duminică, 30 martie 2008

2.13 Părintele Gheorghe Pojoga

În urma morţiş părintelui Casian de Stratulat, care s-a petrecut cu puţin timp înaintea primului război mondial, a rămas în locul lui părintele Gheorghe Velehorschi. Acesta a condus parohia tot timpul războiului în calitate de administrator delegat. Era un preot activ, priceput şi cumsecade. După terminarea războiului şi încheierea păcii de la Paris, Bucovina a revenit la statul român. Îndată după Unire, preotul Gheorghe Velehorschi fost numit într-un post de la Mitropolia din Cernăuţi, unde s-a mutat cu toată familia. Astfel Voloca a rămas cu un singur preot, cel de al doilea cooperator Petre Deleanu.
Uneori, mai venea în Voloca şi un alt preot, voinic şi înalt care făcea slujba bisericească duminicile şi sărbătorile. Aceşti doi preoţi n-au stat mult în satul nostru. La vreo doi ani după terminarea războiului, a venit în sat ca paroh al bisericii, părintele Gheorghe Pojoga. Nu mult după aceasta, a mai venit în sat ca paroh al bisericii, părintele Gheorghe Pojoga. Nu mult după aceasta, a mai venit în sat un preot tânăr Vasile Ursache, pe post de cooperator. Aceşti doi preoţi au stat mulţi ani în satul nostru. În cel de-al treilea post, preoţii cooperatori nu rămâneau multă vreme şi căutau un post convenabil în altă parte. Aceasta poate din cauză că, cel de-al treilea preot nu avea casă parohială.
În satul Voloca erau numai două case parohiale, una pentru preotul cel bătrân şi alta pentru preotul cel tânăr. Casa rezervată pentru preotul paroh era o clădire mare, din cărămidă, clădită pe o temelie trainică, de piatră şi avea multe încăperi mari, cu geamuri înalte. În faţă avea un cerdac frumos cum aveau casele boiereşti. Lângă casă era un grajd mare zidit tot din cărămidă precum şi alte dependinţe necesare într-o gospodărie mare. Această casă era foarte aproape de biserică.
În afară de acestea, lângă casa parohială era şi o grădină mare cu pământ foarte bun, îngrădită de jur împrejur cu zăplaz. Casa pentru cooperator era mult mai departe de biserică. Acesta era mai nouă şi aproape tot aşa de mare ca şi a parohului. Era acoperită cu ţiglă roşie, avea cerdac şi multe încăperi mari. Era şi aici un grajd mare şi lângă casă o grădină, dar nu aşa mare ca aceea de la casa din deal a parohului.
Ambele case preoţeşti aveau fântâni mari cu apă foarte bună. Biserica satului Voloca avea 24 de fălci de pământ la câmp. Deşi acest pământ îl stăpânea şi îl folosea preotul, impozitul pentru el era plătit din banii oamenilor care se strângeau cu discul în biserică, duminicile şi sărbătorile. Biserica din Voloca era foarte mare, construită din lemn. Aşa mare cum este, aproape totdeauna era plină de lume. Volocenii veneau regulat la biserică şi în număr mare. Acest obicei şi-1 păstrează şi acum.
Fiind de felul lor credincioşi, păstrau cu sfinţenie obiceiurile şi datinile din moşi strămoşi. Aduceau multe daruri la biserică în colaci, bani şi plăteau multe slujbe pentru morţi ca să li se ierte păcatele precum şi pentru cei vii, ca să le dăruiască Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă.
Duminicile şi sărbătorile cele mari se aduceau la biserică colaci mulţi şi mari pentru pomenirea morţilor încât uneori nu încăpeau pe mese. De altfel, se aduceau colaci şi la sărbătorile mai mici de peste săptămână, mai ales în postul mare de dinaintea Paştilor. Cum volocenii erau darnici, biserica avea venituri multe şi la preoţi le mergea foarte bine, mai ales parohului. Din toate cele ce se aduceau la biserică, preotul cel bătrân lua jumătate pentru sine, rămânând ca cealaltă jumătate să se împartă între ceilalţi doi preoţi, şi apoi cantorului şi pălimarului. Jumătatea rămasă de la paroh era împărţită în trei părţi egale, din care două erau luate de către cei doi preoţi cooperatori, iar partea a treia o împărţeau cantorul cu pălimarul. De asemeni, banii de la slujbe tot aşa se împărţeau, dar numai între preoţi. Dascălul căpăta atât cât se îndura parohul să-i lase. De aceea, la rugăciuni şi în diverse ocazii, credincioşii îi mai dădeau câte un leu şi dascălului, separa, la strană, bani pe care acesta nu-i mai împărţea cu nimeni.
Părintele Gheorghe Pojoga a venit în sat la noi prin Postul mare, spre primăvara anului 1920. Pe atunci avea cam 50 de ani. Era un om voinic la trup şi frumos la chip şi mai ales era un om bun, tare de treabă şi de omenie. Nu era fudul şi vorbea cu toată lumea, până şi cu copii stătea de vorbă.
S-au bucurat foarte volocenii că le-a venit un preot aşa de bun. S-au minunat ei mai ales când au văzut câtă bogăţie a dus preotul când s-a mutat în satul nostru. În comuna de unde a venit parohul, situată la o depărtare de 25 de km de satul nostru ... a slujit peste 20 de ani. A sosit la noi deodată cu vreo 10 căruţe trase de câte doi cai, toate pline cu vârf cu lucruri şi cu bagaje de-ale sale. Dar asta n-a fost totul. Pe urmă, preotul a mai mers cu căruţa lui şi cu încă alte căruţe din sat de la noi în mai multe rânduri, de a mai adus de acolo o mulţime de lucruri şi mulţi saci de grâu, secară şi porumb.
Când s-a aşezat de-a binelea în noua locuinţă din satul nostru era foarte bogat. A umplut grajdurile cu vite şi mai ales două perechi de cai mari şi frumoşi, iar curtea era plină de găini, gâşte, raţe, curci, până şi doi păuni de toată frumuseţea. Se minuna lumea de atâta bogăţie, dar şi de aceşti păuni pentru că mulţi nu văzuseră asemenea păsări. Dar nici acum încă nu terminase de cărat totul din satul de unde a venit.
După ce a arat şi semănat tot câmpul ce-1 avea în Voloca, pe timpul verii, preotul i-a chemat pe oameni să-i facă o clacă cu căruţele. Îi mai trebuiau încă vreo 30 de căruţe cu doi cai cu care să aducă tot materialul de la o şură mare pe care a desfăcut-o şi a adus-o în sat la noi, unde a fost reclădită. Această şură era necesară pentru păstrarea grâului, a secarei şi porumbului precum şi pentru fânul, trifoiul şi lucerna care erau necesare la hrana vitelor. La atâtea capete de vite trebuia mult furaj pentru iarnă.
La fel şi pământul din Voloca afectat bisericii era o parte arabil şi o parte rezervat pentru fân, lucernă şi trifoi. După cum a aflat mai târziu satul, preotul paroh Gheorghe Pojoga era şi un priceput şi vrednic gospodar. Ştia foarte bine să conducă şi treburile gospodăreşti nu numai biserica. Chiar şi cei mai buni gospodari din satul nostru au avut ce să înveţe de la dânsul şi să-1 ia drept pildă. Adevărat este că şi parohul Pojoga nu era zgârcit în a da învăţături şi sfaturi înţelepte celor care ar fi vrut să i le ceară, ori să-1 asculte. Dar dacă preotul Pojoga a fost un foarte bun gospodar, nu trebuie să credem că din pricina acesta ar fi neglijat slujba la sfântul locaş ori îndatoririle sale bisericeşti. Absolut, nu!
Slujba pe care o făcea el în biserică era tare frumoasă, plăcută tuturor credincioşilor şi era ascultată cu evlavie. La fel, slujba de înmormântare o făcea tare frumos cu câte 6 ori 12 prohoduri şi la fiecare prohod citea Sfânta Evanghelie pe care tot cortegiul o asculta în genunchi. Avea un glas frumos acest preot şi mai era înzestrat şi cu darul vorbirii. Ţinea impresionante predici în biserică şi cuvântări la mormânt. Nu ştiu să fi avut satul Voloca un alt preot asemenea acestuia. Când era să cadă la învoială cu preţul înmormântării, pentru că aceasta se plătea dacă omul se codea, preotul zâmbind îi răspundea " Cum îmi vei cânta, aşa ţi-of juca !"Adică după cum va fi plata, aşa va fi şi slujba. Asta în ce priveşte fastul, predica şi numărul prohodurilor. De altfel, serviciul tot bine era îndeplinit, dar mai pe scurt, mai modest. De obicei, parohul mergea la înmormântările oamenilor mai de vază, or mai înstăriţi, în celelalte cazuri trimitea pe cooperatori.
În cazuri deosebite; participau la înmormântare doi preoţi sau chiar toţi trei.
La înmormântare, oamenii mai avuţi aşterneau lângă mormânt şi un scorţar (covor) frumos pe care preotul să se aşeze în genunchi la citirea evangheliei. Acest scorţar rămânea al preotului. Dacă nu se aşternea la mormânt covor preotul citea evanghelia stând în picioare.
Fie că era vorba de o înmormântare, de o cununie sau un botez, cel interesat mergea la preotul cel bătrân( paroh) pentru a se înţelege la preţ. La fel se proceda şi când era vorba de vreo sfinţire de casă, sfinţire de fântână etc. Învoiala se făcea cu părintele paroh.
Botezul, cununia ori înmormântarea se făceau potrivit cu plata ce se dădea.
Trebuie menţionat faptul că pe vremea când a venit preotul Pojoga în Voloca, în Bucovina cununia se făcea de către preot la biserică, iar registrele cu cei nou născuţi, cu cei căsătoriţi sau morţi se păstrau în cancelaria parohială. Mai târziu, s-a extins şi în Bucovina codul civil român, potrivit căruia toate actele de stare civilă se încheiau şi se păstrau la primărie, oficiul stării civile.
Deocamdată însă, mai domnea legea veche, aşa că parohul era acela care se ocupa cu aceste treburi. De aceea, înainte de a se face cununia religioasă din biserică, mirele şi cu mireasa mergeau cu câteva zile înainte de cununie, la preotul paroh ca să îi treacă în registru adică să-i treacă în mitrică( matricol). Cu acest prilej, tinerii nu mergeau cu mâna goală la preot, ci aduceau un dar oarecare, de pildă doi colaci şi o huscă de Bare, vreo găină şi câteva parale. Când se făcea cununia religioasă la biserică, trebuiau alte parale, de care acuma se îngrijeau naşii. Înainte de cununia religioasă era obiceiul să se strige în biserică vestirile în trei duminici consecutive, ca lumea să afle despre această căsătorie şi să aducă la cunoştinţă cineva dacă ar exista vreo piedică sau vreun motiv care să împiedice( să oprească) unirea între tinerii respectivi. Această măsură era absolut necesară şi binevenită, de aceea se respecta cu toată stricteţea.
Unii oameni cu dare de mână făceau praznice sau pomeniri în stil mai mare la care îl chemau şi pe preot să citească rugăciuni şi să binecuvânteze masa. O astfel de pomenire se chema masă cu popă. Şi de aici, preotul pleca cu ceva colaci şi bani. Toate aceste erau obiceiuri rămase din bătrâni şi volocenii le respectau cu dragă inimă, zicând că aşa se cuvine şi aşa este frumos. Rar când, se mai găsea câte un cârcotaş de spunea vorbe nepotrivite. Dar lumea nu-1 lua în seamă şi-şi vedea de treabă. Datinile sunt lăsate din strămoşi încă din vechime şi nu pot fi schimbate cu una, cu două. Tot aşa şi cu obiceiurile. De bună seamă că nu în toate satele oamenii erau atât de darnici şi nici obiceiurile nu erau aceleaşi, dar tradiţia era respectată peste tot. În ceea ce-i priveşte pe voloceni, ei au fost şi au rămas credincioşi şi darnici până în ziua de astăzi.
Pe cât era preotul Pojoga de voinic şi sănătos pe atâta de slabă şi bolnăvicioasă era cucoana preoteasă. Deşi trecută de ani era destul de frumoasă şi se vedea că frumoasă a fost şi în tinereţe. Era harnică şi bună gospodină şi se pricepea să conducă bine treburile casnice. Fiind suferindă şi foarte ocupată de altfel, dânsa şedea mereu acasă, rar când mergea undeva. Avea treabă multă şi lucra mereu după puterea ei. Cu ajutoare, preoteasa avea o femeie în casă pentru bucătărie şi curăţenie şi una pe afară care îngrijea orătăniile şi porci.
Preotul mai ţinea şi 3 (h)argaţi din care, 2 umblau cu caii şi căruţele la arat, la grăpat, la semănat şi cărat holdele şi fânul din câmp, lemnele din pădure ori sacii de la moară. Treabă era destulă. Cel de-al treilea argat avea în grija sa vitele, să le hrănească, să le adape şi să cureţe bălegarul. După cum se vede, gospodăria era bine organizată şi toţi aveau sarcini precise. Astfel fiind, gospodăria sporea văzând cu ochii.
O singură fată a avut familia Pojoga, voinicuţă şi tare frumoasă. Creştea ca o floare în sânul familiei şi nu ducea lipsă de nimic. Se asemăna mai mult cu tatăl ei, era bună, prietenoasă şi plăcută la vorbă. Absolvise şcoala normală dar n-a intrat în învăţământ. Nici nu avea nevoie deoarece pe lângă frumuseţea şi calităţile alese de care se bucura, mai dispunea şi de multă avere şi zestre. De toate avea din belşug şi de acum doar norocul urma să-i călăuzească paşii în calea ce i se deschidea spre viitor. Când a venit la noi în sat, poate să fi avut vreo 20 de ani. Când venea, uneori, la biserică, toţi o priveau cu drag şi o admirau.
Femeia de servici pe care preoteasa o ţinea în casă, la curăţenie şi la bucătărie era de cam 25 de ani. Fata preotului se înţelegea bine cu dânsa, mai ales că diferenţa de vârstă nu era mare. De aceea s-au şi împrietenit, adeseori spunându-şi una alteia păsurile şi gândurile care le frământau. Nici femeia aceasta nu era urâtă şi avea multe lucruri de povestit.
Această femeie fusese măritată în satul de unde a venit preotul Pojoga, dar nu se ştia precis din care pricină s-a despărţit de bărbat numai la un an de căsătorie. Gurile rele din acel sat au vorbit multe pe socoteala acestei femei. Ba şi despre fata preotului au scornit anumite vorbe, dar cine mai poate şti dacă toate cele ce se vorbeau erau adevărate. Lumea vorbeşte multe, de toate. Destul că unele vorbe au ajuns până şi în sat la noi. Despre acea femeie se spunea că a prins-o bărbatul ei cu un altul şi că ar fi fugărit¬o de acasă şi s-ar fi despărţit.
Despre fata preotului s-a zvonit că ar fi avut un fecior acolo în sat cu care se iubea, încă de pe vremea copilăriei. Se împrietenise cu dânsul de pe când erau elevi la şcoala din sat. Până la urmă, s-a zis că preotul din pricina asta a căutat să se mute de acolo, ca să-i despartă pe cei doi îndrăgostiţi. Asta cu atât mai mult că acel băiat măcar că se trăgea din părinţi buni gospodari, nu avea decât 6 clase primare. Evident că preotul nu putea să admită această legătură şi să-1 ia de ginere. Dacă n-ar fi fost la mijloc acest motiv, preotul nu s-ar fi mutat de acolo deoarece i-a mers foarte bine acolo în toţi anii pe care i-a petrecut în acel sat. Fiica lui acolo s-a născut şi a crescut, acolo a umblat la şcoală şi tot acolo a încolţit prima ei dragoste. Aşa ceva ar fi fost posibil să se întâmple. La început a fost o dragoste curată şi nevinovată, ca între copii, dar cu vremea, această dragoste s-a aprins tot mai mult şi odată cu trecerea anilor a devenit tot mai puternică, mistuitoare. Ea s-a înteţit în anii când fata umbla la şcoala normală din Cernăuţi unde era ţinută într-o severitate mai straşnică decât la o mănăstire de călugăriţe. La internatul şcolii normale, fetele erau ţinute din scurt însoţite la tot pasul şi nu se bucurau de nici un pic de libertate. Este lesne de înţeles marea lor dorinţă de libertate când scăpau de acolo. Cu rândul mergeau pretutindeni, fie la biserică, ori câte odată la plimbare prin oraş sau până la Grădina publică şi tot cu rândul, dar foarte rar la câte un matineu, la teatru.
Singura libertate de care se bucurau elevele şcolii normale, era atunci când scăpau în vacanţa mare.
Când a venit la noi în sat fata, fata preotului avea şcoala terminată şi se puma frumos. Era rezervată în manifestările ei şi prietenie apropiată nu făcea cu nimeni, dar se vedea că era cam abătută şi uneori dusă pe gânduri. Oricum, în sat la noi ea trecea ca o fată foarte bine crescută.
Cam în aceeaşi vreme când a venit părintele Pojoga în sat la noi, a înfiat o fetiţă de la o rudă a sa. Era de acum mărişoară de vreo 9 sau 10 ani şi umbla la şcoala primară de la noi din sat. Era tare cuminte şi drăgălaşă, dar în primăvara anului 1921 sau 1922 s-a stins din viaţă. Noi, toţi elevii şcolii primare am mers cu rândul şi am petrecut-o la locul de veci. S-a stins foarte repede, lăsând foarte multă durere în urma ei. A trecut prin lume ca un vis, dar noi n-am ştiut din ce motiv a murit. După foarte mulţi ani, aproape de bătrâneţe, pe când mă aflam la Craiova, o întâmplare neaşteptată a făcut să mă întâlnesc cu un frate de al celei fetiţe şi din vorbă în vorbă, am ajuns să descopăr că el era fratele acelei fetiţe şi cauza morţii surioarei lui, petrecută cu foarte mulţi ani în urmă. Fetiţa a murit din cauza apendicitei, nefiind operată la timp. Mare mi-a fost mirarea să dau peste un frate al acelei fetiţe care şi el era acuma om bătrân.
Dar să revenim la femeia din casă care tânără fund şi cu oarecare experienţă de viaţă fiindcă fusese măritată şi mai avusese şi un drăguţ pe lângă bărbat, nu se simţea bine singură. De aceea, nu după multe vreme nu ştiu cum a dres că şi-a găsit şi la noi în sat un drăguţ şi încă unul dintre cei mai de frunte feciori din sat, fiul unui mare gospodar.
Acest fecior era cam de vârsta ei, om umblat prin lume, făcuse vre-o 3 ani de război după care a căzut prizonier în Franţa. Acolo a stat vre-o 2 ani, având prilejul să înveţe şi limba franţuzească. Era un fecior deştept, isteţ şi inteligent.
Gospodăria lui nu era departe de casa preotului, aşa că el se vedea aproape în fiecare zi cu femei de casă a preotului. Ea a pus ochii pe flăcău şi nu-1 slăbea , iar el fiind dorit de trup muieresc s-a lăsat atras în mrejele ei. Femeiuşca asta nu era de lepădat aşa că între ei s-a aprins dragoste puternică. La un capăt al grajdului era o încăpere unde argaţii aveau paturi de dormit. Aceştia, la rândul lor, după ce terminau treburile de pe lângă casă, se mai duceau şi ei noaptea la fete, prin sat şi încăperea lor rămânea liberă o bucată de noapte. Aici se întâlneau feciorul cel isteţ cu fata de casă a preotului şi împreună se iubeau de îşi mai potoleau focul inimii (pântecelui ?).
Fata preotului aflase despre dragostea dintre femeia de casă şi acel fecior, dar nu-şi putea da seama ce semn aveau ei pentru că femeia ştia când feciorul era venit şi o aştepta. Probabil, i-a trecut prin minte, să le joace o farsă într-un fel oarecare. Până la urmă, fata preotului a aflat semnul. El consta într-un bileţel pus într-un anumit loc şi în el se arăta locul şi data întâlnirii. Cum locul era chiar în ograda tatălui ei, i-a venit ideea să-i păzească şi poate chiar să-i şi surprindă în momentul dragostei. După cum s¬au petrecut însă lucrurile, trebuie să credem că fata şi-a schimbat gândul şi ca atare şi planul iniţial. I s-a părut prea nelalocul lui.
În înţelegere cu femeia de casă, într-o seară, fata s-a îmbrăcat ţărăneşte, a pus şi o broboadă pe cap şi astfel gătită a ieşit să-1 întâlnească pe flăcău cu scopul de a-1 păcăli şi de a râde de el. Afară era tare întuneric, aproape că nu se vedea nici până la 2-3 paşi. Fata n-a trebuit să aştepte mult că flăcăul s-a şi ivit şi cum a văzut-o a şi cuprins-o cu putere în braţe şi a început să o sărute cu foc încât fata n-a mai apucat să-1 sperie.
În graba lui, Gheorghe a întins mâna la fată ... dar ea s-a speriat şi a dat un ţipăt fără să vrea şi astfel s-a dat de gol. Se vede că fata nu era învăţată cu gesturi de acestea. Dându-şi seama de realitate, el a rămas zăpăcit şi ruşinat nu se aştepta la o astfel de întâmplare. De isprava aceasta s-a cam speriat şi femeia de casă şi s-a gândit că ar fi rău de ar afla părintele toate acestea. Oare nu s-o fi auzit ţipătul fetei? Femeia de casă stătuse mai
deoparte şi o păzea pe fată. In vremea aceasta, Gheorghe stătea buimac şi se gândea ce să facă şi încotro să o apuce. Drept că nici fata nu avea pentru ce să-i facă reproşuri şi a căutat ea să dreagă lucrurile "La urma urmei, o scenă ca asta are haz. Tinerii care umblă cu prea multă politeţe şi ocol mă plictisesc. Ei stau de vorbă mai mult cu părinţii decât cu mine şi sunt prea timizi. Mie mi-ar plăcea să fie mai îndrăzneţi şi mai bărbaţi şi nu aşa sclifosiţi". Auzind Gheorghe aceste cuvinte, şi-a mai venit în fire. A început s-o roage de iertare că el dacă ar fi ştiut nu ar fi făcut ... dar fata nu 1-a mai lăsat să continue cu asemenea vorbe de prisos şi i-a spus că 1-a iertat, numai despre această întâmplare să nu povestească la nimeni; s-o păstreze în cel mai mare secret. Pentru moment, vina a fost dată pe seama femeii care a înlesnit această întâlnire dar sigur că nici femeia nu şi-a putut da seama şi nu şi-a putut închipui că lucrurile ar putea merge prea departe. Fiind personal interesată, nu a urmărit aşa ceva.
Oricum, această taină avea să fie dezvăluită pentru că nu numai ei 2 0 cunoşteau ci şi femeia care a pus la cale întâlnirea. Ieşiri de acestea n-au mai avut loc, despre care femeia din casă putea să afle dar în inima ei a încolţit gelozia. Mai mult, prietenia dintre ele s-a răcit şi în locul ei s-a născut, o ură mocnită.
Dragostea lui Gheorghe pentru femeia din casă a început să slăbească şi asta putea să aducă neplăceri mari fetei, dacă o întâmplare, să-i zicem fericită n-ar fi rezolvat problema într-o măsură oarecare.
Fata popii avea mulţi admiratori şi aceasta nu atât pentru zestrea ei, cât pentru frumuseţea ei. Printre aceştia era unul cam vârstnic, dar foarte bogat şi el, avocat vestit cu casă mare în Cernăuţi. Casa lui era în plin centrul oraşului, cu etaj şi cu mai multe încăperi. La parter era o tipografie unde se tipăreau gazetele: Morgenblatt, Allgemeine Yeitung şi Vorwetz. Avocatul acesta mai avea şi automobil, lucru foarte rar pe vremea aceea.
În cele din urmă, acesta a fost preferat de părinţi ca să le f e ginere. Nu ştiu dacă şi fata a fost de aceeaşi părere, dar acum era supusă şi ascultătoare, 1-a acceptat şi ea să-I fie de bărbat. Pe atunci foarte rare erau cazurile când copiii ar fi îndrăznit să se opună voinţei părinţilor când era vorba de căsătorie. În cazul de faţă, atât pentru părinţi cât şi pentru fată, a tras mult în balanţă starea materială a viitorului ginere. El era de vreo 45 de ani, însă arăta destul de bine şi era plăcut la înfăţişare. Bărbat inteligent şi vorbăreţ, el mai avea şi darul de a scrie versuri şi epigrame. Dacă nu ar fi avut un început de chelie, ar fi arătat mult mai tânăr.
Eusebie Hoticeanu mai fusese căsătorit odată şi avea de la prima soţie doi băieţi, unul Ramir de vreo 8 ani pe atunci şi Liviu de 6 ani. S-a despărţit de soţie din cauza nefidelităţii ei, Dânsul avea maşină, dar nu ştia să conducă, astfel că a fost nevoit să angajeze un şofer. Toate au mers bine până la o vreme, numai că şoferul angajat era un băiat tânăr, frumos şi inteligent. Această situaţie a cam încurcat lucrurile. De unde a sărit scânteia şi cine a făcut începutul nimeni nu ştie, dar faptul că soţul era foarte ocupat şi adeseori plecat din localitate a influenţat mult apropierea dintre doamnă şi şofer. De aci nu a mai trebuit decât un pas până la închegarea unei legături mai intime soţia lui dacă rămânea singură acasă, ca să nu se plictisească, trebuia să facă ceva. Treburile din casă le făceau femeile pe care le avea în serviciu, aşa că doamna nu prea avea ce face decât să mai iasă la plimbare, bineînţeles, cu automobilul ca să fie văzută de tot oraşul. Azi aşa, mâine aşa şi tot mereu cu şoferul singură(amândoi) umblau peste tot locul pe unde le plăcea lor mai mult. Câteodată mai ieşeau din oraş şi se îndreptau spre vreo pădure de prin împrejurimile oraşului, păduri care nu erau prea departe şi unde se putea sta la umbră şi a respira aerul proaspăt al pădurilor de fagi şi stejari. Aşa s-a tot plimbat soţia acestuia, tot cu şoferul până ce bărbatul ei (a aflat) a trimis-o la plimbare cu totul şi pe ea şi pe şofer. Dar să nu credeţi că lucrurile acestea au fost o nenorocire pentru aceşti doi împricinaţi (îndrăgostiţi). La despărţire legea a hotărât să se împarte şi averea între ei pe care au făcut-o împreună. Cu toate că acesta avea pe unii dintre cei mai buni avocaţi, de altfel şi el era avocat, dar nu a putut să scape aşa de uşor şi a trebuit să se supună legii şi hotărâri judecătoreşti. Ca să-i rămână (lui) casa întreagă a luat pe amândoi băieţii la el, dar a trebuit să plătească o sumă mare de bani pentru partea ce se cuvenea soţiei.
Numai aşa a putut scăpa cu casa(...11) Toată vina era automobilul, cum şi de data aceasta (poate) tot cu automobilul i-a sucit capul fetei (preotului Pojoga). După divorţ fosta soţie şi-a primit partea ei de avere şi s¬a căsătorit cu acel şofer. Ei şi-au cumpărat un automobil nou cu care şoferul stătea pe piaţă şi făcea afaceri foarte bune. Se împăcau foarte bine între dânşii şi-au avut copii de care erau foarte mulţumiţi. Soţia şoferului avea de acuma o ocupaţie mai serioasă o viaţă mai plină, mai activă.
Despărţit de prima lui soţie şi de fostul lui şofer, acum venea în sat cu alt şofer la fata preotului. Venea cam de 2-3 ori pe săptămână, de fiecare dată numai spre seară şi câteodată rămânea peste noapte la preotul paroh. Într-una din seri pe când viitorul ginere al preotului venea în sat cu automobilul s-a trezit cu o ploaie de pietre aruncate asupra maşinii sale spărgându-i geamul din faţă. Automobilul fiind din cele deschise a fost şi el lovit de câteva pietre. Această faptă a fost săvârşită de băieţi în vârstă de 12-14 ani care erau ascunşi după un gard. Aceşti băieţi au băgat spaimă în cei din automobil şi din acest motiv călătorii au întors maşina şi au fugit spre Cernăuţi. Din primul moment au crezut că cine ştie cine care răufăcători au săvârşit treaba asta şi nu bănuiau că făptaşii ar fi nişte băieţi, A doua zi au venit din nou în sat şi au mers drept la postul de jandarmi unde au făcut reclamaţie asupra celor întâmplate şi au cerut să se facă cercetări pentru a descoperi pe făptaşi. Acest lucru nu le-a fost prea greu jandarmilor pentru că băieţii nu şi-au ţinut gura ci s-au lăudat (printre alţii) cum i-au speriat pe cei care veneau cu automobilul la preotul( Ion Salahor susţine că aceşti băieţi erau elevi de şcoală). Era de mirare, cum de le-a venit în gând acestor băieţi să-i sperie pe cei din maşină, ba să mai spargă şi geamul din faţă cu pietre.
Băieţii, patru la număr, au fost luaţi la postul de jandarmi pentru cercetare dar oricât au fost ameninţaţi şi poate bătuţi ca să spună cine i-a învăţat să facă treaba asta, ei nu vroiau să spună. Sigur, se bănuia că acei băieţi nu făcuseră treaba aceasta de capul lor. Toate încercările şi ameninţările jandarmilor nu au ajutat la nimic ei n-au putut scoate nimic de la băieţi pentru că aceştia nu declarau nimic altceva decât că ceea ce a făcut au făcut din joacă să vadă dacă vor nimeri automobilul din fugă. Până la urmă s-a stabilit că vinovat ar fi fost unul din cei patru şi i s-a impus să plătească despăgubirile cuvenite. Băiatul ar fi fost îndemnat să comită această faptă urâtă de către unii pretendenţi la fata preotului şi ca până la urmă, tot aceştia au suportat cheltuielile, fără să fie daţi în vileag.
După ce s-a măritat cu acel bogătaş, fata popii trăia ca o prinţesă, înconjurată de o droaie de admiratori. Acum a dat altă pacoste pe capul omului. El a dus o viaţă zbuciumată cu o soţie de la care a rămas cu doi copii, de care s-a despărţit şi acum trebuia să lupte cu alţi tineri care-i dădeau târcoale soţiei cu care se căsătorise de curând. Îi era frică să nu păţească vre-o poznă aşa cum a păţit cu cealaltă. Din pricina asta, el n-o lăsa să meargă nicăieri singură, decât însoţită de el sau de către unul dintre băieţii lui pentru că în servitoare nu avea încredere.
Astfel şi-a petrecut viaţa fata preotului mai mulţi ani în belşug şi desfătări, bucurându-se de dragostea soţului şi de simpatia admiratorilor. Dar cu trecerea vremii, pe nesimţite, băieţii au crescut mari şi nu mai aveau grijă s-o păzească pe mama lor vitregă. De acum aveau şi ei problemele lor. De altfel, nici nu era nevoie s-o mai păzească nimeni, deoarece dânsa ducând o viaţă sedentară, s-a îngrăşat atât de mult încât şi-a pierdut toată frumuseţea şi tot farmecul, de nu mai putea prezenta nici o primejdie pentru soţ şi nici un interes pentru admiratori.
Într-adevăr cine a văzut-o sau a cunoscut-o atunci când era fată la părinţii săi şi o vedea şi acum se minuna de această schimbare. Nimănui nu-i
venea să creadă că această fată deosebit de frumoasă de altădată a putut să şi piardă tot farmecul şi să ajungă într-o situaţie atât de lipsită de graţie. Acum nu se mai uita nimeni la dânsa deşi era încă tânără aşa că soţul a scăpat de grijă.
Băiatul cel mai mare al avocatului a fost elev la liceu şi taman când să ajungă student s-a îmbolnăvit şi a murit. A fost un băiat simpatic şi inteligent şi a învăţat bine la şcoală. Cel de-al doilea a terminat liceul şi Facultate de Drept şi a ajuns magistrat. A trăit până în preajma anului 1980.
După ce preotul şi-a căsătorit fata, a rămas doar cu soţia. Era încă voinic şi făcea mai departe serviciu la biserică. Le era cam greu fără fată şi îşi mai aducea aminte şi de fetiţa cea drăgălaşă pe care o înfiaseră şi pe care o pierdut-o atât de curând. Din pricina aceasta sufereau foarte mult.
Preotul Pojoga slujea tot atât de bine şi de frumos, atât în biserică, duminicile şi sărbătorile, cât şi la înmormântări sau în alte împrejurări, dar pe faţa lui se putea citi o umbră de tristeţe. Cine ştie, poate se gândea şi la fata lui pe care a căsătorit-o bine, cu un om de vază şi cu avere, dar poate prea trecut de ani pentru dânsa. Dacă n-ar fi murit acel îngeraş de fată care i-a lăsat atât de îndureraţi, ar fi fost mai uşor pentru dânşii, dar aşa, erau mereu îngânduraţi şi întristaţi amândoi. Starea aceasta sufletească se putea observa şi în predicile sale din biserică pe care le rostea cu dăruire şi mare forţă de convingere. În toate predicile sale căuta să-i înveţe pe oameni şi să-i îndrume pe calea cea bună. Mulţi din cei de faţă se osteneau să-1 înţeleagă şi să-i urmeze îndemnurile. Drept este că satul Voloca avea mulţi oameni de omenie, gata să dea o mână de ajutor unde ar fi fost nevoie, gata să facă o faptă frumoasă.
Preotul Pojoga se străduia ca şi pe cei tineri, fete şi feciori să-i atragă la biserică şi să-i înveţe morala creştinească precum şi purtarea faţă de părinţi şi faţă de oameni. Pentru acesta părintele Pojoga era preţuit şi iubit de săteni.
Oricât ar fi însă un om bun, el nu poate să placă la toţi şi nici să-i împace pe toţi. Nici preotul Pojoga n-a fost scutit de greşeli şi amărăciuni. Aşa este viaţa aceasta pământească.
Gheorghe, feciorul acela care se încurcase cu femeia de casă a preotului, s-a căsătorit şi el cu o fată de gospodar pe potriva lui, cum era şi firesc. Toate bune până aici, numai că acea femeie văzându-se părăsită, a căutat fel şi chip să se răzbune pe el ţi încă într-un mod cât mai drastic. Aceasta pentru că femeia a crezut că Gheorghe o va lua pe dânsa de soţie. De aceea femeia a început să vorbească printre alte femei şi în sat ce a făcut Gheorghe cu fata preotului şi multe altele de genul acesta. Până a nu se însura Gheorghe, femeia a tras nădejdea şi a tăcut, dar acum, dacă el s-a căsătorit, n-a mai putut răbda şi a început să vorbească peste tot de cele întâmplate. Trăncăneala ei va provoca mult necaz. S-a făcut din ţânţar armăsar, de au ieşit câte şi mai câte vorbe proaste şi scorneli cu totul necuviincioase despre fata preotului.
Până la urmă, toate acestea au ajuns şi la urechile preotului. Mare i-a fost mâhnirea de cele ce i-a fost dat să audă şi a rămas foarte supărat de ruşinea care plana asupra familiei sale.
Dacă preotul n-ar fi dat o atenţie aşa de mare trăncănelilor şi ar fi lăsat totul baltă, poate că povestea ar fi fost uitată cu vremea şi lumea şi-ar fi văzut de treabă. De altfel, totdeauna se întâmplă aşa. Lumea vorbeşte, cât vorbeşte şi apoi tace şi uită ce a fost pentru că se ivesc alte întâmplări mai noi adeseori, chiar mai importante. Preotul Pojoga n-a mai putut răbda aşa că 1-a chemat pe Gheorghe în cancelaria parohială şi I-a dojenit foarte aspru şi în cele din urmă, 1-a ameninţat că-1 dă în judecată pentru ruşinea ce i-a făcut. Gheorghe s-a apărat cât a putut şi a spus că aceste vorbe sunt născociri josnice de-ale femeii din casă şi nu trebuie luate în seamă. Adevărat că nici lumea nu prea dădea crezare la asemenea poveşti, ştiind de cine erau născocite şi apoi ştiau că la mijloc poate fi gelozia, ura şi dorul de răzbunare a femeii din casă, fiindcă Gheorghe n-a luat-o de soţie.
Ca să-şi justifice afirmaţia, a mărturisit faţă de preot legăturile pe care Gheorghe le-a avut cu femeia din casă a preotului. Astfel, Gheorghe susţinea sus şi tare că nimic nu este adevărat din toate câte a spus acea femeie prin sat şi că lui nici prin gând nu i-a trecut să comită o asemenea faptă, ori să spună către cineva asemenea vorbe necuviincioase.
Pentru cazul că ar fi dat în judecată, el a spus că va şti să se apere şi va cere să se aducă martori, care sub prestare de jurământ , să dovedească şi să afirme că el ar fi vinovat de faptele puse pe seama sa.
Preotul nu a pus prea mare temei pe dezvinovăţirea lui Gheorghe şi I¬a mai ocărât cu vorbe foarte aspre şi i-a spus să nu i se mai arate niciodată în faţa ochilor. Evident, preotul a rămas foarte mâhnit, iar Gheorghe, pe cât a putut a ferit de a mai da ochii cu preotul. Ce-i drept, el s-a străduit să-1 ocolească cât de mult a putut, dar cum era vecin cu preotul, era foarte greu să nu se întâlnească chiar niciodată.
După o bucată de vreme, s-a întâmplat că lui Gheorghe i-a murit o rudă foarte
apropiată care nu avea nici un moştenitor, astfel că el era acela care trebuia
să se îngrijească de înmormântare cu tot ceea ce era de trebuinţă. Răposatul era gospodar de frunte în sat şi trebuia să i se facă o înmormântare frumoasă, mai ales că în viaţă fiind, în mai multe rânduri a fost epitrop al bisericii. În calitatea sa de nepot, Gheorghe urma să-1 moştenească aşa că era obligat să facă unchiului său o înmormântare după starea lui. S-au făcut toate pregătirile după cuviinţă şi acum mai trebuia să meargă la preotul ca să se tocmească pentru slujba înmormântării. Gheorghe şi-a adus aminte de întâmplarea cu preotul şi şi-a dat seama de situaţia în care se afla şi de aceea s-a gândit că ar fi mai bine să meargă la preotul cel tânăr cu care să se tocmească şi apoi să-1 roage pe cooperator ca el să meargă la preotul cel bătrân să-1 cheme la înmormântare. Gheorghe a spus că are să-i plătească şi lui după cum se va învoi. Oricum, la înmormântare trebuia să fie chemat şi parohul pentru că aşa a cerut şi defunctul, să fie înmormântare cu doi preoţi.
Într-adevăr, popa cel tânăr a mers la preotul paroh şi i-a spus că Gheorghe îl roagă să vie la înmormântare, însă parohul când a auzit una ca asta s-a mâniat foarte şi i-a spus că Gheorghe îl roagă să vie la înmormântare, însă parohul când a auzit una ca asta s-a mâniat foarte tare şi i-a spus coordonatorului aşa: "să-i spui potlogarului aceluia ca să vie el la mine să se tocmească, nu să trimită pe altul, ca de altfel eu nu vin la înmormântare, aşa nechemat."
Trebuie menţionat faptul că pe acea vreme, actele stării civile se păstrau la cancelaria parohiatului, nu la primărie şi preotul era acela care îndeplinea şi formele necesare pentru înmormântare. Aflând Gheorghe că preotul cel bătrân nu vine la înmormântare dacă nu este chemat, n-a avut ce face şi de voie, de nevoie, s-a dus la paroh. Când a intrat în casă, preotul nici nu s-a uitat la el şi nici nu 1-a lăsat să-i sărute mâna după cum era obiceiul. Gheorghe şi-a păstrat firea, nefăcând mare caz de această primire neamicală. El i-a spus preotului pentru ce a venit şi 1-a rugat să binevoiască a veni la înmormântarea unchiului său, fost epitrop la biserică.
În loc de răspuns, parohul a început să-1 probozească forat aspru. Gheorghe a răbdat cât a răbdat dar pe urmă i-a spus: " părinte, eu nu am venit ca să aud asemenea vorbe de ocară, ci ca să vă anunţ că mâine am înmormântarea unchiului meu, bun creştin şi gospodar de frunte în sat, căruia trebuie să-i facem o înmormântare aşa cum se cuvine. Să lăsăm toate aceste socoteli pentru altă dată, iar acum să stăm de vorbă pentru treaba pentru care am venit la Sfinţia voastră".
La aceste vorbe ale lui Gheorghe preotul s-a mai Calmat şi 1-a întrebat cum vrea să facă această înmormântare, la care Gheorghe i-a răspuns; " părinte, Sfinţia voastră ştiţi mai bine cum trebuie să se facă asemenea serviciu religios. Eu am venit numai ca să aflu cât trebuie să vă plătesc". Preţul cerut i s-a cerut i s-a părut lui Gheorghe cu totul exagerat de mare şi nu ştia ce să răspundă. Preotul fiind foarte grăbit, i-a spus lui Gheorghe hotărască mai repede şi să nu stea pe gânduri deoarece el are şi alte treburi de făcut. Şi aşa, s-au mai sfădit, s-au mai ciorovăit, dar în cele din urmă, au ajuns la înţelegere şi a doua zi, la înmormântare, a venit şi preotul cel bătrân. S-a făcut o înmormântare foarte frumoasă, cu 12 prohoduri, cu serviciu frumos în biserică şi la mormânt apoi preotul cel bătrân a ţinut şi o predică impresionantă, scoţând în relief faptele bune şi viaţa de creştin adevărat ale defunctului. Drept că cea mai mare parte din slujbă au făcut-o preotul cel tânăr împreună cu dascălul. Parohul a cântat mai puţin şi făcea doar încheierile. La mormânt s-a aşternut un covor pe care s-au aşezat în genunchi preoţii şi împreună cu toţi cei de faţă au spus rugăciunea "Tatăl nostru". La sfârşitul slujbei, covorul a fost dat parohului. De la mormânt, s-au îndreptat cu toţii, în frunte cu ambii preoţi, acasă la fosta gospodărie a defunctului, unde era pregătită o masă mare. S-au făcut din nou rugăciuni pentru cel petrecut la locul de veci, s-a dat de pomană şi cei de faţă au fost poftiţi să ospăteze de sufletul mortului. Toată lumea părea să fie mulţumită.
Gheorghe plătise încă din vreme banii cuveniţi preotului celui tânăr, dascălului şi la gropari, dar pe preotul cel bătrân îl lăsase la urmă, ca să-i plătească după ce se va termina toată rânduiala. Când să plătească, Gheorghe i-a dat parohului numai un sfert din ceea din ceea ce ceruse preotul. Preotul paroh a luat banii, dar a rămas nemulţumit şi a ieşit din ogradă supărat fără să mai spună bună ziua. Singur Gheorghe a rămas satisfăcut că a avut prilejul să se răzbune pentru ocările suferite. Nu mult după aceea, parohul a alungat-o pe femeia de serviciu din casă, din pricina căreia a avut de tras ruşine şi necazuri. După cât s-a aflat mai pe urmă, ea s¬a întors în satul de unde a venit şi s-a împăcat cu bărbatul şi au trăit mai departe împreună.
Toate aceste întâmplări neplăcute 1-au mâhnit pe bătrânul preot şi de acum nu mai era aşa vesel şi vorbăreţ ca altă dată, dar serviciul la biserică îl făcea tot atât de bine şi conştiincios. Era însă mai reţinut şi parcă mai trist. A avut şi zile frumoase şi senine în viaţa lui, dar acum se îngrădeau şi amărăciunile.
Pe nesimţite, vremea trecea şi acum, după mulţi ani de la căsătoria fetei, tot singuri era preotul cu preoteasa. Au sperat să aibă vreun nepot sau nepoţică de la fată, dar această bucurie n-a avut-o niciodată.
De când cu căsătoria fetei, preotul nu mai ţinea gospodărie aşa de mare. I-a dat fetei multă zestre şi pentru el şi-a păstrat mai puţin. Nu-i vorbă că şefia bisericii încă tot el o ţinea aşa că avea destul. În acea vreme, preoţii avea mari avantaje. Pe lângă salar, ei primeau casă în satul unde erau numiţi, apoi sesie adică pământ în folosinţă pentru a-1 cultiva şi mai primeau multe lemne de foc din pădurea Fondului bisericesc. Deci aveau o situaţie bună chiar de la început. Aceasta însă nu era totul. Ei mai aveau venituri şi de la biserică pentru că oamenii plăteau diferite slujbe şi aduceau colaci, iar la Paşti dădeau bani, păşti, ouă: De Iordan când se umbla cu aghiazmă pe la case, oamenii dădeau bani câte un fuior şi porumb, secară sau grâu. Unii mai dădeau şi câte o plăcintă (vărzar cu mac).
Pe lângă toate veniturile arătate mai sus, preoţii mai primeau bani şi cu ocazia botezului, a cununiilor şi a înmormântărilor. Apoi se mai făceau sfinţiri de case, sfinţiri de fântâni, masă cu popă şi multe altele.
Ţinând socoteală de toate aceste venituri, se poate afirma că preoţii n¬o duceau rău. Desigur că veniturile cele mai mari le avea parohul dar nici preoţii cooperatori nu trăiau din lipsă. Întru-cât nu toate satele erau la fel de mari şi la fel de bogate, nici numărul preoţilor numiţi nu mai era acelaşi. Dacă unele sate aveau 3 preoţi, altele mai mici aveau 2 sau un singur preot. Peste tot însă au fost luate măsuri ca preoţii să poată duce o viaţă demnă şi îndestulată.
Poate că mulţi îşi vor pune cum de Mitropolia Bucovinei le-a creat preoţilor o situaţie materială atât de prosperă. Răspunsul este acesta: intenţia vădită a fost aceea de a-i feri de ispită şi de păcatul lăcomiei. S-a crezut că dacă vor avea o stare materială mai bună, nu vor fi tentaţi să facă negoţ sau să umble după câştiguri băneşti, ci îşi vor închina toată viaţa şi toată activitatea lor numai bisericii şi propovăduirii evangheliei printre oameni, pentru izbăvirea oamenilor de păcate. Aşa era în Bucovina pe acele vremuri trecute. Mai târziu, situaţia s-a mai schimbat.
Gospodăria parohului mergea binişor şi după ce şi-a căsătorit fata. Ginerele mai venea şi el pe la socru din când în când, dar cu timpul a mai rărit vizitele. Fiica lui venea mai des pe acasă pe la părinţi. De o bucată de vreme, n-o mai însoţea nimeni când venea cu şoferul în maşină. Ea se îngrăşase într-atâta, încât bărbatul ei nu mai avea nici o grijă că s-ar gândi cineva să i-o răpească.
Aşa a mers gospodăria până ce de la o vreme, preotul a început să slăbească, să se simtă mereu obosit. A chemat doctori din oraş dar aceştia nu i-au dat de leac, ci mai rău 1-au îmbolnăvit. Poate că au greşit diagnosticul. A stat preotul pe la spital în mai multe rânduri, dar în loc să se vindece, boala lui se agrava şi el rămăsese uscat ca toaca. Dintr-un bărbat frumos şi voinic ca un stejar dintre cei mai falnici acum rămăsese doar o umbră de om. Din zi în zi se topea văzând cu ochii fără ca doctorii să-1 poată vindeca. De aceea 1-au adus acasă, în sat şi aici mai veneau doctorii să-1 vadă şi să-i mai dea medicamente. Toate încercările au fost zadarnice şi într-o dimineaţă tot satul s-a trezit în dangătul clopotelor. - A murit popa cel bătrân! ¬Volocenii 1-au jelit cu sinceritate pe acest preot bun, plăcut la vorbă şi la chip preţuit de toţi pentru calităţile sale deosebit de alese. După ce s-au terminat rânduielile înmormântării, preoteasa a vândut tot ce nu îi era de trebuinţă şi s-a mutat la fiica şi la ginerele ei din Cernăuţi. Din tot ce a putut vinde a realizat o sumă frumoasă cu care să-şi asigure zilele bătrâneţii.

Niciun comentariu: