duminică, 30 martie 2008

1.22 Despre clăci, şezători şi petreceri

Un obicei bun şi de folos, practicat în sat, era şi acela de a se ajuta unii pe alţii cu clăcile. Dacă cineva nu avea cal şi căruţă şi avea de adus lemne de la pădure, ori de cărat gunoiul la câmp, atunci chema la clacă pe câţiva gospodari din cei care aveau cal şi căruţă şi treaba era îndată făcută. La asemenea lucru nu se plăteau bani, dar omul cu claca îi cinstea pe cei care veneau să-l ajute. Se mai făcea clacă la prăşit popuşoiul, la cosit iarba, iar femeile făceau clacă la tors cânepa. Aşa se ajutau unii cu alţii şi când cineva avea nevoie, ceilalţi săreau să-l ajute. Cea mai de seamă dintre clăci era aceea care se făcea cu ocazia construirii unei case noi. După ce casa era clădită din bârne, după modelul obişnuit din Bucovina, casă trainică din lemn sănătos, pe temelie de piatră, atunci se făcea clacă de uns casa la care erau adunaţi oameni tineri şi flăcăi. Cei care aveau cai şi căruţe, veneau cu căruţa în care puneau două, trei poloboace pentru cărat apă. Ceilalţi veneau cu hârţele şi sape ori cu furci de fier. Uneori se întâmpla că veneau şi meşteri cu bărzi şi topoare şi cu toţii se apucau de lucru. Mai întâi se săpa o groapă în care se sfărma lutul cu paie şi cei cu căruţele cărau apa necesară.
Flăcăii intrau în groapă şi frământau lutul cu picioarele în cântecul de joc al scripcarilor şi ţâmbălarilor, care şi ei cântau fără plată. Cu furcile de fier se scotea lutul din groapă şi se punea pe tărgi, alţii îl cărau la îndemâna celor ce trebuiau să ungă casa. Pentru uns casa se alegeau câţiva oameni mai în vârstă şi mai pricepuţi la această treabă. Lucrul ieşea bun şi casa părea ca dată cu tencuială. Uneori veneau şi meşteri să bată draniţa şi câteva ceasuri casa era şi unsă şi drăniţâtă.
Când toate erau gata, cu toţii se spălau iar gospodarul cel cu casa îi ospăta şi îi cinstea pe cei care l-au ajutat. Se aşternea pe iarbă şi un lăicer peste care se puneau feţe de masă albe, curate şi toţi clăcaşii se aşezau jos la mâncare. Gătitul acestei mâncări tot cu clacă se făcea de către unele femei, rude sau vecine. Unele găteau mâncarea iar altele făceau pâinea. Câte odată, gospodinele coceau câte un cuptor de mălai pe frunze de curechi. Mai întâi se dădea la masă borş cu barabule dres cu smântână apoi găluşte, friptură şi alte mâncări bune. Dacă era post, se făcea mâncare de post. Unii mai dădeau brânză de oi sau de vacă cu smântână şi lapte dulce cu mămăligă. Mâncarea se făcea afară a foc, în oale mari de lut cu două torţi şi legate cu sârmă. Clăcaşii era cinstiţi cu holercă şi fiecare bea câte două pahare, apoi trecea paharul mai departe, la altul. Astfel, holerca se bea de către toţi pe rând din acelaşi pahar. Rândul cu paharul se făcea de câte 3-4 ori, aşa că fiecare putea să bea 6-8 pahare de holercă.
Oamenii mâncau mai mulţi din aceeaşi strachină, iar femeile aveau grijă ca străchinile să fie pline până ce se săturau toţi clăcaşii. Borşul ori zeama se mânca cu linguri de lemn, iar carnea şi găluştele se mâncau cu mâna; nimeni nu folosea furculiţe. După ce se termina cu cinstea şi cu mâncarea, cei tineri se prindeau la joc şi ca din pământ răsăreau şi fetele, astfel că se înjgheba o petrecere în toată regula. Scripcarii trăgeau din arcuş cu foc, iar flăcăii cu fetele jucau de duduia pământul. Nimeni nu se simţea şi nu se plângea că ar fi obosit, măcar că a frământat mult lut cu picioarele, necesar la ungerea casei.
Tot aşa, când venea vremea prăşitului mulţi se ajutau între ei cu claca. Cel care avea de prăşit chema atâtea persoane după cum credea că ar fi necesare să termine într-o zi o anumită bucată de porumb. Mai pe urmă, le întorcea şi el zilele de prăşit celorlalţi, pe rând, după cum aveau ei nevoie.
Bune şi frumoase au fost acele obiceiuri de a se ajuta unii pe alţii şi mai ales de a-i ajuta pe cei nevoiaşi. După război aceste obiceiuri au început să dispară, să se schimbe.
În afară de clăcile care se făceau la unsul caselor sau la prăşit, se mai făceau clăci de cosit, de secerat, de desfăcut porumb, de cărat cu căruţa de la câmp sau de la pădure.
Femeile mai făceau clăci la scărmănat lână sau la tors. În felul acesta oamenii se ajutau foarte mult într-aolaltă. La clăcile de prăşit păpuşoii sau barabulele luau parte mai ales fetele, femeile şi mai puţin bărbaţii. Claca la prăşit, cosit sau secerat, nu ţinea toată ziua şi nu se făcea dimineaţa, ci de la amiază în jos. Cu ajutorul clăcii, lucrul se făcea într-un timp scurt şi omul scăpa de grijă.
La clăcile de cosit erau chemaţi bărbaţii şi flăcăii. Dintre aceştia, unii erau cosaşi de frunte şi cum aveau şi coase bune, ei mergeau înainte cu brazdele şi în urma lor veneau ceilalţi cosaşi. Clăcile de cosit se făceau mai rar. Pentru cosit se angajau cosaşi cu plată. Nici la secerat pâinea albă sau popuşoii, clăcile nu se făceau aşa des. Atât prăşitul cât mai ales cositul şi seceratul se considerau munci grele şi trebuiau în acelaşi timp bine făcute şi bine plătite. La aceste munci se cerea o mâncare foarte bună, iar cosaşii primeau şi băutură.
Toamna, se făceau, serile, multe clăci de desfăcat păpuşoi la care venea cu plăcere tineretul, flăcăi şi fete. Se lucra până noaptea târziu şi chiar până după miezul nopţii.
Clăcile cu căruţa se făceau pe vremea căratului pâinii albe, a fânului şi a păpuşoilor. Fiecare căruţaş făcea câte un transport, cel mult două.
Încă din timpurile vechi, în Voloca era obicei să se facă şezători de scărmănat şi de tors. Aceste şezători se făceau toamna târziu şi mai ales iarna, când nopţile sunt lungi şi lucrul pe afară este aproape terminat. Lucrul se concentra mai mult în casă, fiind afară frig sau zloată.
Se torcea, se depăna, se cosea, se scărmăna lâna sau pene; de obicei se făcea lucru femeiesc. De aceea la aceste şezători se strângeau neveste şi fete dintr-un cot al satului. Rareori luau parte şi femei mai în vârstă.
Seara, se adunau la câte o casă mai multe fete şi neveste ca să lucreze împreună, dar fiecare pentru sine. Lucra fiecare ce-şi aducea de acasă: de cusut, de tors, etc. Una avea de cusut vreo cămaşă de mire sau altceva, alta avea de tors şi venea cu furca, iar alta avea de răsucit nişte gheme de lână ori de împletit nişte ciorapi sau mănuşi cu cârligaşul. Toate se adunau cu multă plăcere la aceste şezători. Lucrul în comun e mai plăcut şi mai cu spor. Lucrând acasă singure, nici fetele nici nevestele nu ar fi prea avut chef de lucrul şi le-ar fi fost şi somn, mai devreme, dar la şezătoare situaţia era alta. Aici se întâlneau multe fete şi neveste, unde se spuneau poveşti frumoase, puteau să cânte împreună, se făceau glume şi se spuneau cimilituri. Pe lângă toate acestea se mai puteau afla noutăţile din sat, cele privitoare la vreo nuntă, ori vreo dragoste mare sau despre cine ştie ce farmece sau făcături cu draci ori vrăji. Cum la aceste şezători mai veneau şi feciori, se înţelege că timpul petrecut în asemenea ocazii era cât se poate de plăcut. Câte un fecior mai înzestrat cânta din gură sau scotea de după curea un fluieraş, ori fluier mare şi trăgea nişte doine sau cântece de mai mare dragul să le asculţi. Nu arareori la aceste şezători se înfiripa vreo dragoste mare sau se punea la cale vreo căsătorie.
La şezători nu se obişnuia ca gazda să pregătească şi să servească celor veniţi masa, deoarece ea nu trăgea foloase personale, fiecare îşi făcea lucrul său. Aceste strânsuri se făceau cu scopul de a lucra mai cu spor şi de a petrece, în acelaşi timp cu glume, poveşti, cântece, etc. Aceasta era singura posibilitate de a se distra în sat, mai ales dacă era şi post şi jocul oprit. Pe atunci nu existau biblioteci, radio, televizoare, teatru sau cinematograf şi tineretul din sat nu avea altcum să petreacă. De aceia aceste şezători se organizau foarte des.
Totuşi, uneori gazda servea şi câte o gustare, dacă nevestele şi fetele, mai lăsau lucrul lor la o parte şi îi ajutau şi ei fie la scărmănat nişte lână sau pene. Câteva îndoituri ori plăcinte cu mac (varzare), nişte pâine ori mălai şi un şâp de holercă, apărea îndată mare pe masă. Aşa o gustare era cât se poate de binevenită şi producea mare bucurie.
Când eram de vreo 17-18 ani, am fost şi eu la câteva şezători. Mai ales îmi plăcea să mă duc la mătuşa Zamfira lui Ion. Acolo se torcea şi se ţesea mult. Mătuşa făcea catrinţe foarte frumose, brâie şi frânghii. Cum avea şi o fetişoară frumuşică pe nume Saveta, pe lângă neveste şi fete se mai strângeau şi băietani; de aceea şezătorile de acolo erau plăcute şi oarecum vestite. Eu eram chemat să citesc poveşti, pentru că se aflase în sat că aveam cărţi cu poveşti tare frumoase. Într-adevăr printre multe altele, nu-mi lipseau cărţile cu poveşti ale lui Ion Creangă, Slavici ori Ispirescu. Când aveam timp şi mă aflam pe acasă, precum şi în vacanţa de iarnă, îmi luam cărţile cu poveşti şi plecam la şezătoare. Era o mare bucurie şi mulţumire când îmi făceam apariţia cu cărţile mele. Se făcea linişte în casă, iar eu începeam să citesc “Soacra cu trei nurori”, “Stan păţitul”, “Dănilă Prepeleac” şi altele. Erau ascultate cu atenţie, iar la sfârşit întrebau unele fete sau femei “Oare aşa să fi fost?“. Pentru multe dintre ascultătoarele mele, poveştile păreau nişte întâmplări dintr-un trecut îndepărtat. În imaginaţia lor poveştile păreau a fi povestiri de fapte reale. Participau cu toată fiinţa lor la aceste poveşti. Le trăiau şi se bucurau ori sufereau alături de eroii din poveste. În trecut, aşa a fost.
Când n-am mai putut merge la şezători, am dat prin sat cărţile mele cu poveşti şi nu s-au mai întors la mine. Totuşi, n-a fost o pagubă, ci un câştig.
Era bun acest obicei de a face clăci ori şezători, când se adunau să lucreze împreună, în care timp se şi distrau. Lucrul se făcea mai cu spor şi mai repede. Odată cu munca lor, se desfăşurau adevărate întreceri în a spune poveşti frumoase ghicitori, basme, glume. În asemenea împrejurări erau prezente şi cântecele noastre bătrâneşti, iar uneori jocul. Atât la şezători cât şi la clăci, lumea muncea dar şi petrecea. Pe lângă muncă, oamenii au totdeauna nevoie şi de o oarecare destindere, altfel, viaţa ar fi prea monotonă. Aşa după cum munca este o necesitate firească, tot astfel şi dorinţa de a petrece este firească. În vremurile îndepărtate, omul muncea din greu şi ducea o viaţă aspră şi nesigură. Războaiele, cotropirile, jafurile şi alte nenorociri îl pândeau la tot pasul. Totuşi, când lucrurile se mai linişteau oamenilor le era dor de petrecere şi căutau să se întâlnească şi să veselească. Petreceau la anumite ocazii şi sărbători, dar petrecerea şi cu prilejul şezătorilor şi clăcilor. Aceste petreceri era simple. Oamenii se întâlneau, munceau, cinsteau, ospătau şi apoi jucau, cântau şi glumeau. Într-adevăr la aceste petreceri, cântecul era nelipsit. Se cânta şi de unul singur, dar cântau şi un cor pe o singură voce (la unison). Acele cântece erau de o netăgăduită valoare pentru autenticitatea şi originalitatea lor. Nu era cântece aduse de undeva ci erau cântece izvorâte din inima lor. Cu ele îşi însoţeau munca şi tot cu ele îşi înveseleau traiul lor, prea adesea chinuit şi amărât peste măsură.

Niciun comentariu: