2.21 Cum îşi petreceau elevii şi studenţii din Voloca vacanţele şcolare

Din totdeauna, vacanţele au constituit un prilej de bucurie pentru elevi şi studenţi. Dar vacanţele mai erau necesare şi pentru odihna şi refacerea stării fizice a tineretului care venea cam palid şi cam slăbit acasă. Nu erau condiţii corespunzătoare în ce priveşte locuinţa şi nici hrana. Mulţi părinţi nu dispuneau de mijloace materiale şi de bani pentru o bună întreţinere la şcoală a copiilor. Unii elevi stăteau pe la gazde în condiţii grele, fără căldură şi lumină suficientă, fără un aşternut bun şi adesea fără o mâncare hrănitoare şi poate fără haine călduroase.
Nici la internate viaţa nu era uşoară în acei ani. Era şi acolo frig şi alimentaţia slabă, numai că elevii erau mai supravegheaţi. Pe atunci locuri erau puţine la internat şi bursele erau de asemeni puţine de unde rezultă că şcolarii trebuiau să înveţe carte în condiţii nu prea prielnice. Aşa a fost mai mulţi ani după război, pe când şi noi învăţam carte.
Această stare precară precum şi dorinţa de a ne reface starea fizică şi sistemul nervos (intelectul) explică îndeajuns nerăbdarea cu care aşteptam vacanţa. Chiar dacă nici acasă nu dispuneam de condiţii excelente de viaţă, totuşi puteam mânca pe săturate, aveam timp liber de odihnă şi joacă, ne bucuram de mult soare şi aer curat, nu aveam de învăţat lecţii grele şi ne puteam sătura de somn. Pentru copii şi tineri, aceste lucruri aceste lucruri sunt esenţiale. Dar este bine ştiut că chiar şi elevii care dispuneau de o stare materială bună şi nu aveau de suferit nici un fel de privaţiune, încă aşteptau şi ei vacanţa cu aceeaşi nerăbdare şi bucurie ca şi noi care trăiam în condiţii grele. De aceea când clopoţelul suna ultima oră de curs, noi respiram uşuraţi şi plecam la gazdă ori la internat, după cum era cazul şi de acolo cu bocceluţa cu lucruşoare şi cărţi, plecam cu mare bucurie în suflet spre casele noastre cu trenul, cu căruţa ori pe jos.
Mai intervenea şi dorinţa noastră de a ne revedea cu toţii băieţii şi fetele satului ca să petrecem şi să ne bucurăm împreună. Fiecare avea de spus câte ceva, vreo veste, o noutate, ori un succes deosebit de la şcoală. Căutam prilej de a ne întâlni să cântăm şi să ne jucăm împreună. Când fraţii Nicolai şi Dimitrie Nichitovici care învăţau la Coţmani au venit cu o minge de fotbal, au făcut mare senzaţie în rândul nostru. Cred că până atunci Voloca nu văzuse minge de fotbal. Adeseori ne-am adunat noi băieţii datorită şi acestei mingi care a constituit o bucurie cu totul deosebită pentru noi.
Fiecare vacanţă îşi avea farmecul ei. După primele luni de învăţământ, urma vacanţa de Crăciun cu multe sărbători, bun prilej de a ne întâlni cât mai des. Cât am fost mai mici, am continuat să umblăm cu colinda, fie singuri sau câte 2-3 dar pe măsură ce am mai crescut, am început să colindăm în acest grup organizat, mai mult pe la intelectualii satului. Da Anul nou, umblau cu pluguşorul.
La început, ne adunam acasă la cantorul Paşcaniuc unde erau mulţi băieţi dintre care Olvian, cel mai mare, era învăţător. Acesta făcea repetiţii cu noi şi el ne conducea pe la casele intelectualilor din sat, director şcolar, învăţători, preoţi, cantor, primar. Etc. Peste tot eram bine primiţi cu prăjituri şi alte bunătăţi. Pe chipurile tuturor domneau veselia şi voia bună. Când am crescut mai mari, am început a umbla şi mascaţi cu piese învăţate şi potrivite pentru sărbătorile de iarnă.
Cu multă plăcere ne adunam duminicile şi sărbătorile către seară spre a ne da cu săniuţa. Alegeam locuri bune, cu pantă lungă şi un timp cât mai potrivit spre a ne distra nestingheriţi. De obicei, ne adunam dintre cei mai mari şi la săniuş invitam şi fete care primeau invitaţia cu mare bucurie. Printre acestea erau: Stela, fiica directorului şcolar, Varvara Salahor, Agripina Ungurean, câteodată şi Leontina Nichitovici şi alte fete şi chiar unele învăţătoare. Se făcea mare haz, când îi vedeam pe câte unii răsturnaţi în zăpadă, la marginea drumului. Aceste mici accidente nu erau întâmplătoare ci adeseori voite.
Dar vacanţa aceasta trecea foarte repede şi trebuia să ne despărţim nu fără suspine şi regrete adânci. Mai constatam cu amărăciune că am venit acasă cu multe cărţi să ne pregătim bine pentru lecţiile ce urmau şi când colo, noi nu apucam să deschidem măcar o carte.
După câteva luni de învăţătură, urma şi vacanţa de Paşti şi odată cu această mare sărbătoare venea şi primăvara. Prilej de noi speranţe şi bucurii. De cum ne vedeam acasă, ne gândeam cum am putea petrece mai bine timpul. Înainte de toate aveam grijă să mergem la biserică, la denii, fiind săptămâna patimilor. Pe atunci, tineretul frecventa şi biserica şi aceasta nu era rău pentru că acolo puteau auzi şi învăţa îndemnuri bune şi de folos.
Participam cu toţii şi la sfânta Înviere apoi ne întâlneam la toacă, în deal la biserică, unde ciocneam ouă roşii. Serile, mai ieşeam la plimbare, grupuri, grupuri, pentru a ne bucura din plin de frumuseţile naturii. Simţeam în noi o chemare puternică e a ne căuta şi a ne însoţi. Era glasul primăverii şi al tinereţii noastre. Dar şi această vacanţă ne părea prea scurtă şi la despărţire, simţeam un fel de nostalgie chinuitoare. Ştiam că ne aşteaptă zile grele în vederea examenelor de fine de an şi era mult de învăţat într-un anotimp cu prea mult soare cald, cu nestăvilit ciripit de păsărele şi prea multe flori. Dar elevul conştiincios trebuie să învingă toate greutăţile spre a promova clasa cu note bune şi a intra în vacanţa mare, fără grijă, liber şi mulţumit de munca sa.
Fiecare şi-ar fi dorit un rezultat cât mai bun şi să intre în vacanţa mare fără bătaie de cap, însă nu toate rezultatele corespundeau aşteptărilor, se mai întâmpla şi câte o corigenţă dacă nu ceva mai rău. Curajul nu trebuia pierdut! Tinereţea învinge, numai să vrea.
Vacanţa mare era aşteptată de toţi cu îndreptăţită bucurie. Într-un interval de timp atât de lung se puteau face multe. Înainte de toate, ne odihneam şi apoi căutam să dăm o mână de ajutor la treburile de pe lângă casă şi la unele munci mai uşoare, la câmp. Totuşi aveam timp suficient atât pentru somn cât şi pentru alte preocupări. Duminicile şi sărbătorile ne întâlneam la biserică ori la şcoală. Cei care aveam voce ne adunam şi cântam. Chiar de prin clasa a IV-a am început să adun elevii mai mici şi să fac un cor mic pe două sau trei voci. Repetiţiile aveau loc în casă la noi, în pomăt. S-a făcut un început bun. În vacanţa mare din anul următor, am avut curajul să măresc acel cor şi 1-am instruit în aşa fel c-am putut să cântăm în biserică vreo câteva bucăţi de Liturgie. Când am propus acest lucru preotului, el nu m-a refuzat ci mi-a acordat încrederea cuvenită. Eram foarte emoţionat, dar cântarea a mers binişor. A fost prima mea ieşire în public şi afirmare ca dirijor. Încurajat de reuşita aceasta, am mers mai departe pe acest drum.
Tot de prin clasa a IV-a am început să pregătesc pe unii elevi din sat care doreau să se prezinte la examenele de admitere la licee sau la alte şcoli. Am obţinut rezultate bune şi pe această cale. Elevii pe care-i pregăteam, aproape toţi reuşeau şi încă obţinând medii mari. Aveam posibilitate să câştig şi eu ceva bani în timpul vacanţei.
Ori câte alte ocupaţii ori distracţii se iveau, de muzică nu mă lăsam. M-am străduit să dobândesc cunoştinţe noi în teoria muzicală dând atenţie deosebită lecţiilor din clasă ale profesorului de muzică. Mai mult, fiind membru în corul liceului, de aici mi-am copiat şi unele cântece mai uşoare ori mai potrivite pentru nevoile şi posibilităţile mele. Când am ajuns prin clasa a VI-a liceală, dispuneam şi de oarecare practică dirijorală. Am început să fac cor cu băieţii mai mari, de o seamă cu mine şi mai mari. Îi pregăteam să cânte romanţe şi serenăzi pe mai multe voci. Lucram mai mult după auz, dar suna frumos. Peste unele greşeli de mică importanţă treceam uşor. Mai aveam încă multe de învăţat, dar aceasta nu mă descuraja şi nici din această pricină nu mă gândeam să renunţ la acest început promiţător. Repetiţiile aveau loc serile pe la casele noastre sau pe o tolocuţă. Cei care formam scheletul corului erau: Nicolae Pentelescu, Paulescu Dumitru, Paşcanu Silvestru, Penteleiciuc Ilie, Ionică Teodor şi alţi elevi mai mari din sat. Am reuşit să formăm un cor destul de bun cu un repertor potrivit pentru serenăzi şi serbări ocazionale. Prima serenadă am făcut-o de Sf. Ilie, directorului şcolar din sat. Reuşita a fost deplină şi noi am fost invitaţi în casă cu care ocazie am fost foarte bine primiţi. De la acea dată, serenăzile de Sf. Ilie au rămas tradiţionale şi adeseori îl invitam ca solist şi pe preotul Vasile Ursache. Tot din acea vreme, am început să facem serenăzi şi la alţi intelectuali de vază precum şi la unele fete mai mari.
Paralel cu această activitate muzicală făceam excursii la poarta pădurii, pe Buda sau la Horodişte. De acum, a început să se înfiripe şi câte o idilă între tineri.
Am început să participăm şi la serbările populare din sat, fiind în măsură să dăm un concurs preţios.
Când a murit studentul Toader al lui Tănase a Mihăluţoaie, am pregătit toate cântările necesare rânduielii de înmormântare. A participat tot tineretul satului, fiindcă era în timpul vacanţei mari.
Obţinând unele rezultate bune ne-am considerat pregătiţi să participăm mai intens la viaţa culturală a satului fie cu cântece, cu piese de teatru ori recitări. Foarte mulţi dintre noi ne-am încadrat în această muncă şi o îndeplineam cu plăcere. Fiind mari, cei din ultimele clase de liceu sau absolvenţi ori studenţi, am început să mergem pe la petrecerile din alte sate şi pe la baluri. Tinereţea îşi cerea drepturile ei.
Băieţi şi fete, studenţi ori elevi, toţi eram uniţi şi colaboram la serbări săteşti şi uneori noi înşine organizam şezători culturale. Eram călăuziţi de un nobil ideal: să contribuim şi noi la ridicarea satului în care ne-am născut: ceea ce-am şi făcut cu drag după puterea şi priceperea noastră.