit şi că moscalii ar putea să-i bată pe austrieci şi să vină peste noi.
Într-o noapte, fără ca să ştie cineva au plecat şi cele 5 cătăni din sta şi a mai rămas numai weichmeistrul singur. Chiar a doua zi, au intrat în sat multe cătăni, toţi oameni bătrâni de numai încăpeau în şcoală şi au trebuit să fie încartiruiţi pe la casele oamenilor. Pentru ei bucătăria era la şcoală. Se cumpărau ori se rechiziţionau vite de la oameni care erau apoi tăiate şi fierte în nişte cazane mari numite chislicuri. Se mai lua de la oameni şi fără plată făină de secară, de păpuşoi, apoi barabule, fasole, ceapă şi altele. Se făcea mâncare bună.
După cum era uşor de constatat, toţi soldaţii proveneau din rândurile ţăranilor şi în oarecare măsură a lucrătorilor. Când era vorba de furieri, sanitari, telefonişti, magazioneri şi achizitori, aceştia erau evrei. Ei ştiau să se aranjeze pe unde era mai uşor. Asta şi din pricină că ştiau limba germană şi apoi cu toţii erau ştiutori de carte. Ei aveau trecere peste tot, până şi în armată.
Catanele cele bătrâne n-au stat mult la noi în sat şi printre dânsele nu era nimeni de la noi. Zvonuri din cele mai îngrijorătoare se puteau auzi la tot pasul. Unii chiar afirmau că moscalii au intrat în Bucovina şi că s-ar apropia de Cernăuţi. Asta n-ar fi cine ştie ce, ziceau alţii, dar moscalii erau foarte cruzi şi periculoşi. Da, zicea un al treilea, ei taie degetele la băieţi, iar la femei le taie ţâţele. Alţii spuneau că moscalii au ciudă mare pe evrei şi pe unde îi prind, le smulg perciunii şi le tund bărbile. Se stârnise mare spaimă, dar nimeni nu ştia dacă aceste zvonuri erau adevărate ori nu.
Oamenii rămaşi în sat au început să se obişnuiască cu războiul şi cu necazurile legate de el. Dacă veneau cătăni din ale locuri, trebuiau primite pe la case şi când era nevoie de hrană, oamenii trebuiau să contribuie cu cele necesare. S-au cerut caii cei mai buni şi căruţele, s-au cerut vite pentru tăiere, sau porci şi oamenii au dat, ştiind că toate acestea se fac din poruncă împărătească.
Deocamdată oamenii dădeau şi le mai rămânea că războiul abia era început. Poruncile erau aspre şi trebuiau executate. Nimeni nu încerca să se opună.
Într-o zi au plecat şi cătănile cele bătrâne din sat şi câteva zile au rămas volocenii mai liniştiţi, dar din când în când, mai venea câte o patrulă, două în control, apoi se retrăgeau în pădure.
Într-o zi posomorâtă de septembrie, oamenii au văzut venind de-a dreptul peste lan , prin păpuşoi vreo 30de călăreţi. Ei veneau cam dinspre Cernăuţi şi n-au intrat în sat ci s-au îndreptat spre Cuciurul Mare, ajungând până la marginea satului. Observaţi mai aproape de Ion Salahor care era pitulat într-o ascunzătoare, a văzut că acei călăreţi aveau cuşme mari cât baniţa, puşti tare lungi şi nişte săbii încovoiate. Caii lor nu erau mari, dar tare iuţi şi sprinteni, cu coada până la pământ. Când au aflat oamenii de una ca asta s-au speriat şi au fugit care încotro ca să se ascundă cât mai repede. Luau lucrurile mai bune de prin casă, îmbrăcămintea şi sacii cu păpuşoi ori secară. Săpau gropi prin păpuşoi şi ascundeau acolo tot ce puteau. Ascundeau şi vitele la locuri mai ferite. Vestea despre aceşti călăreţi s-a răspândit ca fulgerul, în tot satul. Erau cazacii, cavaleria de elită a armatei ruseşti. Se produse mare tulburare şi frică. Dar acei călăreţi nu au intrat în sat la noi, ci s-au întors înapoi spre Cernăuţi şi câteva zile nu s-a mai văzut nici un fel de catană din nici o parte. Poate uneori se mai strecurau noaptea patrule , dar nu călări ci pe jos, alcătuite din infanterişti. Nu se ştia încă de partea cui erau; ori că din partea austriecilor ori a moscalilor. Doar până în Cuciur mai veneau cătăni austriece din când, în când, dar până la noi în sat nu mai veneau.
Într-o duminică, înainte de amiază, moscalii au intrat în sat la noi, fără să dea vreo luptă, deoarece armata austriacă se retrăsese fără să le opună vreo rezistenţă. Înainte încă de a intra în sat, când se aflau pe la Crucile Cozminului, au tras câteva împuşcături şi pe urmă şi-au continuat nestingheriţi drumul spre sat. În frunte se aflau călăreţi de cei cu cuşme mari (cazaci), care înaintau cu precauţie şi în urmă venea grosul armatei.
În ziua aceea de septembrie 1914, au intrat a noi în sat, şi apoi în alte sate atâta moscălime călări şi pedeştri, câtă frunză şi iarbă de se părea că nu mai au capăt. Li se părea volocenilor că se cutremură pământul de mulţi ce erau. Nu văzuse nimeni din sta atâta oaste ce a intrat în acea zi la noi.
Odată întraţi în sat, parte din infanterişti umblau şi cercetau pe la toate casele să vadă dacă nu sunt ascunse catane austriece. Călăreţii pe unde treceau, dădeau foc la casele evreieşti Că o făceau din ordin, ori că era un obicei rău al lor, cu aceste incendieri provocau uneori foarte mari daune şi nenorociri. De la casele evreieşti care ardeau, se aprindeau şi alte case din sta de ale oamenilor, astfel că s-a întâmplat să ardă multe gospodării apropiate. Mai trist era faptul că au ars şi foarte multe vite în aceste împrejurări boi, vaci, oi care se aflau prin grajduri pentru că nu era cine să le dezlege şi să le de drumul, oamenii fiind fugiţi şi ascunşi pe undeva departe de frica moscalilor.
De altfel, ei nu se legau de oameni, de săteni, ci căutau catane austriece şi dacă nu găseau nimic, plecau mai departe. După ce au făcut un popas în sat, au plecat spre sud-vest în urmărirea austriecilor. Satul a rămas parcă pustiu, iar câinii urlau toată noaptea de te apuca groaza. Nu era nici po mişcare, pe drum nu umbla nimeni de parcă tot satul ar fi fost cu totul pustiu! Grele vremuri!
Toţi cei care au apucat, au dus vitele de pe lângă casă şi le-au ascuns prin dumbrăvi ori prin pădure, în locuri ferite şi bine adăpostite, pe unde moscalii nu treceau şi nu intrau.
Zile întregi casele stăteau pustii, iar oamenii păzeau prin ascunzători cam ce se întâmplă şi ce fac moscalii. De la o vreme, dacă au observat că nu se leagă de săteni, fugarii au început să se apropie câte unul de casele lor. Era toamna, în toiul lucrului şi strânsului recoltei, dar lumea nu se putea apuca de lucru, atâta era de tulburată şi neliniştită. Viaţa era tare chinuită şi de acum au început să-şi arate colţii foamea şi alte lipsuri.
La mulţi gospodari li s-au luat parte din vite, caii şi căruţele ,pentru război aşa că nu avea cu ce căra pâinea de la câmp. Bărbaţii şi feciorii erau plecaţi la război şi doar oamenii mai bătrâni mai rămăseseră pe acasă. Femeile nu se mai gândeau la lucru, ci se strângeau mai multe la un loc şi se jeluiau după bărbaţi ori după feciori şi mai dădeau în bobi să vadă dacă ei trăiesc şi dacă se vor întoarce acasă din război.
Oriunde ai fi mers şi încotro te-ai fi întors, nu auzeai altceva vorbindu-se decât despre război. Nu se mai găsea marfă pe la prăvălii, iar holerca şi tutunul lipseau cu desăvârşire, câtă vreme au stat moscalii la noi.
Dacă unii oameni mai veneau pe acasă şi lucrau câte ceva, mai erau mulţi care stăteau ascunşi de frica moscalilor. Până şi vornicul mai mult în pădure şedea cu alţi oameni mai de seamă, aşa că rânduiala din sta era rămasă la voia întâmplării. Mai tare se temeau oamenii de călăreţii cei cu cuşme mari că erau tare răi, fiind un neam ciudat cu altfel de înfăţişare, nu ca noi. Erau nişte oameni aproape sălbatici şi se zicea că ar fi tătari. Aveau ochii oblici. Ei mergeau înainte şi dădeau foc la case de băgau groaza în oameni.
Moscalii adevăraţi erau oameni cam ca noi, înalţi şi blonzi şi mulţi dintre ei purtau barbă şi cu toţii aveau mustăţi. Unii dintre moscali erau oameni blânzi; ba unii ştiau să vorbească româneşte ca noi şi ne înţelegeam destul de bine cu ei la vorbă.
Când mergeau la mâncare, luau din casele de pe unde şedeau câte o oală mai mare în care aduceau mâncare şi pentru cei din casă. Aveau multă pâine şi zahăr din care mai dădeau şi a copii.
În general, moscalii care veneau, nu şedeau tare mult în sat, ci plecau mai departe în urmărirea austriecilor, care se retrăseseră în munţi. După un răstimp, venea alt val de moscali , se oprea pentru câteva zile, şi iar pleca mai departe pe urma celorlalţi.
După ce trecea un rând de moscali, prin sat era din nou linişte. Oamenii ieşeau din ascunzători, din pădure şi din păpuşoaie şi veneau acasă să mai lucreze câte ceva. Cum aveau nevoie şi de bani, au începu să meargă la târg cu vânzare ca: lapte, brânză, ouă şi alte produse alimentare. De bani mai făceau oamenii rost că marfa lor şi-o puteau vinde uşor, însă nu aveau ce să cumpere cu acei bani, pentru că nu se găseau mărfurile necesare, cerute de ei. Nu era sare, nu era naft, nu se găsea tutun, nu se găseau băuturi, etc. Aceasta din cauză că dughenele erau ţinute de evrei, ori ei le-au închis şi au plecat odată cu catanele austriece. Fără naft şi fără chibrituri se mai putea trăi, acestea putând fi înlocuite cu său de oaie într-un hârb cu fiştilă, apoi o bucată de cremene, un amnar şi o bucăţică de iască, dar de băutură, tutun şi mai ales de sare era foarte greu. Până la urmă, s-au găsit înlocuitori chiar şi la băutură şi tutun, că mulţi fierbeau oţet, îl îndulceau cu puţin zahăr şi-l beau, iar în loc de tutun, făceau ţigările din foi de mătase de porumb amestecată cu tutun obţinut din mucurile de ţigară aruncate şi găsite pe jos. Pentru sare însă, nu se putea găsi înlocuitor şi mâncarea nesărată nu are nici un gust. Nu se găsea nicăieri nici sare mare (drob, bulgăre) şi lumea era tare amărâtă din pricina aceasta. Când nu era la război, sarea se aducea de la Cacica, dar acum, această localitate se afla dincolo de linia frontului, la austrieci. Nefiind posibil să se aducă de acolo sare şi cum din altă parte nu se găsea, oamenii aveau mult de suferit în privinţa aceasta. În amintirile sale, Ioan Salahor, băiat trecut de 14 ani, povesteşte cum a reuşit să ajungă la Cacica cu o căruţă cu doi cai de unde a adus 500 huşti de sare. A avut curaj, dar şi noroc de a putut trece linia frontului ce bine, fără să fie observat nici de moscali şi nici de austrieci, atât la dus cât şi la întors. Treaba acestea a fost foarte grea, dar el a mers peste drumuri lăturalnice şi ocolite peste câmp, peste poieni şi prin pădure, tot locuri puţin umblate. Linia frontului nu era stabilă şi nici perfect continuă, mai erau goluri pe la câmp sau prin păduri. Şanţuri adânci şi neîntrerupte cu garduri de sârmă încă nu erau şi nici grăniceri. Aşadar, o trecere prin linia frontului era posibilă numai că în acelaşi timp era şi foarte riscantă. Băiatul a avut însă noroc a trecut cu bine şi a făcut afacere bună şi mult folos cu sarea adusă de la Cacica.
Băiatul acesta, isteţ şi îndrăzneţ nu s-a mulţumit numai cu atâta. Dacă a văzut că i-a mers bine şi a reuşit să treacă linia frontului chiar cu căruţa, s-a gândit să mai meargă odată în acea parte ca să-l caute şi să-l vadă pe tatăl său.
Într-adevăr, după multe peripeţii a reuşit să ajungă unde erau catanele austriece şi în cele din urmă, să-l găsească pe tatăl său, în Pătrăuţi pe Siret. Acolo era weichmeistrul Huber din sat şi mai mulţi soldaţi voloceni. Toţi s-au îngrămădit în jurul lui şi-l întrebau ce mai este prin sat şi câteva veşti despre familiile lor. Ofiţerii l-au întrebat dacă a văzut moscali mulţi şi cam pe unde erau ei. Băiatul avea în traistă vreo 100 de pachete de tutun pe care le-a vândut la cătăni. Ei l-ar fi întrebat multe, dar băiatul era tare obosit de drum şi flămând. Ca prin somn mai auzea întrebările lor, pentru că în casa în care l-au dus era cald şi el aproape că era adormit de oboseală. Îndată a venit o catană şi i-a adus o şaică plină cu o supă tare bună, o bucată de carne şi pită cătănească. Flămând ca un lup, Ioan a înfulecat mâncarea cu mare poftă şi I-a mulţumit frumos. După mâncare, şi-a mai venit în fire şi putea răspunde la întrebări.
Un ofiţer care voia să afle de la băiat mai multe informaţii a chemat un tălmaci pentru limbile română şi germană şi a început să pună unele întrebări. În scurtă vreme, băiatul a început să-i mai pună unele întrebări. În scurtă vreme, băiatul a început să vorbească direct cu ofiţerul în limba germană şi a reuşit să se descurce cu rare intervenţii ale tălmaciului. A povestit pe unde a venit, cum a trecut şi ce a văzut.
După ce băiatul l-a văzut pe tatăl său şi s-a convins că este sănătos, şi-a exprimat dorinţa că vrea să se întoarcă acasă la mama lui. De această părere era şi tatăl său considerându-l pe băiat nădejdea casei.
Ofiţerul comandant a încuviinţat plecarea băiatului şi i-a atras atenţia să bage bine de seamă pe unde merge, iar ajuns acasă la mama sa să nu spună nimănui pe unde a fost, cu cine a grăit şi ce a văzut. Mai ales să nu spună pe unde sunt catanele austriece, că în cel mult două săptămâni vor veni înapoi şi îi vor alunga pe moscali. Chiar aşa a şi fost, că nici nu s-au împlinit două săptămâni şi moscalii s-au retras peste Prut.
Când băiatul s-a pornit să vină înapoi acasă, a fost petrecut până la marginea satului de tatăl său, de weichmeistrul Huber şi încă doi ofiţeri. Acolo s-au despărţit, au dat toţi mâna cu băiatul şi i-au atras încă odată atenţia să nu spună la nimeni unde a fost şi ce a văzut. La despărţire plângeau amândoi, tatăl şi fiul. Apoi Ioan a luat-o drept peste câmp şi a nimerit la o cărare care ducea spre pădure. Era tare de dimineaţă şi nu se vedea prea departe. Era şi o ţâră de burniţă, dar băiatul se silea să meargă repede şi ţinea cărarea drept înainte. Cei care l-au petrecut nu-l mai vedeau, cum nici el nu-i mai vedea pe dânşii. După un timp a ajuns la marginea pădurii în care a intrat fără să se mai oprească. De acum, burniţa încetase şi a început să se vadă din ce în ce mai bine. Cât a trecut prin pădure a văzut multe colibe şi urme de focuri dar prin colibe nu mai era nici urmă de moscali. Cu toţii ieşiseră din pădure şi se îndreptau spre Cernăuţi.
Băiatul şi-a continuat drumul cu băgare de seamă, când prin pădure, când peste câmp, până ce a reuşit să ajungă aproape de Dumbrava Roşie. De aici nu era tare departe până în satul nostru; poate mai avea de făcut vreo trei ceasuri de drum.
Aici s-a întâmplat că a fost înconjurat de câţiva câini răi care s-au repezit la el să-l sfâşie nu altceva. Norocul lui că avea o pâine întreagă primită ca hrană de drum şi cu pâinea aceea a putut scăpa de câini. Dacă le-a dat de mâncare, câinii s-au ogoit şi de acum au început să de semne de prietenie pentru că mergeau liniştiţi alături de băiat şi dădeau din coadă. Asta era semn bun, câinii s-au împrietenit şi l-au petrecut o bună bucată de drum când a intrat iar în pădure unde era hotarul între Dumbrava Roşie şi satul Voloca. Când să iasă din această pădure şi de-acum se apropia de sat, a văzut câteva căruţe moscăleşti care încărcau fân dintr-un stog al unui unchieş de-al său, Gheorghe pe nume, din poiana de lângă pădure.
Băiatul şi-a continuat drumul spre sat mai mult în fugă şi mai întâi s-a dus la unchieş-su Gheorghe să-i spună că nişte moscali iau fân din stogul cel mare de lângă stejar şi-l încarcă în căruţe de ale lor. Uncheşul a pornit spre poiană dar până să ajung acolo, a trecut timp şi de-acum moscalii erau plecaţi. Stogul rămăsese numai pe jumătate. Bine că rămăsese şi atâta!
Tot timpul cât a lipsit băiatul de acasă mama a fost foarte neliniştită. Se temea să nu fi păţit băiatul ceva; doar el era cel mai mare fecior între toţi copiii ei. Când l-a văzut venind acasă, nu-i venea să creadă ochilor. Ion lipsise mi mult de o săptămână de acasă şi mamă-sa nu ştia nimic de soarta lui. De abia când i-a cerut de mâncare şi-a venit în fire şi a început să-l ocărască, zicându-i ce-i venea la gură drac, netrebnic şi altele. Băiatul însă nu avea vreme să asculte cearta mamei pe care n-o lua în seamă ci era cu gândul să afle pe unde este fundul cu mămăligă din care a înşfăcat o bucată şi cu un pepene căuta să-şi potolească foame. Lui îi cârâiau maţele de foame pentru că în a ziua aceea nu mâncase nimic. Nici nu avuse timp să se gândească la mâncare ci doar la drumul pe care-l avea de făcut până acasă.
Până să-i gătească mama sa ceva de mâncare, băiatul a adormit buştean, aşa îmbrăcat cum era şi plin de glod. Numai ce s-a întins pe laiţă şi a adormit de parc ar fi fot mort. Maică-sa nu l-a mai putut scula când mâncarea a fost gata. Grija şi oboseala îşi spuseseră cuvântul! Când s-a sculat a doua zi, mama a început să-l certe din nou şi nici nu-i da răgaz să vorbească ori să spuie ceva.
Dar nici băiatul n-a vrut să-i spuie pe unde a fost, ce a făcut în acele zile, doar soţiei weichmeistrului i-a spus ceva, având într-însa încredere că n-avea să spună nimic, nimănui de cele aflate.
Curioşilor care doreau să ştie unde a fost şi ce a făcut, le răspundea că a vrut să meargă încă odată după sare, dar de data aceasta n-a mai putut răzbate. Mama băiatului a aflat adevărul abia după ce a venit catenele noastre înapoi (austriece).
După ce moscalii au fost respinşi dincolo de Prut, Ion a fost la tatăl său pe front de mai multe ori, fiindcă primise încuviinţare de la comandantul respectiv (avea un bilet special). În acest fel îi putea aducea tatălui său ceva de mâncare şi alte lucruri necesare de acasă. Dacă vreo santinelă îl oprea, el îi arăta biletul eliberat de comandant şi atunci era lăsat să treacă.
Când au intrat moscalii întâia oară în Bucovina (septembrie 1914) au stat şase săptămâni şi apoi s-au retras peste Prut unde au stat toată iarna. De prima dată ei au înaintat numai până la apa Siretului. În anul 191, după duminica mare, moscalii au intrat prima oară în Bucovina. De data acesta, au venit mai mulţi moscali decât întâia oară, atât cavalerie cât şi infanterie. Aveau şi artilerie multă. Cavaleria era compusă din cazaci de la Don.
Având multă armată, moscalii au înaintat până dincolo de Câmpulung Moldovenesc.
La Mestecăniş (Cârlibaba şi Berhomet) s-au dat lupte foarte grele între austrieci şi moscali. Mai departe, moscalii n-au putut să înainteze I u fost fugăriţi înapoi la vreo două luni de la intrarea în Bucovina. La Mestecăniş au căzut foarte mulţi moscali şi mulţi au fost luaţi prizonieri. De data aceasta armata moscalilor a fost respinsă ş fugărită mult dincolo de Prut. Acolo a stat frontul toată vreme, din vara anului 1915 până în 1916, când a intrat şi România în război împotriva Austriei. Linia frontului era la marginea satelor Ostriţa, Cotul Ostriţei, Rarancea, Slobozia, Rarancei şi Toporăuţi care erau chiar nu departe de graniţă.
De Paşti în 1917 Ion a plecat de acasă încă de sâmbătă seara să-i ducă tătâne-său pască, ouă roşii şi alte mâncări care se gătesc de Paşti. L-a aflat în marginea satului Cotul Ostriţei unde erau şi alţi soldaţi în şanţuri bine adăpostite. Aveau numai o mică deschizătură pe unde băgau puştile ca să tragă în inamic; asta numai dacă moscalii încercau să se apropie de linia austriacă.
De trecut peste front nu se mai putea trece, pentru că înaintea tranşeelor erau câte 10-12 rânduri de sârmă ghimpată aşezată în zigzag, adevărate garduri de sârmă ghimpată peste care nu se putea trece dacă nu era tăiată. Asemenea garduri îi despărţea pe austrieci de moscali.
Băiatul Ioan Salahor a dormit în noaptea de sâmbătă spre duminica Paştilor pe front lângă tatăl său. Spre dimineaţă, duminica Învierii, s-au auzit strigăte din mai multe părţi ale frontului. S-au trezit cu toţii să vadă ce este. Când colo, ce să vezi? Pe lângă gardurile de sârmă ghimpată era o mulţime de moscali care s-au furişat în timpul nopţii şi acum când a început să se zărească de zi, au început să strige: “Ne streliaite brate, bo Hristos voscres!” ( Nu împuşcaţi fraţilor, că Hristos a înviat!). Unii strigau pe ruseşte, dar alţii strigau pe limba moldovenească. Apoi, au început să vie şi alţi moscali în număr foarte mare până la gardurile de sârmă ale austriecilor. Atunci au ieşit şi austriecii din şanţuri, fără puşti şi s-au apropiat de gard.
Aşa s-au întâlnit ambele tabere, fără duşmănie ci dimpotrivă, salutându-se ca prieteni şi fraţi. Au petrecut toată ziua de Paşti în bună pace vorbind unii cu alţii de parcă erau prieteni de când lumea. De altfel nici nu aveau nimic de împărţit şi nu aveau pentru ce să se bată întreolaltă, acasă toţi aveau neveste şi copii, ori părinţi şi fraţi care le duceau dorul şi îi aşteptau. Dar dacă aşa era voinţa împăraţilor care nu se împăcau între ei, oamenii aceştia trebuiau să se bată, să moară pe câmpul de luptă nevinovaţi, rămânând uneori şi neîngropaţi, hrană corbilor. Cu toţii ar fi fost mai bucuroşi să meargă pe la casele lor şi să nu se mai bată, dar nu aveau ce face, că aşa era porunca împărătească. Mulţi dintre moscali vorbeau româneşte fiind ei de prin Basarabia. Când a început să se însereze, toţi erau mâhniţi că trebuie să se despartă şi iar au să se împuşte unii pe alţii . Chiar că nu mult după ce se înserase au început să tragă tunurile, la început ici colea câte unul, pe deasupra. Toţi s-au despărţit, mergând fiecare la locurile lor în tranşee. De acolo trebuiau să pândească şi să se omoare unii pe alţii. În noaptea aceea de duminica Paştilor spre uni, împuşcăturile nu au încetat nici măcar un minut, nici de o parte nici de cealaltă. Numai că acum nu se împuşcau între ei ci împuşcau în sus.
Despre cele întâmplate în duminica Paştilor, acolo pe front, la întoarcerea sa în sat, Ioan le-a povestit la oameni şi ei tare s-au bucurat şi ziceau că poate da Domnul şi s-or împăca împăraţii, iar oamenii se vor întoarce acasă de pe front. Într-adevăr, o bucată de vreme, nu s-a mai auzit atâtea împuşcături ori să dea năvală unii asupra altora. Situaţia aceasta nu putea să dureze tare mult, astfel că în locul catanelor care erau de prin părţile noastre, au fost aduse alte catane de alte neamuri. Cei de pe la noi, au fost mutaţi pe frontul din Galiţia, ori spre Italia sau pe alte fronturi îndepărtate, aceasta ca să nu se întâmple cumva ca oamenii să se înţeleagă şi să fraternizeze întreolaltă. Se pare că şi la moscali s-a procedat în acelaşi fel şi au fost schimbaţi pe alte fronturi.
Şi aşa s-a întâmplat că pe timpul războiului, frontul se schimba şi se muta când într-o parte când în alta, iar satul nostru trecea când la ruşi când la austrieci. Era tare greu pentru oamenii cei bătrâni, pentru femei şi pentru copii pentru că duceau lipsă. Trupele treceau când în colo când în coace datorită înaintărilor şi retragerilor şi toţi luau de la oameni hrană, mai ales pâine şi vite, dar şi furaje de care aveau nevoie.
S-au introdus restricţii şi în ce priveşte circulaţia şi deplasarea oamenilor, pentru că satul se afla în zonă de război, frontul fiind adeseori foarte aproape. Nu se putea merge nicăieri fără autorizaţie sau adeverinţă de liberă trecere, eliberată de primărie şi iscălită de vornic.
Atunci când au intrat moscalii la noi şi austriecii se retrăgeau spre munţi, la Cernăuţi se instala un guvernator rus, care de obicei era militar, un general. În ziua când urma să intre în oraş, mergea înaintea lui ca să-l întâmpine mitropolitul cu cruce şi evanghelia împreună cu primarul oraşului şi consilierii ce-l aşteptau pe guvernator la podul Prutului. El venea călare însoţit de mai mulţi ofiţeri superiori. Mai întâi vlădica îi da crucea şi evanghelia guvernatorului, ca să o sărute, apoi le sărutau pe rând ceilalţi ofiţeri după grad. După aceea, primarul oraşului îi dădea doi colaci şi sare pe care guvernatorul le primea şi le împărţea celorlalţi ofiţeri care erau cu el. Un colac îl oprea pentru dânsul. Primarul îi preda şi cheia oraşului, pe care guvernatorul o lua şi aşa mergeau cu toţii până la Mitropolie. Aici erau primiţi de toţi preoţii de la Mitropolie îmbrăcaţi în odăjdii ca de slujbă, în sunetul clopotelor de la toate bisericile din oraş. După ce erau cinstiţi şi ospătaţi, spre seară, guvernatorul cu suita sa erau conduşi cu mare alai la Palatul care le era rezervat. Acolo se instalau şi şedeau pe timpul ocupaţiei. După cum se vede, ceremonialul primirii şi instalării guvernatorului rus se făcea cu mare fast şi mulţi dintre cei veniţi credeau că se aşează pentru totdeauna prin aceste locuri. Războiul însă nu era gata şi cum venea aşa plecau.
Într-o vreme frontul era numai la vreo 7-8 km departe de satul nostru. Multe proiectile cădeau pe câmp şi pe la marginea satului. Peste tot locul şi prin toate casele era plin de catane de tot felul. La şcoală în sat era spital şi erau acolo mulţi răniţi aduşi de pe front. Războiul se înteţise şi luase proporţii odată ce intră şi România împotriva Austriei. Tunurile trăgeau zi şi noapte, atât dintr-o parte cât şi din cealaltă parte, de clănţăneau şi zăngăneau toate uşile şi ferestrele. Căruţele cu răniţi de pe front veneau mereu şi aduceau soldaţi răniţi de nu mai încăpeau în şcoală şi trebuiau să-i mai ducă şi pe la alte case unde erau culcaţi numai pe paie, până ce reuşeau să-i transporte mai departe de front într-un spital oarecare. Păduchii foiau peste tot ca furnicile. Pe toţi îi umpluse păduchii. Toate casele, grajdurile şi şurile erau pline de soldaţi, cai, căruţe şi multe altele aşa ca în vreme de război. Rău era de bietele cătane, dar greu era şi de săteni. Mizeria începea să-şi arate colţii. Cu nici unii dintre ei nu ne puteam înţelege că erau de alte neamuri şi alte limbi. Cu ocazia primului război mondial, multe feluri de cătăni au trecut prin satul nostru. Unii erau austrieci, alţii unguri, cehi sau poleci, ori nemţi sau sârbi şi în cele din urmă italieni. Pe lângă aceştia au trecut ruşi, cazaci, tatari şi alte neamuri asiatice (mongoli).
Ostaşii voloceni precum şi cei bucovineni au fost şi ei trimişi pe diferite fronturi din Galiţia, Rusia, Italia şi în alte locuri.
Italienii au fost aduşi în sat ca prizonieri de pe front şi puşi la diferite munci în interes militar pentru armata austriacă. Cu ei ne mai puteam înţelege la vorbă, dar cu alţi soldaţi nu ne puteam înţelege deloc. Unii dintre ei erau şi foarte răi, mai ales ungurii şi cehii. Polecii erau mai buni dar tare fuduli şi se ţineau mai pe sus decât ceilalţi. Când era câte o bătaie mai mare, mergeau cu toţii, dar când se întorceau veneau numai pe jumătate, că ceilalţi rămâneau morţi, ori erau răniţi şi erau duşi la spital.
Era tare greu în timp de război pentru săteni, pentru că era plin de catane peste tot şi luau alimentele de la oameni şi tot ce găseau. Mai ales când veneau în sat unităţi de cavalerie, luau tot fânul de la oameni şi dacă cineva avea o văcuşoară ori o juncuţă, nu mai avea cu ce să o hrănească. Catanele furau tot ce le cădea la îndemână: păpuşoi, barabule, fasole, ouă şi tot ce găseau până şi porci. Nimeni nu era sigur de puţinul avut ce-l mai deţinea. Era foarte mare lipsă de alimente. Pe lângă asta, au mai adus în sat şi pe alţii, mai nenorociţi decât noi, de prin satele unde era chiar frontul. De acolo au fost scoşi toţi oamenii cu femei şi copii şi cu ce au putut lua în spate şi aşezaţi în satul nostru şi în alte sate vecine mai depărtate de front. Din casele şi gospodăriile acestora nu s-a ales nimic, pentru că odată evacuaţi totul a căzut pradă celor care au rămas pe loc şi cătănilor.
După cum spuneau oamenii, dintre toate neamurile de cătăni care au trecut prin satul Voloca, cei mai răi au fost ungurii şi cehii. Ungurii luau tot de la casa omului fără să le pese că rămâneau copii fără un pic de făină sau de barabule, iar cehii prindeau până şi câinii şi pisicile şi le mâncau. Drept că şi italienii mâncau broaşte dar cu asta nu făceau pagubă la oameni. Mulţi se îngrozeau şi se îngreţoşau când vedeau ori auzeau asemenea fapte. Se vede că situaţia se înăsprea mereu.
La începutul războiului, oastea austriacă era foarte bine echipată şi avea mâncare tare bună şi destulă, dar cam din cel de-al treilea an de război a început să se simt lipsa de hrană, iar către sfârşitul războiului nici oastea austriacă nu avea hrană şi nici populaţia. Se făcuse mare lipsă şi toată lumea umbla după mâncare. Aceasta era grija şi problema numărul 1. Pe câmp, pe unde a fost câteva barabule, pământul era scormonit cu de-amănuntul în speranţa că se va găsi o barabulă cât de mică. Se ajunsese până acolo că nici nu era ce fura, aşa de mare era lipsa.
Pe acele timpuri de război, a trecut pe la noi şi un regiment de sârbi din Bosnia şi nişte croaţi şi dalmaţieni care s-au arătat a fi oameni tare buni că se purtau bine cu populaţia şi nu luau nimic de la oameni. Se purtau bine şi erau tare evlavioşi. Ei erau oameni înalţi şi frumoşi, aveau credinţa noastră şi cât au stat în sat, în toate duminicile mergeau la biserică. Acest regiment din împărăţia austriacă a lăsat oamenilor cea mai bună impresie.
Oamenii aşteptau să se termine războiul că s-au fost îngrozit de atâta vărsare de sânge, de atâta jale şi de atâta lipsuri, dar el continua cu şi mai mare înverşunare şi se părea că nu mai are capăt. Câtă vreme a stat frontul pe aproape de sat a fost cel mai greu. Pe la case n-a rămas nici urmă de gard chiar şi casele rămase nelocuite au fost distruse şi arse. Grădinile nu puteau fi nici săpate nici semănate pentru că se umbla de-a dreptul de la o casă la alta pe unde se nimerea. Apoi şi cătănile făceau inspecţie prin grădini aşa că peste tot era bătătorit atât prin sat cât şi pe câmp, fiind aproape frontul. Nimeni nu putea ara pentru că nici nu era cu ce, vitele fiind luate de către armată; caii pentru călărie şi hrană. Se mai întâmpla să ajungă pe câmp proiectile de tun.
De multă oaste ce era prin sat, se întâmpla să nu ajungă nici apa de prin fântâni. Este greu de exprimat în cuvinte greutăţile pe care trebuiau să le îndure şi oamenii pe vremea aceea alături de soldaţi. Numai după ce s-a mai îndepărtat frontul de sat, populaţia a mai scăpat de unele greutăţi. Primii au plecat refugiaţii aduşi la noi din satele evacuate. La întoarcere, în locul de baştină, ei n-au mai găsit nimic, doar pământul gol şi au fost nevoiţi să-şi facă mai întâi bordeie de pământ în care au stat până a trecut greul şi au putut să-şi ridice case noi.
Puţine şi scurte au fost intervalele de timp când în satul nostru să nu fi fost armată. Numai ce pleca un regiment şi îndată venea altul. Cele mai multe unităţi nu stăteau în sat decât vreo câteva zile şi apoi plecau mai departe pe front. Se deplasau mai mult în timpul nopţii şi erau tare obosiţi şi prea de multe ori flămânzi. Cereau de la oameni ceva de mâncat, dar nu primeau că de acum nici oamenii numai aveau pentru trebuinţa lor, a bătrânilor şi a copiilor.
În sat veneau veşti triste, sfâşietoare; erau anunţaţi părinţi ori familiile celor morţi de pe front şi lista lor creştea mereu. Cădeau morţi şi răniţi cu sutele şi cu miile, dar războiul nici vorbă să se termine. El continua şi trebuiau mereu alţi soldaţi care să ia locul celor morţi, celor răniţi şi a celor căzuţi prizonieri. Din această cauză au început a lua la cătănie tot ce se mai putea găsi parte bărbătească de la 18 la 50 de ani. Nu se mai alegea dacă este mare ori mic, de este sănătos; era destul dacă putea umbla şi să nu fie orb., fără o mână sau un picior. Mia pe urmă a fost nevoie să se ia şi tineri de 17 ani şi bărbaţi de peste 50 de ani. Prin sat nu se mai vedeau decât moşnegi, băieţi şi copii încolo, numai femei, fete şi iar femei.
Femeile rămase de multă vreme fără bărbaţi, mai de voie, mai de nevoie, au făcut şi câte un copil, doi cu cătănile care au stat prin sat. Când au venit bărbaţii acasă, s-au descurcat cum au putut, de vină era războiul. Desigur că nu toate s-au încurcat în treburi de acestea, dar nici n-avea cine să le ţină socoteală.
În ce-i priveşte pe băieţii mai mari, aceştia se distrau foarte mult împuşcând. Aveau la îndemână puşti, pistoale, gloanţe, rachete şi grenade rămase de la soldaţi şi ca să le treacă vremea, împuşcau mereu. Nu se gândeau că se joacă cu moartea. De altfel, erau foarte atenţi cum soldaţii la instrucţie mânuiau şi încărcau armele şi s-au deprins şi ei să le mânuiască la fel. Împuşcând aşa fără ordine, zburau gloanţele în toate direcţiile de nu mai ştiai din ce parte vin. Jocul acesta sau mai bine zis distracţia aceasta ţinea uneori toată ziua. În felul acesta, băieţii şi chiar copiii mai uitau că în ziua aceea au mâncat cu totul prea puţin. Mamele îşi dojeneau copii, dar ei nu ascultau ci tot împuşcau pe după dealuri şi prin văi. Era foarte periculos de umblat prin sat că uşor te puteai trezi cu un glonte. Nu toţi împuşcau în sus. Cu grenadele făceau şi pagubă multă la pomi. Băieţii legau câte o grenadă la rădăcina pomului, îi scoteau şnurul de capătul căruia legau o sârmă lungă, apoi se culcau după un dâmb şi trăgeau de sârmă. Grenada exploda şi sfârteca pomul. Mulţi au scăpat vii şi nevătămaţi numai datorită norocului. Au fost şi băieţi care au plătit cu viaţa asemenea jocuri, ucişi de grenade ori proiectile neexplodate, iar alţii s-au ales cu invalidităţi sau răni destul de grele. Era foarte multă muniţie rămasă prin sat de la soldaţii care şedeau mai mult ori erau numai în trecere prin localitate. Aveau multă muniţie la ei şi fiind împovăraţi, obosiţi şi flămânzi, mai lepădau o parte din ea, făcând-o uitată. Asta era bucuria băieţilor când puteau găsi arme sau muniţii. Toate aceste isprăvi se petreceau după ce pleca un rând de soldaţi spre front şi înainte de a veni alte catane în sat. aproape toţi băieţi mai mari împuşcau în fel şi chip cu ce aveau la îndemână că nu era nici o oprelişte ori o rânduială în privinţa aceasta. Nici n-avea cine să le ţină socoteală ori să-i oprească. Copiii mai mici îi priveau admirativ pe fraţii lor mai mari.
Pe timpul războiului, foarte puţini soldaţi primeau concediu ca să vină acasă; era mare nevoie de ei pe front. De multe ori nici nu li se putea da concediu din cauza poziţiei frontului ori că teritoriul de unde proveneau ei era temporar, ocupat de inamic (cazul volocenilor).
Din această cauză unii dintre cei veniţi în concediu de pe front nu mai voiau să meargă înapoi şi erau căutaţi şi urmăriţi. Prinderea lor era anevoioasă deoarece ei nu stătea acasă ci umblau mereu fugari prin păduri ori sate vecine. Stând mereu ascunşi, unii dintre aceştia au avut norocul să scape nepedepsiţi de către autorităţile austriece, în urma terminării războiului şi alipirii Bucovinei la statul român.
Şi prin pădurea noastră era plin de fugari care nu mai voiau să lupte în armata austriacă. Ei lucrau la tăiatul copacilor, iar băieţii mai mari din sat le aduceau mâncare de acasă că duceau lipsă de hrană. Ei nu veneau în sat niciodată şi nici nu dormeau la un loc în colibe cu alţi tăietori, ci aveau ascunzătorile lor deoparte, ştiute numai de ei.
La fel, în timpul când erau la noi moscalii, mulţi băieţi cărau lemne din pădure fără lată pentru că pădurarii lăsau pădurea nepăzită şi fugeau şi ei odată cu cătănile austriece şi se întorceau totodată cu ele. În acest timp, tinerii cărau lemne din pădure cât puteau şi se aprovizionau pentru multă vreme, ba mai aveau lemne şi de vânzare.
Când au intrat moscalii a treia oară în toamna spre iarna anului 1916, erau foarte puţini oameni prin sat pentru că au fost luaţi aproape toţi la cătănie. Cei care nu erau buni de purtat armă, erau luaţi pentru lucru la săpat tranşee ori adăposturi, la construit drumuri şi poduri. Se făceau adăposturi aproape prin toate pădurile. Datorită acestui fapt, lucrul de la gospodărie rămânea în seama femeilor, a moşnegilor şi a băieţilor.
Când se retrăgeau austriecii şi veneau moscalii, ori când fugeau moscalii şi veneau austriecii, pe unde trecea puhoiul acesta de oaste, nu rămânea decât pământul gol. Pustiirea era şi mai mare când se întâmpla să treacă o oaste călare. Atunci era nevoie nu numai de hrană pentru soldaţi ci şi pentru cai. Era vai şi amar de bieţii săteni că nu le mai rămânea nici un pic de hrană pentru ei sau pentru vreo vită dacă o aveau. S-a întâmplat ca într-un an a fost o mare secetă şi nu s-a făcut nimic, ba nici apă nu era destulă. În altă vară, în timp ce în sat era foarte multă armată, a venit o furtună mare cu ploaie şi grindină de a distrus aproape toată recolta. Grindina a fost atât de mare ca ouăle şi au trecut vreo trei zile până să se topească, aşa de multă a fost. Nu se mai pomenise aşa ceva! Lumea nu mai ştia ce să facă de jale şi de necaz. Greu era pentru cei din satele aflate în apropierea frontului ori în calea pe unde trecea grosul trupelor că trebuiau să facă multe corvezi când pentru austrieci, când pentru ruşi.
Moscalii umblau ziua şi noaptea prin sat şi prindeau pe cine găseau, femei, fete şi băieţi şi îi duceau la săpat tranşee, adăposturi ori la făcut drumuri noi prin locuri depărtate de sat. Unii reuşeau să fugă şi atunci erau prinşi alţii în locul lor şi duşi la lucru.
În vremea ceea, petreceam sărbătorile Crăciunului ori Paştile când cu moscalii, când cu austriecii, după cum se schimba frontul. În iarna 1916/1917, am petrecut sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou cu moscalii, tot aşa în primăvara anului 1917 am petrecut cu ei Paştile. Era plin satul de moscali, prin case, grajduri, colibe şi prin căpiţele de strujeni, pe unde se găseau. La Paşti au venit cu toţii la biserică şi câţi n-au încăput înlăuntru au rămas pe afară şi în tolocuţa bisericii. Cu toţii se îmbrăţişau şi se sărutau zicându-şi “Hristos a înviat!” pe ruseşte. Când a ieşit preotul afară să sfinţească să sfinţească nafura toţi şi-au ridicat şăpcile şi au stat tot timpul cu capetele descoperite. Li s-a dat şi lor câte o bucăţică de nafură pe care o luau şi înainte de a o duce la gură, îşi făceau de trei ori cruce. Aşa era moscalii pe vremea aceea, dar nu avea să treacă mult timp şi lucrurile aveau să ia o întorsătură nebănuită pentru moment, în importanţa ei. În toamnă avea să se facă Slobodna şi mare revoluţie din octombrie 1917.

Niciun comentariu: