duminică, 30 martie 2008

1.20 Pomenirea Morţilor.Despre Mese. Înălţarea Domnului (Ispasul) - Ziua Eroilor

În timpurile vechi lumea era foarte credincioasă şi obiceiurile erau păstrate din generaţie în generaţie cu cea mai mare sfinţenie. Aceste obiceiuri erau strâns legate de însăşi viaţa oamenilor şi se practicau la anumite date şi cu anumite ocazii, fără nici o abatere. Se considera ca un păcat faptul de a strica obiceiurile.
Aşa cum la naştere sau la căsătorie erau anumite obiceiuri, legate de aceste date însemnate din viaţa omului, tot aşa şi la moarte erau anumite obiceiuri care se respectau de către toţi. Astfel după ceremonialul înmor-mântării era obiceiul de a se face masă şi de a se da de pomană de sufletul celui decedat. Era prima masă care se făcea pentru cel mort, la care luau parte rudele, vecinii şi prietenii familiei defunctului. Pe lângă aceştia erau chemaţi la masă cei care-l duceau pe mort cu năsălia sau cel care venea cu carul, apoi erau chemaţi cei care duceau prosesia ( crucile, prapurile, sfeşnicul), omul care ducea pomul, şi unii care-l petreceau pe mort la groapă. La gropari li se dădea de pomană chiar la groapă. Pentru săparea gropii erau plătiţi şi li se dădea de mâncare.
A doua masă se făcea a treia zi după înmormântare, a treia masă la 6 săptămâni, apoi la 6 luni ( jumătate de an) şi apoi la un an. Acestea erau cele mai importante mese pentru cel dispărut. Celelalte mese care se mai făceau erau făcute şi pentru ceilalţi morţi din familie şi aveau loc la anumite sărbă-tori. Multe mese se făceau sâmbătă dimineaţa. La aceste mese se chemau oameni şi femei, mai ales dintre cei bătrâni. Când murea vreun tânăr erau chemaţi şi tineri la masă.
Mâncarea era de post sau de frupt, după cum era post sau câşlegi. Se aşeza pe masă pâine, mălai, borş sau zeamă. După aceasta urmau găluşte, răcituri, friptură şi lapte cu orez (mleşniţă). De băut se dădea rachiu (ho-lercă). Către sfârşitul mesei se dădea pe masă varzare sau plăcintă. În afară de aceasta, mesenii primeau de pomană câte un colăcel cu lumânare şi uneori câte un ulcioraş cu apă la care se lega zahăr, covrigi, turtă dulce, bomboane lungi, coarne mari. În loc de ulcioraşe unii dădeau căniţe (litruţe) sau chiar oale de lut cu apă.
În credinţa celor bătrâni, a face masă, a da de pomană era o datorie. Când cineva dădea de pomană ceva, nu se gândea să primească ceva în schimb pentru pomană oferită. Mai mult, pomana trebuia dată din toată inima şi fără părere de rău, că altfel nu era primită.
Mai era credinţa că cine dă de pomană mult, mai ales la cei săraci, i se iartă păcatele. În acest sens, cel ce o făcea se aştepta la o răsplată, bine- înţeles, nu din partea celui ce primea pomana, ci din partea lui Dumnezeu, care iertându-i păcatele îi pregătea intrarea în rai. Dar pomana avea şi o valoare practică : cu ocazia meselor, erau ospătaţi mulţi săraci şi flămânzi.
Este drept, spunem noi astăzi, că cel mort nu mănâncă, dar mănâncă cel care trăieşte şi care nu are acasă ce să mănânce. De aceea pomana şi facerea de bine trebuia să fie îndreptată către cei lipsiţi, săraci, neputincioşi. O masă la care erau chemaţi cei bogaţi şi îndestulaţi era mai mult ospăţ şi nu pomană.
Pomana poate consta în alimente, îmbrăcăminte, şi alte lucruri. Oamenii înstăriţi şi mărinimoşi dădeau de pomană păsări (găini, pui), purcei, viţei şi chiar câte o bucată de pământ.
Se mai obişnuia să se facă masă de ziua numelui celui mort şi la sărbă-torile mari, ca : Sf. Gheorghe, Duminica Mare, Sf. Apostoli Petru şi Pavel,
Sf. Ilie, Sf. Maria Mare şi Mică, Sf. Dumitru şi Sf. Nicolae, etc.
La masă domnea o atmosferă de sărbătoare, cu multă reţinere şi evlavie. Adeseori, un timpul mesei, erau amintite faptele bune ale celui dispărut, cum şi-a petrecut viaţa ori se comenta pe momentul morţii lui.
Cultul morţilor era respectat cu sfinţenie. Cei bătrâni, bunicii şi părinţii aveau grijă să sădească un inimile copiilor şi tineretului, credinţă statornică în cele sfinte şi în datina strămoşească. Aşa s-a păstrat obiceiurile vechi, din tată în fiu, din neam în neam fără să li se aducă vreo modificare sau ştirbire. Credinţa oamenilor era nestrămutată.
La unele mese mari, erau chemaţi copiii şi tinerii care luau loc la o masă mai deoparte, dar în aceeaşi încăpere cu cei bătrâni. Ei aveau ocazia să vadă şi să audă cu cât respect vorbeau despre cei morţi atât părinţii cât şi ceilalţi meseni mai în vârstă. Acesta era un bun prilej şi un fericit moment de a da copiilor şi tinerilor o creştere frumoasă şi o pildă vie.
Asemenea momente le-am trăit şi eu în sânul familiei mele şi ele constituie cea mai pioasă, cea mai curată şi mai plăcută amintire a vieţii mele. Pomenind pe cei morţi, îi aduceam de pe cealaltă lume, a umbrelor, în mijlocul nostru. În acele clipe ei trăiesc cu noi şi prin noi. Evocarea lor a constituit întotdeauna un moment deosebit de solemn şi înălţător, prilej de reculegere şi pregătire pentru noi, în vederea zilei când vom fi chemaţi a ne da obştescul sfârşit.
Cea mai mare şi mai frumoasă masă din tot anul un Voloca se făcea de Ispas (Înălţarea Domnului), la cimitir. De Ispas se pregăteau toate familiile din sat cu multă coptură, mâncări şi băuturi pe care le aduceau în deal la cimitir, cu carele unii, alţii cu trăistele. Pentru acest mare praznic se făceau păscuţe şi ouă roşii. Cu mic cu mare, toţi urcau în deal la cimitirul cel nou de pe acea vreme. Pe la puţine case de mai rămânea câte unul să îngrijească de vite ori să vadă de gospodărie. Tot satul era în cimitir. Era o zi când cei vii mergeau în vizită la strămoşii lor. După câte am observat şi îmi amintesc, zilele de Ispas erau tare frumoase cu cer senin şi timp călduros. Erau multe, multe flori. Aproape toate mormintele erau acoperite cu feţe de masă albe şi încărcate cu multe şi bogate mâncări. Nu lipsea nici băutura (rachiu, vin, bere, rom, limonadă), razol şi apă de pus în oalele ce urmau să fie date de pomană la cei săraci.
Cimitirul era înţesat de lume. Toţi îmbrăcaţi în cămăşi albe, culoare ce concura cu verdele ierbii. Mesele erau atât de multe şi de încărcate, încât nu aveau cui să dea de pomană tot ce aveau, cu tot numărul mare de săraci şi cerşetori dintre care nu lipseau nici ţiganii.
Cunoscând ei obiceiul volocenilor, se strângeau la Ispas în număr foarte mare să capete de pomană. Unii aveau torbe foarte mari şi chiar saci pe care-i umpleau cu pâine, păscuţă şi ouă. Din lăcomie se mai încolţeau unii crezând că nu le va ajunge şi lor pomana. Dar de obicei, totdeauna era şi de rămas.
Printre voloceni se găseau şi unii oameni mai năzdrăvani gata să facă năzbâtii. Îi chemau pe ţigani şi le da de băut peste măsură şi îmbătându-i, aceştia dormeau pe la umbră sau prin vreun şanţ, neputând umbla după pomană, astfel că rămâneau cu torbele goale şi se trezeau tocmai seara ori noaptea când lumea era plecată din cimitir. Şotii de acestea le făceau numai câţiva printre care şi Toader a Păvăloaie. Totuşi, şi aceştia aveau ce să culeagă şi să pună în torbe.
Trebuie să precizez că pomenirea şi masa de pe morminte era precedată de un serviciu divin-slujbă religioasă- dimineaţa la biserică, apoi altă slujbă în cimitir unde era adusă prosesia. De dimineaţă, o parte mergeau la biserică, la slujbă, dar puţini şi această slujbă nu ţinea mult. În acest timp, gospodinele, gospodarii şi chiar tinerii (fetele) aşezau masa pe morminte. Când soseau la cimitir preoţii şi cu oamenii care duceau prosesia, toate mormintele erau aşternute şi bucatele aşezate pe morminte. Se făcea o slujbă religioasă pentru pomenirea eroilor căzuţi pe front din primul război mondial, apoi preoţii stropeau cu aghiazmă mormintele din cimitir. Numai după terminarea serviciului divin pentru eroi şi pentru cei morţi şi după ce se sfinţeau mormintele şi mesele, oamenii începeau să de dea pomană şi să invite la masa aşternută pe mormânt. Erau chemate rudele, cunoscuţii şi toţi trecătorii cărora li se dădea câte o păscuţă cu ou, câte un pahar, două de băutură şi apoi erau poftiţi să mănânce din bucatele aşezate pe mormântul frumos îngrijit şi bine aşternut.
Cum în aceeaşi familie erau mai mulţi morţi, fie părinţi, fraţi ori copii, treceau pe rând şi pe la celelalte morminte pentru a le aşterne masa şi a-i pomeni. Cât era cimitirul de mare, peste morminte erau aşezate feţe de masă cu pomeni şi numai pe ici, pe colo, se vedea câte un mormânt stingher, neaşternut care dădea o notă de mare tristeţe. Poate să fi fost al vreunui sărac, sau al unui singuratic fără urmaşi, sau poate că sau stins toţi din ramura acelei familii.
De atâta vorbă şi glasuri amestecate ce se auzeau în cimitir, stând deoparte şi ascultând, ţi se părea că auzi un zumzet puternic de albine peste care se aşterneau razele blânde ale soarelui de primăvară.
În acea zi toţi cei vii erau cu gândul la părinţii, moşii şi strămoşii lor care dormeau somnul de veci, de sute şi sute de ani.
Cu gândul că viaţa nu este veşnică, şi că cei vii vor veni la rândul lor tot aici, oamenii în credinţa lor în biserică şi Dumnezeu aveau prilejul să mediteze la faptele lor şi să caute să-şi îndrepte greşelile. Credinţa aceasta era o stavilă împotriva răului şi o bună călăuză către o viaţă fără păcat. Era şi aceasta o metodă bună de a educa neamul românesc.

Obiceiuri legate de cele mai importante momente din viaţa omului:naşterea, căsătoria, moartea

I) Naşterea unui copil într-o familie era o mare bucurie. De obicei, bucuria era mai mare, când pruncul născut era de sex masculin. Un băiat producea mai puţină grijă părinţilor şi apoi prin el se asigura moştenirea gospodăriei şi perpetuarea numelui familiei. Sigur că erau şi părinţi care din diferite motive doreau să aibă o fetiţă. Oricum, naşterea se considera un eveniment fericit, care aducea bucurie în casă şi era sărbătorită cu fast şi cu respectarea anumitor obiceiuri care s-au păstrat cu sfinţenie de-a lungul veacurilor. Cine era mai avut, făcea o petrecere mai mare, cu masă şi muzicanţi şi cu invitaţi mulţi. Cei săraci făceau o petrecere mai restrânsă, mai modestă, după puterea lor, dar nu angajau lăutari. Copilul era botezat la biserică şi primea un nume, de obicei, al sfântului din acea zi sau a unui sfânt din zilele următoare. În vechime, se respecta cu străşnicie regula de mai sus; pruncul primea numele “care-i pica din carte”. Mai târziu, s-a admis ca părinţii să pună un nume pe care-l doreau ei. Au fost cazuri când pruncul primea la biserică, numele sfântului din ziua respectivă, dar părinţii îi dădeau alt nume care le plăcea lor şi aşa îl numeau toată viaţa.
Îndată după naştere, veneau la tânăra mamă, vecine, rude, prietene ca să-i facă urări de sănătate şi fericire, atât ei cât şi pruncului nou născut şi în acelaşi timp aduceau daruri din gospodăria lor: animale mici, păsări, pânză, alimente ori bani. Acestea erau aşa numitele rodini. Era frumos acest obicei şi darurile erau cu atât mai binevenite, cu cât familia pruncului nou-născut era mai nevoiaşă. În asemenea cazuri, bunele gospodine se întreceau în aducerea darurilor.
Nu mult după naştere, se făcea şi botezul pruncului. Naşa îl ducea la biserică, unde preotul oficia taina botezului, care consta prin scufundarea copilului în apă sfinţită şi rostirea de către preot a unor rugăciuni prevăzute de rânduiala bisericească. La urmă preotul întreba pe copil: “Te lepezi de satana ?”- “ Mă lepăd “ răspundea naşa în numele pruncului ( de trei ori).
După terminarea oficierii botezului, naşa plătea preotului suma cuvenită şi apoi aducea pe fin acasă la mama lui. Fie că în acea zi, sau în alta se făceau botegiunii. Cu această ocazie se pregătea masă mare, cu bucate alese, cu cinste şi cu lăutari. Erau invitaţi naşa cu naşul, moaşa rudele apropiate, prietenii şi vecinii. Se făcea o petrecere în toată regula. Invitaţii care veneau la botegiuni aduceau daruri ori bani. Sigur că nu toţi făceau petrecerea cu muzică.
Înainte vreme, copilul avea o naşă şi un naş, aceştia fiind naşii de cununie ai părinţilor. Mai pe urmă s-a luat obiceiul să se pună mai mulţi naşi la copil. Aceasta s-a făcut din două motive: ori erau mai mulţi prieteni de-ai familiei care doreau să se încuscrească şi să fie naşi la copil, ori părinţii pruncului, în dorinţa de a primi mai multe daruri puneau mai mulţi naşi. Poate că se gândeau şi la un viitor mai îndepărtat, când copilul ajuns mare, putea să aibă nevoie de sprijinitori, protectori (varianta ultimă se folosea mai mult la orăşeni). De bună seamă, darurile cele mai însemnate veneau din partea naşilor şi a oamenilor cu stare (dare de mână).
O petrecere ca aceasta era însoţită de bune urări din partea celor prezenţi precum şi de multe cântece. După ce copilul creştea mai măricel, părinţii mergeau cu colaci la naşi. Şi cu acest prilej avea loc o petrecere, iar naşii făceau din nou un dar frumos: hăinuţe noi, ori bani.
II) Căsătoria era al doilea mare moment în viaţa omului. O fiinţă tânără de sex bărbătesc se însoţeşte cu alta de sex femeiesc cu scopul de a întemeia o nouă familie.
Prin actul căsătoriei doi tineri se hotărăsc să se unească şi să alcătuiască un cămin nou, o gospodărie nouă şi să trăiască în comun pentru tot restul vieţii. Asemenea eveniment era sărbătorit cu un fast deosebit, care dura mai multe zile, şi la care participa şi lume multă.
În vremurile trecute , căsătoria era considerată ca un legământ sfânt, făcut pe viaţă în faţa altarului.
Mirele trebuia să aibă 24 de ani împliniţi. Atunci el era considerat major. Mireasa trebuia să aibă 18 ani, dar în unele cazuri, se admitea să fie şi mai tânără, de 16 ani. De obicei, tinerii care doreau să se căsătorească spre a întemeia o nouă familie ,trebuiau să se cunoască şi să se placă. Totuşi, ultimul cuvânt îl aveau părinţii. Fără consimţământul lor, nu se putea face căsătoria. Când la mijloc era dragoste foarte mare şi tinerii erau înzestraţi cu voinţă de neînfrânt, atunci se găsea o modalitate de a trece peste voinţa părinţilor. În asemenea cazuri, mireasa era furată de către mire şi dusă la casa părinţilor lui.
Acest aşa zis furt, adeseori se comitea cu ştirea şi consimţământul miresei. În urma acestui fapt, tinerii sperau să se poată căsători.
Se întâmpla însă, ca părinţii fetei să rămână pe poziţia lor de a se opune căsătoriei şi atunci fata era luată acasă şi căsătoria numai avea loc. Întâmplări de acestea erau rare şi stârneau mare vâlvă şi vorbă multă prin sat. Adeseori tinerii se resemnau şi contractau o căsătorie după voia prinţilor, dar dintre aceste căsătorii făcute cu sila este greu de afirmat că s-ar fi găsit şi unele fericite, pentru că spune proverbul: “Dragoste cu sila nu se face”. Se întâmpla că unele aveau deznodământ tragic (cazul lui Vasile a lui Gheorghe).
În linii generale, nunţile se făceau când toată lumea era de acord. Se avea în vedere traiul fericit al tinerilor căsătoriţi, şi de aceea părinţii trebuiau să chibzuiască şi să ajungă la bună înţelegere cu copiii lor ca nunta să nu ia o întorsătură nedorită ori tinerii să rămână legaţi cu de-a sila, ceea ce ar fi fost dureros.
Nunta era o petrecere în care trebuia să domnească bucuria şi mulţumirea tuturor părţilor şi nicidecum tristeţea şi neînţelegerea.
Tinerii dornici a se căsători erau cam de aceeaşi stare materială. Un fecior mai sărac nu obişnuia să ceară în căsătorie o fată mai bogată şi nici un fecior bogat nu lua o fată săracă. Aceasta era regula, dar se mai întâmplau şi excepţii.
În vederea nunţii ce se proiecta, peţitorii (petitores) erau aceia care făceau legătura între părţi, adică între viitorii cuscri. În treburi de acestea, erau anumite femei care se pricepeau la peţit şi-şi îndeplineau misiunea cu destulă iscusinţă.
Nunta cuprindeau anumite obiceiuri care se păstrau cu sfinţenie din generaţie în generaţie. Înainte de toate, se cerea ca viitoarea mireasă să fie virgină (fată mare). În al doilea rând, se discuta despre zestrea care urma să o primească mireasa şi, bineînţeles, ce primea mirele de la părinţii săi.
Cel interesat în contractarea căsătoriei mijlocea prin peţitori care mergeau la părinţii fetei, şi după ce aduceau vorba despre rostul vizitei lor, propuneau legătura pe care ei o descriau, totdeauna ca foarte avantajoasă. Peţitorii lăudau starea familiei din partea căreia veneau, şi după ce explicau situaţia mirelui, “de multe ori cu înflorituri şi cuvinte meşteşugite”, spuse în versuri, ei întrebau pe cei de la casă dacă sunt dispuşi să dea fata după flăcăul propus. În caz că părinţii fetei erau dispuşi să dea fata, atunci peţitorii întrebau pe părinţi ce zestre oferă fetei. La rândul lor, şi părinţii fetei se interesau de ce avere are flăcăul. După ce se ajungea la învoială şi ambele părţi erau lămurite, peţitorii se întorceau la părinţii feciorului şi-i comunicau rezultatul obţinut. Dacă aceştia erau mulţumiţi de zestrea ce se oferea fetei, atunci se fixa o zi când părinţii feciorului dimpreună cu el urmau să plece la părinţii fetei la băut holercă.
Aceasta se considera ca o logodnă. Părinţii fetei se pregăteau cu de-ale mâncării şi cu cinste; de asemenea şi părinţii feciorului îşi luau în traistă un şâp cu holercă. Acum se discutau toate chestiunile în amănunt şi în acelaşi timp, părinţii mirelui şi miresei precizau zestrea ce aveau s-o dea tinerilor.
Dacă peţitorii mirelui nu ajungeau la o înţelegere cu părinţii fetei, lucrurile se opreau aici şi nunta nu mai avea loc. Când părinţii feciorului însoţiţi de peţitori intrau în casa părinţilor fetei, el rămânea pe afară şi se ascundea pe undeva. După salutările obişnuite, oaspeţii erau poftiţi să ia loc la masă. Peţitorii începeau, îndată, discuţia cu vorbe alese şi bine tâlcuite, spuse de cele mai multe ori în versuri, aducând vorba despre rostul vizitei lor. Punctul principal din discuţie se referea la cererea în căsătorie a fetei şi la stabilirea zestrei. Acum părinţii fetei spuneau în auzul tuturor cât pământ, câte vite, ce îmbrăcăminte şi ce aşternut îi dau fetei.
Dacă părinţii feciorului erau mulţumiţi de zestrea oferită, atunci spuneau şi ei ce dau feciorului lor. Aveau şi părinţii fetei drepturile să-şi exprime pretenţiile lor, care dacă nu erau îndeplinite, nu dădeau fata şi nunta nu se făcea.
Dar după cum am spus mai sus, se presupune că înţelegerea în mare, era făcută încă de la prima vizită a peţitorilor, când s-a căzut de acord să se bea holercă.
Această logodnă, când se bea holercă apărea ca o tocmeală adevărată, făcută cu legământ faţă de toţi cei prezenţi şi trebuia numaidecât respectată, ca un act încheiat faţă de martori.
Odată înţelegerea făcută, era chemat în casă şi feciorul. Tinerii erau întrebaţi dacă se plac, iar ei răspundeau la această întrebare cam cu sfială şi zăbavă. Pe vremuri, tinerii erau mai cu ruşine şi mai respectuoşi faţă de părinţi şi de cei bătrâni, nu vorbeau orice şi oricum în faţa lor.
Când şi această formă era îndeplinită, părinţii tinerilor îşi dădeau mâna, iar peţitorul pecetluia legământul tăind cu mâna sa învoiala. Erau invitaţi şi tinerii să-şi dea măna ,să se îmbrăţişeze şi să se sărute.
După legământ, gazdele puneau pe masă bucatele şi băutura , iar părinţii feciorului scoteau din traistă şipul cu holercă şi-l puneau pe masă. Toţi se ospătau şi se cinsteau cu voie bună, discutând diferite chestiuni în legătură cu nunta. Tot atunci hotărau şi data când trebuie să se facă nunta. După aceasta se spunea că cutare flăcău a băut holercă la cutare familie. În felul acesta se considera că logodna era făcută şi în trei duminici consecutiv, la biserică, se strigau vestirile; Adică preotul anunţa, la sfârşitul liturghiei, numele feciorului şi al fetei ce urmau a se căsători. La urmă întreba dacă cineva din cei prezenţi în biserică ştiau sau cunosc vreo piedică în calea acestei căsătorii.
De obicei, nunta se fixa la patru sau la şase săptămâni de la data logodnei. În acest interval de timp ambele familii se pregăteau de nuntă cu cele necesare: mâncare, băutură, muzicanţi şi altele. Mireasa cosea cămaşă de in mirelui şi-i mai ţesea şi un brâu frumos (chingă aleasă), iar mirele îi comanda miresei pantofi, papuci frumoşi ori ciobote galbene şi alte mândreţuri. În afară de aceasta, mirele şi mireasa mai pregăteau daruri şi pentru viitorii lor socri. O astfel de nuntă cerea pregătire mare şi se cheltuiau mulţi bani.
În jurul nunţii (vineri şi sâmbătă) se fierbea şi se cocea atât la mire cât şi la mireasă, dar mult unde se făcea nunta. În condiţii obişnuite, petrecerea de nuntă avea loc la gospodăria mirelui. Sâmbătă seara, atât la mire cât şi la mireasă, se pregătea schimbul darurilor. Cu acest prilej se adunau în ogradă fetei şi flăcăi şi jucau. Tot atunci se puteau auzi cele mai năstruşnice strigături, spuse cu un deosebit talent artistic.
Fetele plecau devreme acasă, dar flăcăii rămâneau până mai târziu şi mulţi din ei erau poftiţi în casă la masă şi aleşi ca nuntaşi. Mai întâi mirele îşi alegea doi vătăjei şi cu ajutorul lor numea pe nuntaşi. Rolul acestor nuntaşi era să formeze alaiul de nuntă al mirelui şi să-i cânte cântece de nuntă atât la dus cât şi la întors de la biserică precum şi acasă. În drumul lor spre şi de la biserică, nuntaşii aveau în fruntea lor muzicanţi care îi acompaniau. Alaiul era foarte impunător şi cântarea foarte frumoasă.
Pe lângă vătăjei şi nuntaşi mirele mai avea şi două sfitiuci şi două sfăşci. Sfitiucile erau fete, iar sfăşcile erau neveste. La fel şi mireasa îşi punea doi vătăjei, două sfitiuci şi două sfăşci precum şi nuntaşi. Vătăjeii (vorniceii) aveau îndatorirea de a veghea la bunul mers al nunţii şi de a conduce jocul şi serbarea. Tot ei erau aceia care chemau la nuntă şi mai aveau obligaţia de a însoţi pe sfăşci la schimbul darurilor.
Rolul sfăşcilor era de a aduce darurile în schimb şi de a cânta cântece de nuntă în care prefigurau viaţa viitoare a miresei, când ea îşi va lua rolul de soţie, mamă şi gospodină, lăsând în urmă viaţa ei de fată.
Sfitiucile erau prietene intime cu mireasa, pe care o însoţeau la biserică. Participau şi ele la cântare, acasă. În biserică, după cununie, aruncau bomboane, bani, grâu pe deasupra mirilor.
La schimbul de sâmbătă seara, mirele trimitea prin sfăşci, miresei ciobotele galbene sau papucii, iar mireasa îi trimitea mirelui cămaşa de mir, brâul şi alte daruri. La schimb, sfăşcile nu mergeau singure ci tot cu alai şi cântau tot drumul. Alaiul era compus din vătăjei şi din nuntaşi având în frunte muzicanţi. Sfăşcile mergeau în căruţă şi fiind noapte, în fruntea alaiului cu felinare aprinse.
Când vătăjeii umblau prin sat să cheme la nuntă, aveau la dânşii un baston sau o cârjă, la capătul de sus cu o năframă frumoasă şi o ploscă de lemn, plină cu holercă, pe care o purtau după cap, având baierele de piele. Din această ploscă îi cinsteau pe invitaţii la nuntă, care erau persoane numite de mire şi de mireasă. Invitaţia se făcea cam aşa: “S-au rugat mirele şi mireasa, socrii mari şi nunii cei mari să poftiţi la nuntă! ”. Cel invitat era rugat să cinstească un pahar, două de holercă din ploscă. Dacă primea, cinstea şi asta însemna că va participa la nuntă şi mulţumea pentru cinste având grijă să ureze perechii sănătate, noroc şi ani mulţi de viaţă fericită. Invitaţia la nuntă se făcea sâmbăta înainte de nuntă sau cu vreo două trei zile mai înainte .
Sâmbătă seară, după ce nuntaşii erau cinstiţi şi ospătaţi, plecau împreună cu sfăşcile şi cu muzicanţii cântând. Cei de la mire mergeau spre mireasă, iar cei de la mireasă mergeau spre mire. Unde se întâlneau pe drum, amândouă alaiurile făceau un zid, căutând fiecare din ele să spargă zidul din faţă, care venea din direcţie contrarie. Care parte reuşea să spargă zidul se considera mare onoare. Era bine dacă cei ce spărgeau zidul erau nuntaşii mirelui. Acest ritual cu schimbul darurilor se practica şi de alaiul miresei cu aceleaşi forme ca la mire, pentru că şi ea avea vătăjei, nuntaşi, sfitiuci şi sfăşci.
După prezentarea darurilor, la mire şi la mireasă, ceremonia de sâmbătă seara lua sfârşit şi toţi plecau la casele lor.
Duminică dimineaţa, atât mirele cât şi mireasa mergeau la biserică, dar separat, fiecare singur la casa lui, pentru a se întâlni şi a se ruga ca să le meargă bine în viaţă şi să le fie traiul bun şi îmbelşugat. Unii chiar se mărturiseau şi mai plăteau şi câte o slujbă. După aceasta se întorceau repede fiecare singur la casa părinţilor să se pregătească spre a veni, mai târziu, din nou la biserică, dar cu alaiul cuvenit pentru cununie.
Atât mirele cât şi mireasa porneau de la casele lor, gătiţi de nuntă, în trăsuri, fiind însoţiţi de tot alaiul în frunte cu nuntaşii şi cu muzicanţii.
În capul alaiului erau vătăjeii cu cârje cu năframă şi cu flori la pălărie. Drumul îl parcurgeau cântând. Mirele venea cu alaiul lui şi mireasa cu alaiul ei. De cum ajungeau la biserică, intrau cu toţii înlăuntru şi asistau la slujba religioasă. După ce se termina slujba, preotul începea oficierea cununiei.
Dacă într-o duminică erau mai mute nunţi, preotul oficia cununia fiecărei perechi, la rând, în ordinea sosirii la biserică. În timpurile mai vechi, la noi în Bucovina, cununia se oficia numai la biserică şi această căsătorie era deplin valabilă în faţa legii.
În timpurile mai noi, căsătoria se încheie mai întâi în faţa ofiţerului stării civile la primărie, aceasta fiind singură cea valabilă. Numai după oficierea căsătoriei civile, se putea celebra şi cununia religioasă, care este facultativă. În timpul din urmă, cei mai mulţi se mulţumesc numai cu căsătoria civilă.
Cântecul pe care-l cântau nuntaşii împreună cu muzicanţii mergând la biserică, era: “Noi mergem la manastire…”.
Când trebuia să înceapă cununia, mirele şi mireasa erau invitaţi la locul anumit, în mijlocul bisericii, unde se oficiau de obicei cununiile. În spatele mirilor se aflau naşii care ţineau în mână lumânări mari aprinse, împodobite cu panglici frumoase şi cu flori. Îndată după naşi se aflau părinţii mirilor şi rudele apropiate şi în urma acestora, în semicerc erau vătăjeii, nuntaşii, sfitiuciule şi sfăşcile. În faţa mirilor, lângă preot se afla o masă pe care era pusă evanghelia, o cruce, cununiile, un pahar cu miere şi câteva felii de pâine albă sau pişcoturi.
Preotul începea slujba de cununie, iar dascălul dădea răspunsurile cuvenite. Pentru cununie era un serviciu special, cu rugăciuni şi cântări anumite. Spre sfârşitul slujbei, se înconjura masa e către miri şi naşi având în frunte pe preot.
În acest timp, se cânta: “Isaia dănţuieşte”, iar sfitiucile aruncau pe deasupra mirilor bomboane, nuci, alune, coarne mari, bani, grâu, pe care le scoteau din trăistuţe cu baierele alese, iar copii se grăbeau să le culeagă. Când le venea la îndemână, se aplecau şi dintre cei mari să culeagă nuci, alune ori bomboane. La sfârşitul cununiei, preotul ţinea o predică apoi mirii şi cu nunii mari se îndreptau spre altar şi sărutau icoanele.
După aceasta naşul plătea preotului şi dascălului pentru slujba oficiată. Cununia se considera încheiată şi sfitiucile mai aruncau din trăistuţe ultimii bani şi bomboane. Miri, naşii şi cu întreg alaiul ieşeau din biserică, iar la uşă afară îi aşteptau muzicanţii care le cânta un marş până la tolocuţa bisericii. Marşul cântat demult era: “Deşteaptă-te române! ”.
În tolocuţă flăcăii începeau un joc în care timp tânăra pereche lua loc în aceeaşi trăsură. Urmau apoi naşii, sfitiucile şi sfăşcile precum şi rudele mai apropiate, în alte trăsuri. Când trăsurile erau gata de plecare, locul se oprea şi nuntaşii mirelui şi ai miresei se împreunau şi porneau alaiul, mergând pe jos, în fruntea trăsurilor. Şi la întoarcere , nuntaşii cântau cu lăutarii cântece de nuntă şi chiuiau.
Alaiul se îndrepta spre casă unde era făcută pregătirea să se desfăşoare serbarea nunţii: masă, joc şi seara pripoi. De obicei nunta se făcea la mire, dar uneori se făcea şi la mireasă. Sosiţi acasă, părinţii îi întâmpinau pe miri cu pâine, cu sare şi cu cinste, apoi intrau cu toţii în casă şi se aşezau la masă.
La mijlocul mesei se aşezau mirele cu mireasa şi naşii, apoi ceilalţi nuntaşi. Când intrau în casă, nuntaşii cântau: “Ţine soacră uşa bine că iată şi nora vine”. Ei erau secondaţi de muzicanţi care şi ei intrau în casă, dacă era loc şi se aşezau lângă uşă ori lângă blidar, de nu, în tindă. Masa aceasta ţinea până se ospătau cu toţii bine. Mirele şi mireasa nu mâncau carne sau mâncări gătite cu carne, ci numai brânză şi ouă. După ospăţ, ieşeau cu toţii afară la joc, ţinându-se de mână şi cântând: “De trei ori pe lângă masă/Să scoatem nunta din casă!”.
Afară, jocul se deschidea de către mire şi mireasă; urmau apoi sfitiucile şi vătăjeii şi nuntaşii. În timp ce afară se juca, în casă, masa continua cu neamurile şi persoanele invitate la nuntă. În afară de mire, mireasa mai juca cu vătăjeii şi cu alţi feciori. Tot tineretul venit la nuntă putea juca fără plată.
În casă, cei mai vârstnici ospătau, cinsteau, glumeau şi cântau. La jocul ce se făcea cu ocazia nunţii, veneau şi neinvitaţi cu scopul de a privi sau a juca. După terminarea jocului, aceştia plecau la casele lor, fără a fi poftiţi la masă, iar nuntaşii şi invitaţii intrau din nou în casă şi luau loc la masă. Odată cu ei, intrau şi muzicanţii care trebuiau să cânte pentru invitaţi cântece de petrecere şi pahar dulce.
Bucătăresele începeau să aducă zamă, găluşte, friptură, răcituri, plăcinte şi alte bunătăţi. Pe masă se mai aduceau sticle cu băutură şi pahare.
În vremuri vechi, se bea mai mult holercă (un fel de rachiu făcut din secară), iar mai târziu au fost introduse berea, vinul, romul, coniacul şi câteodată razolul, un fel de lichior din pere.
De obicei, masa era foarte îmbelşugată şi cu multă băutură. La mâncare bună şi la cinste multe erau prezente veselia şi voia bună. Cântau lăutarii dar cântau şi mulţi dintre invitaţi şi petreceau foarte bine. Ţăranul român preţuieşte munca, dar ştie să petreacă bine. Uneori se întâmpla, să fie de faţă şi câte un cântăreţ înzestrat care să înveselească pe nuntaşi şi pe toţi oaspeţii prezenţi cu cântece bătrâneşti.
Aşa petreceau toţi până târziu în noaptea şi încă înainte de a se ridica lumea de la masă, începea strigatul la pahar dulce ( se striga în pripoi), iar invitaţii -pripoienii- şi nuntaşii ofereau bani precum şi diferite obiecte. Cel care striga în pripoi era naşul şi tot el trebuia să facă începutul, oferind darul cel mai mare. La toţi cei care ofereau daruri, mirele le închina câte un pahar de cinste, mulţumindu-le. În tot acest timp, lăutarii cântau mereu.
După miezul nopţii, naşa şi cu sfăşcile duceau mireasa la culcare într-o încăpere separată, unde îl chema şi pe mire. Miresei îi făceau cârpă (gâţa o purta fata logodită). Mirele şi mireasa se culcau împreună, iar ceilalţi ai casei mai rămâneau să petreacă, ori se culcau şi ei. Tot atunci plecau şi nuntaşii şi invitaţii pe la casele lor.
Luni dimineaţă, venea naşa la fini şi controla cămaşa de mireasă. Dacă era pătată cu sânge, prin casă şi pe afară se împodobea cu panglici roşii şi peste tot era voie bună. Dacă mireasa n-a fost cemnică, era trimisă acasă, mai demult. De obicei, această situaţie neplăcută se putea drege dacă părinţii fetei se învoiau să rotunjească zestrea cu încă o bucată de pământ bun ori cu o pereche de boi sau cel puţin o vacă cu viţel. Cu aceasta adică se plătea şi se spăla ruşinea. În vremurile mai noi, chestiunea virginităţii nu se pune cu atâta severitate şi se trece mai uşor peste ea.
Şi luni erau invitaţi la masă prietenii apropiaţi şi neamurile, deoarece rămâneau bucate şi băuturi de duminică şi toate acestea trebuiau consumate. Cu mulţi ani în urmă, şi mai ales la oamenii cu stare, nunta ţinea cel puţin trei zile. Lumea era dornică de petrecere şi o ţinea într-una cu bucate alese, cinste, cântări şi joc. Aceasta pentru că şi vremurile erau grele pe atunci din cauza războaielor, a năvălirilor, a jafurilor şi omorurilor ce se făceau. Erau de ani suferinţă cumplită, când nu aveau posibilitate să petreacă ani în şir. De aceea, când aveau momente de răgaz, se dezlănţuia întrânşii dorul de petrecere şi atunci petreceau, nu glumă! Joi după nuntă, avea loc calea primară. Era primul drum al miresei spre casa părinţilor ei; era prima vizită pe care le-o făcea ca măritată. În această vizită, era însoţită , de acum ,de bărbatul ei. la masa ce se dădea cu acest prilej, nu lipseau naşii şi alte rude apropiate. Erau angajaţi şi muzicanţi care să cânte în timpul mesei, dar şi la joc, deoarece, după masă, invitaţii jucau până noaptea târziu. Cu această petrecere de joi, numită calea primară, nunta se considera terminată.
III)Moartea. Omul nu este făcut să trăiască în lumea asta pentru vecie. Oricât de frumoasă şi de scumpă ne-ar fi viaţa, ea are şi un sfârşit. Când vine pe lume un nou-născut, casa este plină de bucurie şi de speranţă. Ea se umple de chiote şi de veselie când se sărbătoreşte o nuntă. Dar în lumea aceasta nu este numai joc şi veselie, ci şi momente de durere şi tristeţe. Tot ce se naşte, trebuie să moară; toate au un început şi un sfârşit. Aşa este şi cu viaţa şi cu toate bucuriile ei. Vine vremea când omul trebuie să părăsească această lume atât de frumoasă şi vai! această despărţire este nespus de dureroasă! De multe ori defunctul lasă în urma sa atâta jale şi un gol atât de mare, încât toate acestea provoacă o durere cumplită, greu de suportat. În locul cântecelor şi chiotelor de bucurie, acuma, casa răsună de bocete, de vaiete şi de plâns. Dar cum moartea e un fapt firesc, nimeni nu ie se poate sustrage. Mai devreme sau mai târziu fiecăruia îi vine rândul să bea acest pahar când este cuprins de fiorul morţii.
Am scris despre naştere şi botez, despre căsătorie şi nuntă cu tot cortegiul lor de datini şi obiceiuri, acum este momentul să scriu ceva şi despre obiceiurile practicate cu ocazia morţii şi a înmormâtării.
Cei mai mulţi oameni mor de bătrâneţe ori de vreo boală oarecare, iar alţii mor datorită unui accident sau în război. Despre aceştia se spune că au murit de moarte bună şi pot fi îngropaţi în rânduiala prevăzută de biserică.
Sunt şi cazuri când defunctul şi-a pricinuit singur moartea, adică şi-a făcut seama. Atunci înmormântarea nu se mai făcea după ritualul bisericesc şi mortul este îngropat peste hotarul cimitirului (într-un loc anume rezervat pentru asemenea cazuri), fără clopote, fără procesiune şi fără a fi dus la biserică.
Când un membru al familiei se apropia de sfârşitul vieţii, după o zăcare lungă, era adus preotul ca să-l spovedească şi să-l pricestuiască. Se credea că era un mare păcat ca omul să moară fără a primi sfânta taină a cuminecăturii prin care i se iertau păcatele. După împărtăşanie, omul era mai liniştit şi mai împăcat. Rare erau cazurile când cei împărtăşiţi se refăceau şi mai trăiau. Înainte vreme, oamenii nu se căutau pe la doctori; de altfel aceştia erau foarte puţini şi numai pe la oraşe se puteau găsi. La sate, babele cu descâtecele lor ţineau locul doctorului. Ele ştiau să stingă cărbuni, să facă oblojeli, care se întâmplau să fie şi de folos. Încolo, voia Domnului! Pe atunci aşa era situaţia şi nu se putea altfel.
Când cei din casă observau că bolnavul este pe sfârşit, îl păzeau să nu moară fără lumânare. Mai ales noaptea era atenţi, şi unul câte unul, cu rândul, îl supravegheau şi dacă era nevoie îi mai dădeau câte o lingură de apă ori îl întorceau în aşternut.
Când somnul morţii era evident că se apropie, cel treaz care-l supraveghea, aprindea lumânarea şi i-o punea muribundului în mână şi în acelaşi timp îi trezea şi pe ceilalţi din casă. Era ceasul cel din urmă şi cel mai greu. Nu este cu putinţă a descrie acest hotar între viaţă şi moarte.
Poate că într-o oarecare măsură, acest moment de încordare supremă îl putem citi pe faţa muribundului. Cum sunt aceste clipe, le ştie numai cel ce le petrece.
După ce-şi dădea obştescul sfârşit, mortul era scăldat şi primenit şi apoi aşezat, după obiceiul de la ţară, pe laiţă, în casa cea mare. Se anunţa preotul, apoi pălimarul care trebuia să tragă clopotele de trei ori pe zi. Se ducea de la biserică o cruce şi un sfeşnic, care se aşezau în casă la căpătâiul mortului. Atât preotul cât şi dascălul erau plătiţi pentru serviciul înmormântării era plătit şi pălimarul ca să tragă clopotele. Vestea morţii cutării om se afla repede prin tot satul şi prin faptul că se auzeau sunând clopotele. Lumea se întreba: “cine a murit?” , şi aşa din gură în gură se răspândea vestea morţii. Cei din casă aduceau de la oraş cele necesare pentru înmormântare şi scânduri de brad. Era chemat un meşter să facă sicriul pentru mort. Când era gata, mortul era mutat în sicriu şi pus tot pe laiţă. Pentru lucrul sicriului, meşterul primea colac, lumânare şi un ştergar, apoi era chemat şi la masă.
Mortul era bocit de mai multe ori pe zi, de către rude s-au bocitoare; se bocea în zori, la amiază şi seara, astfel, ştirea despre moartea unei persoane se răspândea şi datorită bocetelor, care se auzeau de la mare depărtare. În aceste răstimpuri, bocetul se făcea afară la fereastră.
Lumea începea să vină la mort cu lumânarea. Lumânarea aceasta avea un simbol şi trebuia să lumineze calea mortului în întunericul necuprins al lumii de dincolo, pe unde trebuia să treacă. Ea se aprindea şi se punea pe sfeşnicul de la căpătâiul mortului.
Seara, se adunau la priveghi tineri şi bătrâni şi stăteau până târziu, iar unii stăteau chiar până în zori. Dintre rudele mai apropiate veneau să dea ajutor la rânduiala ce trebuia făcută cu ocazia înmormântării. La priveghi se vorbea despre viaţa defunctului şi faptele defunctului şi mai ales se povestea despre ultimele clipe din viaţa sa şi felul cum a murit (uşor sau greu)dacă s-a chinuit mult, dacă a fost conştient până în ultima clipă şi altele. Tinerii mai spuneau glume, jucau dupac ori făceau alte ghiduşii. Era lăsaţi în pace, dacă nu depăşeau hotarul cuvenit. Aceasta tindea să distragă pe cei întristaţi de la durerea lor şi să mai învioreze atmosfera grea şi apăsătoare din sânul familiei îndoliate.
Mortul era ţinut în casă trei zile, după care timp era dus mai întâi la biserică şi apoi la groapă în cimitir. Aşadar înmormântarea avea loc a treia zi de la data decesului. Rareori se depăşea acest interval de timp (iarna). În ziua înmormântării, la ceasul hotărât, veneau preotul şi dascălul, era adusă de la biserică prosesia, alcătuită din cruci şi prapuri, etc. De asemeni se aducea şi năsălia.
Se oficia o slujbă în casă, apoi mortul era scos afară şi la ieşirea din casă, sicriul se atingea de prag de trei ori şi apoi pus pe năsălie dinaintea casei. Când era scos mortul din casă, era bocit. În ogradă se oficia un scurt servici, primul prohod, după care cortegiul mortuar se punea un mişcare. La poartă se făcea un prohod, popas, când se citea evanghelia. Mortul era dus la biserică şi la cimitir pe năsălie, purtat de opt oameni sau feciori, patru de o parte şi patru de cealaltă parte a sicriului. Oamenii mai cu stare transportau sicriul un carul cu boi.
Când murea un fecior sau o fată, sicriul era transportat de feciori; când murea un bărbat sau o femeie, sicriul era transportat de oamenii. Toţi aceia care ducea sicriul primeau câte un colac, o năframă sau un şervet şi o lumânare. Până la biserică se făceau şase sau douăsprezece prohoduri. Pentru cei tare săraci se făceau numai trei (cu plată puţină). La fiecare prohod se citea evanghelia. Deci înmormântarea putea să fie simplă cu şase prohoduri şi costa mai puţin Sau cu doisprezece prohoduri şi cu o rută de parcurs mai lungă, care costa mai mult. După cum se vede, serviciul înmormântării nu se făcea pentru toţi la fel, pentru cel bogat se făcea cu mai mult fast, cu mai multe prohoduri şi evanghelii şi cu o predică mai lungă la mormânt. Pentru omul nevoiaş, ceremonia era mult mai redusă, dacă nu putea face rost de bani ca să plătească şi el mai mult. Cât despre cei săraci de tot, lor le ajungeau şi trei prohoduri. Care era mai drept şi mai vrednic a sta un faţa Domnului, noi nu putem şti; au bogatul, au săracul. La fiecare prohod, cortegiul se oprea, năsălia cu corpul neînsufleţit era pusă jos, urma o ectenie şi citirea evangheliei, când cei prezenţi se aşezau un genunchi. La terminarea evangheliei, norodul se ridica şi cortegiul îşi continua drumul. Între prohoduri, mortul era bocit.
Un răstimpuri, se cânta: “Sfinte Dumnezeule”, funebru de către dascăl sau de către cor, un ultima vreme.
Mortul era dus dintâi la biserică, unde se oficia o slujbă şi sicriul era descoperit, ca cel mort să mai poată fi văzut odată de rude. După slujbă, sicriul era scos din biserică şi cortegiul îşi continua drumul la cimitir. În cimitir era groapa gata săpată de către gropari. Ajunşi la groapă, sicriul era luat de pe năsălie şi aşezat pe marginea gropii. Se oficia şi aici un servici de înmormântare după care preotul spunea o cazanie, evocând viaţa şi faptele defunctului. Se citea şi de această dată evanghelia.
După încheierea slujbei, sicriul era coborât un groapă cu ajutorul a două frânghii de către gropari. Preotul lua un hârleţ şi făcea cu el o cruce la toate laturile mormântului, aruncând puţin pământ peste sicriu şi pecetluind mormântul. Se plătea preotului, dascălului şi la gropari dacă aceasta nu s-a făcut înainte. Trebuie de precizat că înmormântările cu mult fast erau slujite şi de mai mulţi preoţi, 2-3 chemaţi şi din sate vecine, dacă era nevoie. În Voloca erau trei preoţi.
Toţi cei ce ducea prosesia aveau legate de prapuri sau cruci câte o batistă, un şervet sau o basma, pe care şi le luau la terminarea înmormântării. De asemeni şi cei care duceau năsălia aveau câte o basma sau o batistă. La fiecare prohod primeau câte un colac de pomană. Colaci şi lumânări cu câte o basma primeau şi preoţii şi dascălul. Groparii erau cinstiţi şi ospătaţi la mormânt. Li se dădea şi câte o găină de pomană. Tot la mormânt pretindeau şi unii preoţi câte o găină şi câte un covoraş pe care ei îngenuncheau când citeau evanghelia la mormânt. Acestea înafară de plata cuvenită şi le lua preotul. Pălimarul avea dreptul la plată pentru că trăgea clopotele. După înmormântare, toţi cei care au luat parte la petrecanie, erau chemaţi acasă la praznic. Dacă nu era dovadă să fie chemaţi toţi, atunci veneau rudele apropiate, cei care au dus năsălia şi prosesia. Uneori era chemat şi preotul cu dascălul.
Se făcea masă de pomenire şi a treia zi. După cât se vede, o înmormântare era costisitoare. Dacă defunctul era un fecior sau o fată, la înmormântare venea foarte mult tineret, şi feciorul sau fata erau gătiţi în sicriu ca mire ori mireasă. Cei cu stare materială mai bună, angajau şi muzică la înmormântare.
Timp de trei zile după înmormântare, încăperea în care s-a aflat mortul, ardea permanent o lumânare (sau toiagul rămas nears de pe piept), în credinţa că sufletul celui mort se abate în acest timp pe acasă, în toiul nopţii. Cât timp mortul se afla în casă pe laiţă (trei zile), sufletul lui străbătea toate drumurile şi locurile pe unde a trecut şi a umblat în viaţa pământească.
La masă se dădeau de pomană de sufletul mortului colaci, lumânări, vase, haine şi chiar animale mai mari sau mai mici ca să le aibă pe lumea cealaltă. Era foarte răspândită credinţa că toate aceste bunuri, defunctul le va avea pe lumea cealaltă şi că se va folosi şi bucura de ele. Această credinţă era bună pentru că oamenii îi ajutau pe cei săraci. Atunci pomana era primită şi binevenită când erau miluiţi cei săraci şi lipsiţi. Era un obicei bun şi frumos, păstrat cu sfinţenie în satul nostru.
Masă de pomenire pentru mort se mai făcea la 6 săptămâni, la 6 luni şi la un an. Tot ce se dădea de pomană, trebuia să fie dat din toată inima, fără părere de rău, fără nici un pic de regret. În caz contrar pomana nu era primită şi defunctul nu putea să se bucure de ea pe lumea cealaltă.

Niciun comentariu: