2.22 Spiridon Porfirean

Pe vremuri, când trăia el, se purta îmbrăcat în straie nemţeşti şi unii îi ziceau domnu' Scriidon. După cum povesteşte Ion Salahor, el avea o mică dugheană în tinda unei case ţărăneşti pe care o avea închiriată de la un gospodar din sat. Cu vremea, după ce s-a mai prins la griţari, a cumpărat acea casă şi s-a făcut şi el gospodar statornic în sat.
Costache, tata lui Scriidon, îmbla şi el îmbrăcat nemţeşte. Era cojocar de meserie şi se pricepea să dubească piei de oaie şi de vite. Din pieile de oi făcea bunde şi cojoace iar pieile de vită le dădea lui Matrucă a ţâmbalarului care făcea opinci din ele.
"Costache era un om mijlociu de statură, dar bine legat; avea mustăţi mari şi stufoase şi sprâncene mari, bogate. El mai avea un fecior pe care-1 chema Ilarie, dar lumea-i zicea "Ilarţu" care la statură se asemăna foarte bine cu tatăl său Costache, numai că acesta nu avea mustăţi aşa mari şi stufoase şi nici sprâncenele aşa de mari.
Ilarţu lui Costache era şi el cojocar de meserie şi încă unul dintre cei mai buni, numai că oamenii mergeau în număr mai mare la nişte cojocari evrei oploşiţi în sat, astfel că Ilarţu fiind concurat de ei, ne avea un câştig aşa de mare ca să se poată îmbogăţi din meseria lui." Ce-i drept, Ilarţu avea mult de lucru cu dubitul pieilor, o muncă nu tocmai plăcută, de care evreii nu se ocupau, fie că nu le plăcea, fie că nu o cunoşteau.
Familia lui Costache Porfirean era venită din satul Ilişeşti judeţul Suceava. Erau ţărani de acasă, dar se purtau îmbrăcaţi nemţeşte di cauza meseriei şi poate şi din alte pricini.
Spiridon era feciorul cel mai mare al lui Costache şi era mai înalt decât tata lui şi decât fratele său. Avea şi el mustăţi mari şi frumoase, dar ale lui erau răsucite în sus şi nu în jos ca ale părintelui său. Era un om tare frumos şi tot aşa era şi soţia lui, înaltă, bine făcută şi frumoasă. Aşa 1-a văzut Ion Salahor, la o vârstă când Spiridon era încă tânăr.
În familia lui Porfirean creşteau doi copii, o fată Valeria şi un băiat Modest. Doi copii bine crescuţi, curat şi frumos îmbrăcaţi. Valeria era mai mare decât modest cu vreo 4 ani. Fata era născută în anul 1898, iar băiatul în 1902. Aceste date sânt oarecum aproximative.
În satul Voloca, atât Spiridon Porfirean cât şi soţia lui treceau oameni tare cumsecade, după cum a fost şi Costache bătrânul şi celălalt fecior mai mic al său, Ilarţu. Cu toţi am fost oameni aşezaţi şi buni gospodari în sat pentru care fapt se bucurau de o bună apreciere din partea sătenilor.
Cu vreo cinci ani înainte de primul război mondial (1909), Spiridon Porfirean a vândut casa pe care . o avea şi a cumpărat o altă casă, mai la centru, peste drum de crâşma cea mare a lui Maier a Alteroaie, nu departe de poarta ţarinii.
La această casă, el a făcut unele modificări şi îmbunătăţiri în sensul că a făcut o uşă înspre drum şi o fereastră mare aşa cum aveau dughenile din târg şi-a pus în această fereastră tot felul de mărfuri pe care la avea de vânzare în prăvălie. Adică aceasta era o vitrină, ceva nou în sat la noi.
Casa aceasta era destul de aproape de şcoală şi Porfirean s-a gândit că ar fi bine să se aprovizioneze şi cu rechizite şcolare, ceea ce a şi făcut în scut timp. Copiii puteau cumpăra de la el caiete, creioane, cerneală, sugativă, condeie, peniţe, gumă şi altele. Micilor săi clienţi la dădea, la fiecare cumpărătură câte două bomboane. Această atenţie constituţia o mare bucurie pentru şcolari. În felul acesta, s-a asigurat Porfirean de o numeroasă clientelă. Toţi copiii trăgeau la prăvălia lui, numai că în scurtă vreme şi evrei au început să dea bomboane la copii că aveau şi ei multe dugheni în sat.
După un oarecare timp, când Porfirean s-a mai prins la parale, a construit lângă casa veche, o altă casă mult mai mare cu uşa spre drum şi cu fereşti mari ca la casele de oraş. La început, oamenii nu ştiau ce plan avea Porfirean şi ce urmărea el, dar într-o zi au văzut la clădirea nouă , pe peretele deasupra uşii de către drum, o tablă mare pe care era scris "Restaurant Naţional". Tot pe această tablă, era pictat un bărbat îmbrăcat într-un frumos costum naţional, ţinând în mână un steag tricolor. Este cazul să precizez că această faptă curajoasă a lui Porfirean se petrecea prin anul 1910 când Bucovina făcea parte din împărăţia Austro-Ungariei. Puţini din sat şi-au dat seama de importanţa acestui act deosebit şi de curajul acestui om vrednic a fi pomenit aici. Poate că unii nici n-au băgat bine de seamă ce era pe acea tablă şi nici nu au înţeles rostul, dar în inima sa de bun român, Spiridon Porfirean ştia ce a făcut. Pe acea vreme, noi eram cetăţeni austrieci şi aveam alt steag, acel al imperiului habsburgic, dar Porfirean ştia şi a vrut să arate că steagul nostru al românilor era cel tricolor. Iată un om simplu şi modest dar curajos şi luminat care merită să fie pomenit şi cunoscut de urmaşi !
Cu toate eforturile de a se ridica şi a se impune cu restaurantul său, treburile mergeau greu pentru că oamenii nu prea veneau la Porfirean ci mai mulţi mergeau la cârciumile evreilor. Această concurenţă o simţea din plin Porfirean, mai ales că făcuse şi multe cheltuieli cu "Restaurantul Naţional"! Cel mai mare concurent al lui era Maier a Alteroaie de peste drum, care avea şi el crâşmă foarte mare şi avea şi parale multe.
Oamenii erau deprinşi să vină la crâşma lui Maier şi pe Porfirean îl cam ocoleau, deşi la el era mai frumos şi mai curat. Oricum, începutul a fost greu, dar cu timpul, s-a mai redresat şi oamenii au început să vină şi pe la dânsul.
Maier, om deştept şi bun negustor avea în casa lui o odaie mare în mijlocul căreia a pus o masă lungă cu osloane în jurul ei la care oamenii se aşezau şi beau holercă. Pe lângă pereţi, de jur împrejur se aflau lăiţi de şezut şi butoaie mari cu băutură care şi ele constituiau o atracţie. Dintr-o altă încăpere mai mică (căreia oamenii îi ziceau şîncă) Maier sau mama sa Alteroaie vindea holercă la oameni printr-o ferestruică mai mică. În şîncă, oamenii nu intrau decât arareori, unii dintre cei mai favorizaţi. Această favoare era considerată ca o atenţie şi o cinste deosebită. Acela care era poftit în şîncă şi cinstit cu vreun pahar de holercă, se considera foarte onorat. In "Restaurantul Naţional" al lui Porfirean se afla o încăpere mai mare decât aceea a lui Maier cu mai multe mese şi scaune mai mici şi mai la o parte avea şi o masă lungă cu lăiţi împrejur. Către peretele din fundul încăperii, era un dulap mare cu o fereastră de sticlă în care se aflau nişte poliţe şi pe ele, frumos aşezate, multe şîpuri cu fel de fel de băuturi. În faţa acestui dulap cu băuturi era o masă lungă din perete în perete, un fel de tejghea, în spatele căreia stătea Porfirean şi vindea băutură la oameni.
Pe o măsuţă mică, lângă el, avea un gramofon; aşa zicea el că se numeşte acea cutie de lemn ce avea deasupra o leică foarte mare. Volocenii nu văzuseră până atunci şi nu auziseră despre aşa ceva. Nu-i putea rosti bine nici numele. Mare le era lor mirarea cum de acea cutie putea să cânte, ba să audă din ea şi glas de om. Unii ziceau că n-ar fi lucru curat, iar femeile spuneau că în acea cutie stă dracul şi cântă. Nu-i a se mira de aceasta; pe vremea aceea lumea de la sate era încă foarte superstiţioasă şi înapoiată(Păreri ciudate avea şi despre eclipse şi cinematograf).
De când cu acest restaurant nou al lui Porfirean unii au intrat la grijă şi nu veneau decât până la poartă şi mai mult pe lângă gard se opreau şi ascultau. Dacă au văzut că intră domnii învăţători au prins şi sătenii curaj să mai bea câte un pahar, două de holercă în restaurantul lui Porfirean. Mai veneau pe acolo vornicul însoţit uneori şi de consilieri comunali, apoi unul din preoţii satului şi chiar jandarmii. Localul era mai îngrijit decât al lui Maier şi clienţii erau bine serviţi.
Totuşi, cei mai mulţi oameni din sat se abăteau la crâşma lui Maier şi a celorlalţi evrei, unde se dădea băutură şi pe datorie. Unii mai spuneau că Maier vinde băutura pe un preţ mai, ieftin şi aceasta poate că era adevăra numai că era uneori mai slabă.
Aşa au mers lucrurile până într-o zi din luna august 1914, când a început războiul cel mare între împăraţi. Era primul război mondial care a răvăşit lumea, aducând cu el moarte, jale şi distrugeri.
Rând pe rând, volocenii plecau la regimente şi de acolo pe diferite fronturi. Bucovina şi satul nostru au intrat în zonă de război cu înaintări şi retrageri de trupe şi cu ocupări temporare de trupe străine. Moscalii au ocupat în trei rânduri Bucovina şi tot de atâtea ori s-au retras.
Vrednic de reţinut este faptul că tabla cu acel om naţional şi cu steagul tricolor în mână stătea în acelaşi loc, pus de Porfirean. Nici vachmistrul Huber, neamţ de origine, nu s-a mai gândit să clintească acea tablă de la locul ei. Astfel, tabla cea cu tricolorul românesc a rămas neclintită în tot timpul războiului, deşi pe lângă ea s-au perindat multe unităţi militare din armata austriacă, alcătuită din austrieci, unguri, cehi, slovaci, croaţi, sârbi, poloni, ucraineni şi români bucovineni ori ardeleni. În ocupaţiile lor temporare vor fi văzut-o şi moscalii acea firmă cu steagul tricolor dar nimănui nu i-a dat prin gând să o ridice de acolo. Nimeni nu-i purta de grijă. Acea tablă a stat la locul ei până la alipirea Bucovinei cu vechiul regat fără să-i dea cineva vreo atenţie şi aşa, nebăgată în seamă a rămas până când, fără să se ştie cum s-a pierdut. De acum, lumea avea cu totul alte griji.
Greu a fost războiul şi tare lung; a ţinut patru ani, de credea lumea că nu se mai termină. Multă suferinţă, nenumărate lipsuri şi necazuri a tras lumea, peste tot, dar şi în satul Voloca a fost mare jale, durere şi tristeţe. Mulţi din cei plecaţi nu s-au mai întors şi mulţi care au venit de pe diverse fronturi erau schilodiţi. Tare trist arăta satul în acele timpuri şi mare sărăcie se simţea peste tot şi cel mai mare neajuns era lipsa de alimente.
Cu încetul, treburile au intrat în normal şi oamenii s-au acomodat cu noua orânduire românească. Timpul cicatrizează şi vindecă rănile. A început munca de reorganizare şi reconstrucţie. Se pregăteşte o perioadă de înflorire şi progres. Porfirean se avântă şi el cu entuziasm în muncă. Cei doi copii sunt trimişi la şcoli în oraş. Deşi nu s-a gândit nimeni să-i aprecieze gestul său şi să-i aprecieze gestul său şi să-i adreseze vreun cuvânt de laudă ori de mulţumire, el îşi vede de treabă. Recunoştinţa-i floare rară! Răsplata ori că întârzie prea mult ori că nu vine niciodată.
Maier şi-a pus de gând să de mute la Rădăuţi unde soţia sa avea o casă mare fiind ea foarte bogată. Ermina, sora lui s-a căsătorit cu un evreu ungur care a făcut parale multe în timpul războiului şi s-a stabilit în Cernăuţi, unde şi-au cumpărat casă. El a fost plutonier la un regiment, însărcinat cu serviciul aprovizionării.
Spiridon a vândut casa ce o avea şi a cumpărat casa lui Maier a Alteroaie. Acum Porfirean Spiridon avea şi mai mult de lucru, astfel că pe băiatul Modest 1-a luat acasă de ajutor, după ce terminase patru clase de liceu. Casa cumpărată de la Maier era cea mai mare din sat, cu multe încăperi, cu pivniţă mare sub casă, foarte potrivită pentru crâşmă, căreia oamenii îi ziceau ratuş. Alături era un grajd mare pentru vite şi cai şi un coteţ foarte bun pentru găini, gâşte, raţe şi porci. Maier a fost nu numai bun crâşmar ci şi bun gospodar. Grădina de lângă casă era mai mare de o falce de pământ foarte bun. De acum, mulţi au început să-i spună lui Spiridon "Domnul Porfirean". La ratuş veneau oameni din ce în ce mai mulţi şi lui Porfirean îi mergea din ce în ce mai bine. Fiica domnului Porfirean, o fată foarte frumoasă şi bună cântăreaţă a terminat şcoala normală din Cernăuţi şi a fost numită învăţătoare în Voloca, dar aici n-a funcţionat mul fiindcă s-a căsătorit cu un bărbat voinic şi frumos, brunet care era dirigintele Oficiului Poştal Cernăuţi, Dulgheru. Îmi amintesc cât de minunat cânta domnişoara Valeria hora Severinului. Dornic de progres şi bunăstare, domnul Porfirean şi-a pus de gând să construiască şi o moară în sat, pentru făină de porumb, dar şi pentru făină de grâu şi de secară. În sat mai era o moară pentru făină de porumb a unui evreu, mai la o margine de sat, lângă Derelui.
Zis şi făcut. Această moară a fost zidită lângă podul pârâului Olicica, pe unde trecea drumul principal şi era şi o tolocuţă. Ca să lucreze la ratuş şi la moară, singur nu putea face faţă, de aceea 1-a luat pe Modest de la şcoală fără să termine liceul.
Băiatul Modest nu a fost mulţumit de această situaţie, el ar fi vrut să termine liceul. De aceea a rămas acasă numai vreo doi ani şi după ce a devenit major a plecat la Cernăuţi ca să se înscrie mai departe la şcoală.
În oraş şi-a găsit gazdă la o văduvă tânără şi frumoasă care avea casa ei cu multe odăi, în care ţinea chiriaşi. Între aceştia era şi un domn prezentabil care însă după ce a venit Modest în gazdă la proprietăreasă a avut cu ea o discuţie foarte aprinsă şi în urma acestei întâmplări a plecat de acolo.
Lui Modest îi mergea foarte bine la această gazdă pentru că ea îl îngrijea şi ăi dădea tot ce îi trebuie, iar când i-a venit vreme de cătănie a făcut tot ce a ştiut şi a obţinut aprobarea ca băiatul să nu fie trimis în altă localitate ci să facă armata la Cernăuţi, la regimentul 8 vânători.
Astfel, Modest era ziua la cazarmă şi noaptea acasă. După terminarea armatei el a intrat în serviciul uzinei de tramvaie Cernăuţi în funcţia de contabil şef şi s-a căsătorit cu doamna proprietăreasă. Părinţii lui au rămas nemulţumiţi.
La căsătoria fetei domnul Porfirean i-a dat ca zestre casa şi grădina. Moara urma să i-o dea lui Modest, dar băiatul a renunţat la moară însă nu a vrut să renunţe la soţia sa fosta lui gazdă cu care se împăca foarte bine.
Astfel stând lucrurile, urma ca domnul Porfirean să dea şi moara fiicei sale Valeria. Dar după o bucată de vreme, nu se ştie cum s-a întâmplat că într-o noapte moara lui Porfirean a ars din temelie şi n-a rămas nimic din ea.
La vreun an sau doi, s-a zvonit în sat că domnul Porfirean a ieşit într¬-o noapte afară şi căzând jos a murit fără să fi zăcut sau să fi fost bolnav. Oamenii ziceau că avea 60 de ani. Se pare că această întâmplare să fi avut loc în anul 1931 sau 1932, Dacă la moartea sa avea 60 de ani, atunci anul naşterii sale trebuie să fie 1872. După moartea lui Spiridon Porfirean, ginerele său Dulgheru a vândut casa şi grădina unui om din sat care venise nu demult din America şi avea dolari şi anume lui Mitruţă a Savetei care s-a căsătorit cu Viorica lui Procopie Hlopina. Pe văduva Porfirean au luat-o copiii la Cernăuţi.
Prin trecerea la cele eterne a aceluia care a fost Spiridon Porfirean, satul Voloca a pierdut un gospodar de frunte, un om de cinste şi de omenie şi mai ales un mare român şi bun patriot. Această familie s-a bucurat de multă stimă şi consideraţie din partea Volocenilor.
Încă mulţi ani după moartea lui Spiridon Porfirean a mai trăit în Voloca fratele lui mai mic Ilarie sau Ilarţu, după cum îi zicea lumea. A fost şi acesta un om bun şi cumsecade şi un priceput meseriaş cojocar.
A trăit mulţi ani văduv. În cinste şi omenie ca un bun gospodar şi bun creştin. Era tare de treabă pentru care fapt oamenii îi arătau stimă şi dragoste. A murit la adânci bătrâneţi, având peste 80 de ani. Odată cu moartea lui s-a stins din satul nostru familia Porfirean.
Modest Porfirean a trăit cu frumoasa lui soţie până în anul 1940, dată la care am pierdut Cernăuţii cu nordul Bucovinei şi Basarabia. La acea dată Modest a fost concentrat şi apoi pornindu-se războiul a rămas mobilizat până la sfârşitul lui.
După terminarea războiului s-a întors acasă sănătos, dar nu la Cernăuţi, care era ocupat de ruşi, ci la Câmpulung Moldovenesc unde a intrat în servici pe post de contabil la complexul minier Câmpulung. Acum nu mai era cu frumoasa lui doamnă ci avea altă soţie. Doamna cu care s-a căsătorit şi a trăit la Cernăuţi plecase în Germania în timpul ocupaţiei ruseşti din 1940 aşa după cum au plecat mulţi, care erau de naţionalitate germană şi s-a întors iarăşi în ţară după terminarea războiului. Nici ea nu s-a dus la Cernăuţi, ci s-a stabilit la Vatra Dornei unde a trăit cu un bărbat tot din Vatra Dornei care făcuse şi el servici la Cernăuţi. Cu acesta dânsa aplecat în Germania şi tot cu el s-a repatriat în România.
Modest a murit în anul 1970, în vârstă de 68 de ani şi a fost înmormântat la Câmpulung Moldovenesc.
Valeria Dulgheru mai trăia încă în municipiul bucureşti ca pensionară prin anii 80. De va fi posibil să obţin câteva date biografice ele vor fi trecute în continuare.
Ion Salahor susţine că Valeria a fost luată de mică de la o soră de a soţiei lui Spiridon (rămasă orfană de mamă), iar băiatul a fost luat de la o soră a lui Porfirean când era numai de un an. Ei au fost copii înfiaţi (a se cerceta).