duminică, 30 martie 2008

1.8 Satul Voloca şi volocenii de altă dată în plină dezvoltare

Centrul satului Voloca este aşezat pe două coaste de deal. Sus pe deal se află biserica. Partea de miază-noapte se cheamă Valea Clipănei, iar cealaltă vale dinspre miază-zi se cheamă Valea Gropanei. Dealul dinspre sud-vest de Gropana se numea Caliceanca.
La răsărit, Voloca se hotărăşte cu valea Cozminului şi Codrul Cozminului, la miază-zi cu Dumbrava Roşie, la asfinţit se află Cuciurul Mare, iar la miază-noapte Corovia. În toate aceste sate dimprejurul Volocii, populaţia este amestecată; pe lângă moldoveni mai trăiesc ruteni, poloni, nemţi şi evrei. După al doilea război mondial au venit şi ruşi.
În Voloca, populaţia este curat românească. Puţine elemente străine care s-au infiltrat în decursul vremii, au dispărut cu totul. Demn de remarcat este faptul că în sat la răsărit de Caliceanca între dealuri, este un loc care se numea odată Cotul ruşilor, dar şi aici, toţi vorbesc acum româneşte şi nimeni nu ştia să vorbească ruseşte sau altă limbă.
Oamenii bătrâni povesteau că de când ţin ei minte, în sat numai moldoveneşte s-a vorbit. În ce priveşte Cotul ruşilor, se povesteşte că în acel loc au fost aduşi cândva mai multe familii de ruteni, cu scopul de ai desnaţionaliza pe moldoveni(voloceni). Oamenii le ziceau ruşi la acei ruteni. Cu timpul aceştia au fost asimilaţi de volocenii autohtoni devenind şi ei moldoveni. Numele acestor familii s-au păstrat însă: Holovaci, Guz., Culiuc, Dohei, Hrezliuc, Guraliuc şi alţii. Pe lângă aceste familii sunt în sat şi altele care poartă nume cu terminaţie străină, cum ar fi: Onofreiciuc, Ostaficiuc, Paulencu, Penteleiciuc, Zahariciuc, şi alţii. Aceste familii au fost ţi sunt de origine moldovenească, dar li s-a schimbat numele pe timpul stăpânirii austriece. Despre această schimbare a numelor de familie şi despre scopul ce s-a urmărit se va vorbi în altă parte.
Pomenim aici şi numele familiilor din sat cu nume româneşti, cum au fost întotdeauna: Bodnariu, Bejenaru, Bojescu, Cazacu, Ceucă, Cocea, Dincorn, Galan, Gheorghiţă, Gorda, Hâncu, Jemna, Lungu, Lupaşcu, Mănăilă, Mihălceanu, Movileanu, Nichita, Pitei, Rotaru, Salahor, Spătaru, Struţ, Titian, Tirlion, Tocari, Todireanu, Ungureanu, Văleanu, Vărzari, etc.
Chiar dintru început, volocenii au fost moldoveni sau români ca rezultat al amestecului dintre daci şi romani. Mult mai târziu, peste moldovenii băştinaşi au venit maramureşenii cu care s-au amestecat şi s-au contopit.
După chipul şi portul lor de demult, volocenii se aseamănă foarte bine cu strămoşii lor, dacii. Multe secole, populaţia din această parte a locului, a fost curat moldovenească sau românească. Infiltrarea străinilor s-a produs târziu, mai ales după răpirea Bucovinei de către austrieci întâmplată în 1775.
Deşi au existat intenţii de înstrăinare a acestui sat, populaţia lui tot românească a rămas până în zilele noastre.
Voloca este o comună mare şi frumoasă. Gospodăriile sunt cuprinzătoare. Până la cel de-al doilea război mondial , casele oamenilor erau ţărăneşti. După această dată, volocenii au început să-şi construiască un model nou de casă, orăşenesc sau nemţesc cum spun unii.
In trecut, gospodarul avea pe lângă casa ţărănească , un grajd cu hâj sau standoală, un coteţ pentru porci, unul pentru găini, un coştei şi un ocol pentru vitele mari, şoapră.
Casele de bârne, lipite cu lut pe dinăuntru şi pe dinafară şi văruite. La fel şi grajdurile şi coteţele, erau unse cu lut şi văruite. Satul era curat şi gospodăriile arătoase. Pe la case şi răscruci erau fântâni.
In privinţa drumurilor, situaţia nu era tocmai bună. Numai drumul care trecea prin mijlocul satului, de la podul Dereluiului spre şcoală şi-apoi spre pădure, peste Caliceanca, era mai îngrijit şi pietruit (prunduit).Celelalte erau înguste ,cotite şi umbrite de răchiţi mari.
Din cauza aceasta, când ploua, se făcea mult glod, încât mersul pe aceste drumuri era foarte anevoios, iar roţile căruţelor se înfundau, în unele locuri până la butuc.
Gospodăriile erau împrejmuite cu garduri de nuiele frumos împletite, iar unii gospodari mai înstăriţi aveau zăplar, gard din scânduri.
Satul este alcătuit din mai multe părţi, unele numite şi coturi. Le numim pe rând : Dealul bisericii, Şpachiul, Caliceanca, Gropana, Borodaci, Buda, Tatini, Berzva, Dumbrava, La comoară, Hruşăuţi, Lisna, Cozmin, Bahnă, Turci, Holma, Stanişte, Pohriciuc, Pohrea, Poarta pădurii, Moacera, Horodiştea, La Mai, Dechiarca, Poiana cucului,, Clipna, Pe groapă, Pe lan, Rutca, Schinca, În deal, La cruce(Holerişte).
În partea de miază-zi a satului Voloca a fost pe vremuri un codru vestit şi mândru cum nu se pomenea în alte părţi. Se spune că era rămas încă de pe vremea lui Ştefan Vodă. Pădurea aceia de stejari falnici, de fagi (şi carpeni mai puţin) am văzut-o în copilărie. În primul război mondial, a suferit stricăciune, dar în cel de al doilea a fost nimicită.
Pe timpul primului război mondial, a fost prin acel codru, teatrul unor lupte crâncene şi s-au tăiat mulţi stejari; totuşi au mai rămas o parte până în preajma celui de al doilea război mondial (1940), când se mai putea vedea un codru destul de frumos. După această dată, sub ocupaţia din 1940-1941, s-a făcut o tăiere nimicitoare şi n-a mai rămas nimic.
Acea tăiere nemiloasă a fost un păcat şi un dezastru pentru pădure şi pentru oameni.
Greutăţi apocaliptice s-au abătut asupra oamenilor şi a bietelor animale.
În anii din urmă (1970), în locul acelui codru cu stejari şi fagi mari şi frumoşi, se ridică altă pădure tânără care numai peste secole va putea fi cum a fost cea din trecut.
Povesteau bătrânii satului că acel codru falnic de odinioară a fost semănat pe vremea lui Ştefan cel Mare, care i-a pus pe leşi la jug de a arat cu ei acel loc şi a semănat ghindă din care apoi a răsărit vestitul codru de stejari.
Tot aşa de falnici vor fi fost şi vitejii arcaşi care au apărat acele plaiuri ale Bucovinei sub conducerea lui Ştefan Vodă.
O astfel de pădure de stejari bătrâni dar înalţi, drepţi, groşi şi sănătoşi nu mi-a mai fost să văd în toată România. Acesta a fost vestita Dumbrava Roşie, însemnată în cărţile vechi şi pomenită de cei bătrâni. Leşii au fost puşi să are la plug ca pedeapsă pentru că ne-au călcat pământul cu viclenie.
Mai spre răsărit şi spre miază noapte, se afla Codrul Cozminului unde s-a dat vestita bătălie între moldoveni lui Ştefan şi leşii conduşi de regele Albert în octombrie 1497 în ziua Sf. M.M. Dimitrie.
Suprafaţa satului Voloca este mare; însă cea mai mare parte era odată fâneţe, dumbrăvi, dealuri, imaşuri pentru păscutul oilor şi al vitelor (toloacă) şi locuri împădurite (Moacera).
Pământ arabil era mai puţin de o pătrime, dar de calitate bună. Aşa erau Ţurcile şi Cozminul. Domnul I. Salahor are dreptate când susţine că aici era fruntea câmpului şi grânarul satului. De altfel şi în sat erau grădini mai mari cu pământ foarte bun. Şi pe lan se producea mult.
Câmpul fiind bine lucrat putea să îndestuleze cu pâine pe toţi locuitorii. Unii gospodari, aveau cereale de prisos putând vinde şi celora care nu aveau de ajuns, sau să le desfacă pe piaţa oraşului.
Pământul era îngrăşat cu bălegar de grajd, care era cărat pe ogor în timpul iernii. Cele mai multe ogoare se cultivau cu păpuşoi (porumb) care făceau câte doi ciucălăi mari pe cocean. Printre păpuşoi se semănau sâmburi de bostan şi fasole, mai rar sămânţă de cânepă pentru haldani ori sfeclă furajeră pentru vite.
În al doilea rând se cultiva cartoful. În sat erau soiuri foarte bune de cartofi (barabule) care creşteau cât ghemele. După cartof urma secara, foarte bună pentru pâine. Cât despre grâu, el era foarte puţin cultivat. Făina de grâu şi-o cumpărau oamenii din oraş, când le trebuia pentru sărbători şi alte ocazii. Oamenii spuneau că pâinea de secară este mai săţoasă, mai bună şi mai gustoasă decât pâinea de grâu. De altfel, şi paiele de secară erau mai bune decât cele de grâu. Secara creştea uneori aşa de mare, că nu se vedea omul din ea, unde pământul era bun.
Dealurile şi dumbrăvile aveau cele mai bune păşuni. Prin poieni se făcea un fân de cea mai bună calitate. De aceea, volocenii creşteau multe vite cornute, cai şi oi. În al patrulea rând urma orzul, bun şi el pentru pâine precum şi pentru uruială la porci şi vite. Unde pământul era mai slab, oamenii semănau ovăs, bun pentru hrana cailor.
Imaşul cel mai întins se afla în partea de miază zi a satului, cuprinzând toloaca de pe Caliceanca, toată întinderea de răsărit de Holna, Staniştea, Pohriciucul, Şesul Pohărei. Această întindere de pământ rezervată păşunatului vitelor era despărţită de toloaca Cuciurului Mare, de drumul care ducea la poarta pădurii şi la Moacera (drumul tătarilor).
Pentru adăpatul vitelor, erau fântâni, calabatini, bălţi şi partea de sus a pârâului Borodaci.
Pe acest imaş întins păşteau multe vite, cai şi oi. În această parte se aflau şi vreo trei stâni ale satului. Imaşul acesta se mărginea cu pădurea.
Începând cu anul 1944, Pohriciucul şi Şesul Poharei este împădurit şi aparţine statului.
Toloaca de pe Valea Clipănei, nu era aşa de mare, dar totuşi era frumoasă, cu mai puţine dealuri şi pe marginea ei curgea pârâul Derelui, bun pentru adăpatul vitelor, dar şi cu locuri potrivite pentru scăldat.
În amintirile sale, I. Salahor povesteşte că pe când era copil, Dereluiul avea apă multă, şi nu se putea trece peste el decât prin vaduri. De-a lungul Dereluiului se aflau multe mori, care măcinau porumb şi secară, nu numai pentru satul nostru, ci şi pentru satele vecine.
De mult, în anii ploioşi, pârâul acesta venea atât de mare, încât rupea şi podul care era destul de înalt. Ba uneori, provoca şi inundaţii care se soldau cu pagube. Atunci nivelul apei creştea cu 4-5 metri, ducând la vale tot ce era în calea sa.
Într-adevăr, pe la începutul acestui veac, Dereluiul era un pârâu destul de mare şi de lat, cu apă limpede care curgea peste un strat gros de prund, având apă bună pentru adăpatul vitelor şi pentru scăldat.
Copil fiind, îmi era tare frică să-l trec când mergeam la mătuşile mele din Cuciurul Mare, cu toate că mama mă ţinea bine de mână. De multe ori trebuia să trecem prin apă, puntea fiind luată de apă sau mânată mai la vale, departe de locul ei.
În anii din urmă, apele Dereluiului au început să scadă, încât vara abia de se mai prelingea o dâră de apă.
Unii dintre noi ne-am întrebat de ce a scăzut apa acestui pârâu care altădată purta şi mori, iar în ultima vreme s-a făcut un pârâiaş atât de mic.
Sigur sunt perioade cu ani ploioşi, care alternează cu perioade de ani secetoşi. Aceste fenomene pot explica într-o măsură variaţia pârâului, ce o avea un anii respectivi.
Dar cum scăderea apei a devenit constantă, cauza trebuie căutată în altă parte. Întregul bazin al Dereluiului şi al afluenţilor săi, era odată un ţinut bogat în păduri, care atrăgeau ploile şi menţineau umiditatea. Odată cu tăierea pădurilor dinspre Storojineţ (Cuciur) şi a celor dinspre Dumbrava Roşie şi Adâncata, apele pârâului au tot scăzut mereu. Nu numai că ploile sunt mai puţine pe parcursul său, dar ne mai fiind umbrit, evaporarea este cu mult mai mare, astfel că multă cantitate de apă se pierde.
Albia pârâului s-a îngustat mult, malurile s-au apropiat prin surpare şi lunecare încât ai impresia, pe unele locuri că ai în faţă un şanţ mai adânc, în fundul căruia şerpuieşte un fir de apă cam tulbure. Atât a rămas din Dereluiul de altădată, cunoscut cu sute de ani în urmă, încă de pe vremea când năvăleau tătarii, care l-au şi botezat cu acest nume (Dere- în tătară înseamnă pârâu).
Când sunt ploi multe, Dereluiul vine şi acum furios, cu apă multă şi tulbure, când rupe malurile prea înguste şi poate smulge podul, apoi se retrage imediat şi rămâne acelaşi pârâu mic şi neînsemnat, cum este el în anii din urmă. Nici malurile sale nu mai sunt aşa de umbroase ca altădată. Totul pare trist.
Volocenii aveau poieni întinse şi dumbrăvi frumoase, cu huciuri mari cât nişte păduri, unde-şi aveau construite colibe şi bordeie. Acolo păstrau şi creşteau vitele, şi le mergea foarte bine. Toată vara şi până toamna târziu, vitele trăiau libere, în aer bun şi cu păşune îmbelşugată.
Aşa era la Moacera, unde mulţi voloceni aveau terenuri întinse. Moacera se află în partea de miază-zi a satului, după ce străbătea frumoasa pădure de fagi şi stejari, care se întindea spre apus, spre Cuciurul Mare şi Dumbrava Roşie, iar spre răsărit până la Codrul Cozminului.
Dealul Lisna era cel mai înalt de pe el, din vârf se vedea oraşul Cernăuţi. Pe acest deal pe versantul sud-vestic nu creştea aproape nimic, tot timpul rămânea gol lipsit de vegetaţie. Ici, colo se vedeau pâlcuri mici de iarbă aspră, aproape uscată, pe care nu o cosea nimeni şi nici vitele nu o păşteau. Jos la poalele dealului, creştea o iarbă foarte bună, din care se făcea un fân de calitate. Pe aici se aflau câteva gospodării înstărite cu pomete mari în care rodeau tot felul de pomi, cum ar fi: meri, peri, perji, pruni, nuci, vişini şi cireşi. În această arte a satului şi-a făcut aşezare frumoasă şi consăteanul nostru, Procopie Semeniuc a lui Isaia. Vitregia vremii l-a silit să-şi părăsească vatra şi să se aşeze mai întâi în Craiova şi apoi definitiv în Timişoara.
Multă vreme a tot sperat să se întoarcă în satul său şi la casa sa, dar visul său nu s-a împlinit. Nici măcar nu a avut parte să călătorească o singură dată ca să-şi vadă fosta lui gospodărie. A închis ochii pentru totdeauna, cu dorul în suflet rămas pentru vecie neîmplinit.
Povesteşte şi consăteanul nostru I. Salahor despre acea iarbă minunată de la poalele dealului Lisna, care era dintre cele mai bune pentru hrana vitelor. Era plină cu tot felul de floricele, din care se făcea fânul cel mai bun şi era rezervat mai ales pentru vitele tinere şi pentru vacile care aveau viţei, urmau să fete, ori erau foarte bune de lapte.
Un deal mai aproape de sat şi nu atât de înalt este Buda, tot cam spre răsărit, care se întinde ca o spinare către miază-zi, se desfăşoară în lungul Borodaciului. Şi aici creşte o iarbă bună din care oamenii fac fân pentru hrana vitelor.
Alt deal mai mare este Horodiştea, care începe de la marginea satului, de lângă pârâul Borodaci şi urcă domol spre drumul ce duce spre Codrul Cozminului. Sus se deschide un loc mai întins, unde sunt mai multe gospodării. Din locul acesta şes, dealul continuă să urce până se pierde uşor în alt şes mai întins, acoperit cu copaci înalţi. Acestui deal şi acestei aşezări i se spune Horodiştea.
Oamenii bătrâni din sat povesteau că pe acest deal a fost cândva, în vechime o cetate.
Când oamenii arau în acea parte a locului, dacă plugul mergea ceva mai adânc, scotea cărămidă şi pietre. De n-ar fi urmat cele întâmplate în 1940 şi 1944, când a fost ocupată Bucovina de nord şi întreaga Basarabie de către armata sovietică, cu siguranţă că istoricii ar fi întreprins cercetări şi ar fi scos la iveală lucruri interesante.
Tot în partea de răsărit a satului se ridică şi dealul numit La Comoară, care începe de lângă podul Borodaciului şi este străbătut de drumul care leagă satul Voloca de cătunul Hruşăuţi.
La capătul acestui deal se află un şes de unde începe cătunul Hruşăuţi. În acest cătun trăiesc multe familii care au gospodării frumoase. Aici se află o şcoală, un dispensar şi un magazin alimentar. Mai este şi o secţie de produse de folosinţă casnică. În timpul din urmă, s-a făcut un drum foarte bun care leagă cătunul Hruşăuţi de satul Voloca şi de alt drum spre şoseaua ce duce la Valea Cozminului şi Cernăuţi. De-a lungul acestor drumuri s-au construit şi multe case noi.
Mai spre miază-zi de dealul Caliceanca este dealul Pohriciuc, care odată servea de imaş. Acuma este împădurit. Printre aceste dealuri curg pâraie, unele mai mari, altele mai mici, care îşi au izvoare pe moşia satului Voloca. Dintre aceste pâraie cel mai mare este Borodaciul. Dl. I. Salahor susţine că şi pe acest pârâu a fost cândva o moară şi până nu demult se cunoştea şi locul unde a fost clădită. Cursul Borodaciului porneşte din pădure; curge dinspre sud spre nord. Un afluent al acestuia este pârâul Hrişăuţi, care vine dinspre răsărit spre apus şi se varsă în Borodaci, lângă podul Borodaciului.
Prin sat curge pârâul Olicica, pârâu care izvorăşte de la Gheorghiţeni, unde au fost cândva 7 fântâni, sub dealul Gordenilor, după cum povestesc cei bătrâni. Când se întâmpla să fie secetă mare, de nu se găsea apă în alte fântâni, oamenii cărau apă de la Gheorghiţeni. Chiar şi în timpul secetei celei mari din 1946-1947, oamenii de acolo au cărat apă. Oricât de multă apă s-ar fi scos din aceste fântâni, ea izvora la loc. Tot din acest loc izvora şi pârâul Olicica ce se vărsa în Borodaci.
Alte pâraie mai mici, Gropana şi Trăsnuiul, tot în Borodaci se vărsau. Acesta din urmă se vărsa mai la vale de sat în pârâul Derelui, care îşi duce apele mai departe până la Prut, având gura de vărsare în satul Ostriţa mai jos de Cernăuţi.
Pe tot cuprinsul satului Voloca, pe la răspântii de drumuri, prin câmp, prin poieni şi păduri se aflau fântâni cu apă rece şi bună de băut pentru călătorul însetat şi ostenit, care se putea odihni şi la umbra câtorva copaci, sau la umbra dumbrăvilor răcoroase. La fântâni erau vedre de scos apă, iar pentru băut se aflau pe ghizdele, vreun căuş făcut din lemn, cu care se putea bea apă foarte bine. Mai era în sat şi o fântână cu apă sărată în Valea la Costânoaia, bună pentru fiert bobul, mazărea şi fasolea. În apa aceasta se fierbeau foarte repede.
Peste pârâul Trăsnăi era un pod care se chema podul Moscalului. Oamenii bătrâni spuneau că acest pod a fost făcut de catanele moscăleşti. Aceasta s-a întâmplat pe vremea când Rusia Ţaristă a dat ajutor Austriei în timpul revoluţiei de la 1848. De la podul Moscalului, drumul se împarte în două, o parte duce spre sud-est, spre Pohriciuc, iar cealaltă parte porneşte la dreapta spre sud-vest, spre Holna apoi în continuare spre Pohrea şi Poarta Pădurii. Pe dealul Pohrea, drumul de la Pohriciuc vine să se unească cu drumul care trece pe lângă Holna şi formează un singur drum şi care continuă mai departe, spre Nucşori, Poarta Pădurii, spre Moacera şi Dumbrava Roşie. Drumul principal care vine din sat peste Caliceanca şi se uneşte cu celelalte două drumuri (lângă Holma şi Pohriciuc) se numeşte drumul tatarilor.
În unele locuri, prin câmp, se mai văd şi acum unele ridicături de pământ în formă de pătrat. Se crede că acestea au fost puncte de apărare făcute de arcaşii lui Ştefan cel Mare. Aceste întărituri aveau şanţuri cu apă împrejurul lor.
Drumul care începe lângă podul Borodaciului şi apoi apucă spre dreapta şi urcă spre dealul Horodiştei, intră în pădure şi se continuă spre Codrul Cozminului. Sus în pădure se vedeau cândva vreo cinci stejari mari şi bătrâni, pe o coastă de deal, străjuind şoseaua care duce de la Suceava la Cernăuţi.
În unul dintre aceşti stejari era o scorbură mare înăuntru căreia, pe vreme de ploaie, se puteau ascunde câţiva copii, când păşteau vitele pe acolo. Şedeau în scorbură ca într-o colibă.
Prin acea parte a pădurii este şi o fântână cu în izvor mare, din care porneşte la vale, prin pădure în pârâiaş ce se varsă în pârâul Hruşăuţi. Fântânii acesteia oamenii i-au zis demult fântâna lui Sobieţchi. Pe în stejar mare de lângă fântână, era bătută cu scoabe de fier o spadă lungă de în stat de om şi lată de o palmă. Pe timpul primului război mondial (1914-1918) care s-a desfăşurat şi pe acolo cu lupte grele, acea spadă a dispărut şi nu se ştie ce s-a întâmplat cu ea. Nici stejarul acela nu mai este. Pădurea a suferit mult pe timpul războaielor prin distrugere şi tăiere. Oamenii bătrâni povestesc că au auzit şi ei de la părinţii şi strămoşii lor, precum că acea spadă a fost găsită pe locul acela când s-a săpat fântâna. Lângă fântână a fost cândva şi o cruce frumoasă, după cum era obiceiul să se pună cruci pe la toate fântânile din câmp şi chiar din sat, ca să nu se apropie de izvoare Necuratul.
Legătura cu satul Cuciurul Mare şi cu gara cu acelaşi nume, se făcea printr-un drum care începea din partea de miază noapte a satului ( pe Groapă) şi trecea peste Derelui. Aici au construit olanii, ostaşii austrieci de cavalerie, un pod prin anii 1914-1915, căruia ia rămas numele de Podul Olanilor. Acest pod era foarte bun şi necesar atât pentru armată, cât şi pentru sat, dar el n-a ţinut mult. Prin alunecare de teren, malurile Dereluiului se apropiau unul de altul, încât podul se sfărma, fiind împins şi înghesuit de la ambele capete spre mijloc. Podul se ridica în sus ca o spinare, până se rupea. În mai multe rânduri, podul a fost refăcut de oameni, dar el n-a rezistat, cu toate că era făcut din grinzi şi scânduri groase şi era foarte bine lucrat.
Tot pe timpul războiului, către sfârşit, s-a ales altă cale de legătură cu satul şi gara Cuciurul Mare, pornind din cimitirul cel nou. Nici această variantă n-a dat rezultate bune; panta era prea abruptă şi urcuşul extrem de anevoios. Acest drum a fost lucrat cu prizonieri italieni. Mulţi dintre ei au murit cu acest prilej, din cauza foametei, care a început să se instaleze pretutindeni.
Pentru legătura satului Voloca cu oraşul Cernăuţi, era drumul mare care începea din centru, ca o continuare a drumul tătarilor, dar spre miază-noapte. Acest drum ducea spre podul Dereluiului, apoi cotind spre răsărit, la dreapta ducea spre Cozmin, până la fântâna cu cele trei cruci, de unde începea urcuşul. La vreo 200 de metri traversa calea ferată şi urca mereu până în dealul Coroviei. De aici cobora la vale şi se unea cu Şlehul cel mare, Suceava- Cernăuţi.
Acum, porţiunea de urcuş de la punctul unde a fost fântâna cu trei cruci din Cozmin şi până la punctul de intrare în Şleahul din Corovia, a fost părăsit. S-a găsit o cale nouă, mai bună, care duce pe urma unui drum mai vechi de la crucile Cozminului spre fosta gară Cozmin, distrusă în cel de-al doilea război mondial şi acolo continuă mai înainte spre Şleahul cel mare. Acest drum a fost lărgit şi pietruit şi a rămas ca o cale foarte bună pentru transport. S-a evitat astfel urcuşul cel mare, şi totodată s-a scurtat drumul de ţară pentru că acum se ajunge foarte repede la drumul cel bun, astăzi şosea asfaltată, folosită şi pentru trafic internaţional. În acelaşi timp nu se mai traversează calea ferată, la cantonul izolat din câmp, aceasta este o măsură de siguranţă în ce priveşte circulaţia.
Fie că scriem despre volocenii de demult, despre cei de la începutul acestui veac sau despre cei din prezent, ei au fost şi sunt români.
De felul lor sunt oameni paşnici, harnici şi de omenie. Dintre ei puţini au fost gospodari cu pământ mult. Doar câteva familii au avut peste 10 fălci de pământ. Aceştia erau consideraţi bogătaşii sau fruntaşii satului. Câteva exemple: Iluţă a lui Nicolai Paulencu, feciorul său, Nicolai a lui Iluţă Paulencu, Tănase a Mihăluţoaie Penteleiciuc, Nicolai a lui Ion Penteleiciuc, Ion Dohei, Mitruţă a Bogatului.
Mai mulţi erau cu câte 5-6 fălci de pământ. Chiar şi aceştia se considerau fruntaşi. Marea majoritate aveau câte două până la trei fălci. Urmau apoi cei care aveau o falce sau două. Destul de mare era şi numărul oamenilor mai săraci, cu pământ puţin, sub o falce şi chiar dintre aceia care aveau câteva zeci de prăjini.
Cei cu pământ mai mult se ocupau cu lucrul pământului şi cu creşterea vitelor. Cei cu pământ mai puţin se îndeletniceau cu câte o meserie, cum ar fi: cojocăria, rotăria, dulgheria şi altele. Cei săraci, fie că lucrau cu ziua, ori se făceau muzicanţi şi tot dintre ei mulţi se făceau lucrători la pădure, de unde îşi câştigau existenţa.
În general, fiind oameni silitori şi gospodăroşi, îşi agoniseau pâinea cea de toate zilele prin muncă cinstită. Au fost multe cazuri în sat, când oameni săraci au putut să-şi cumpere pământ de pe banii câştigaţi şi să-şi asigure o stare mai bună.
Dacă ne referim la timpuri mai vechi, cam în prejma primului război mondial, în sat mai erau, după cum povesteşte I. Salahor, câteva familii de poleci, nemţi şi jidani. Aceştia au fost aduşi ca să desnaţionalizeze pe moldoveni şi în cazul de faţă pe voloceni. Până la urmă, rezultatul a fost cu totul invers pentru că nemţii şi polecii s-au făcut cu vremea moldoveni, atât la vorbă cât şi la port. Doar numele de familie îl mai păstrează unii: Chimcinschi, Dubinschi, Miloşinschi. Toţi aceştia umblă îmbrăcaţi ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte. Ba unii şi-au schimbat chiar şi numele, din Miloşinschi în Mihăiţă. Unii dintre nemţi mai ştiau şi limba lor, dar ştiau bine şi româneşte, însă copiii lor, care umblau pe la şcoală, nu prea ştiau să vorbească nemţeşte, şi mai bine se descurcau în limba românească, cu copiii din sat de la noi. Flăcăii de nemţi se însurau cu fete de-ale noastre, şi până la urmă lepădau şi straiele nemţeşti şi umblau şi ei îmbrăcaţi ţărăneşte.
Nemţii erau buni gospodari, dar şi buni meşteri. Se pricepeau la toate şi aşa că volocenii noştri puteau învăţa de la ei multe lucruri de folos. Erau buni zidari, covali, dulgheri, dar şi buni agricultori. Se împăcau bine cu volocenii,
Poleci adevăraţi care-şi mai păstrau portul şi credinţa mai erau vreo trei familii până prin 1920. Ei mergeau la biserica lor din Cuciurul Mare, unde trăiau mai mulţi nemţi şi poleci şi aveau şi un popă al lor, care se purta ras şi tuns chilug. După acea dată, au început şi aceste trei familii, pe încetul să umble la biserica noastră şi să dea în legea noastră. Alexandru Paşchevici şi-a măritat fata după un fecior de al lui Vasile a Gaşiţei, care era poliţai în Cernăuţi, iar Robert Bobinschi a luat în căsătorie pe sora lui Ion Gorda. Robert Bobinschi s-a făcut cismar ca şi tatăl său, dar el a lepădat straiele nemţeşti şi umbla ţărăneşte.
Adepţii lui Moise şi-au păstrat credinţa şi portul, atâta că au învăţat şi ei să vorbească moldoveneşte. Totuşi a fost un caz de rătăcire şi în rândul lor, despre care se va povesti în altă parte, Toţi aceştia aveau dugheană ori cârciumă. Unul avea moară, altul era cojocar, unul era poştaş şi unul era sticlar. Chiar şi aceştia din urmă mai ţineau câte o mică prăvălie.
Se pare că Maier Marcus era cel mai înstărit. El ţinea ratoşul cel mare din sat, de lângă poarta ţarinei. La dânsul se strângea lumea în zilele de duminici şi sărbători.
Alte cârciume din sat, cu bun vad, erau la Iosub, la Bendik, la Moişi, la Gordeni şi au mai fost şi altele prin alte coturi ale satului. După cât se poate vedea, volocenii aveau destule cârciume unde să-şi cheltuiască banii, să-şi irosească vremea şi sănătatea şi unde să-şi întunece mintea şi să-şi piardă sufletul, ba nu odată şi averea.
Până la începutul primului război mondial, în satul nostru era numai o singură dugheană românească, aceea a lui Spiridon Porfirean, După o bucată de vreme, când s-a mai prins a parale, Spiridon Porfirean a deschis şi crâşmă în faţa căreia a aşezat o firmă mare pe care scria Restaurant Naţional .
Pe firmă, a pus să i se zugrăvească un român îmbrăcat naţional, ţinând în mână un steag tricolori. Dacă ne gândim la semnificaţia acestei firme şi la vremea când a fost ea zugrăvită, trebuie să înţelegem că volocenii au fost şi patrioţi înflăcăraţi. În acel timp, Voloca făcea parte din imperiul Austro-Ungar. Frumoasă pildă de românism şi patriotism s-a putut constata şi cu ocazia constatării activităţii din sânul societăţii Arcaşul. Aici au activat şi luptat la menţinerea conştiinţei naţionale câţiva intelectuali de frunte şi mulţi feciori şi gospodari din satul Voloca.
La crâşma lui Porfirean nu prea veneau mulţi oameni; doar o parte din învăţători, uneori preotul sau jandarmii şi încă vreo câţiva gospodari şi flăcăi membri în societatea Arcaşul.
Ceilalţi tot la Marcus Maier şi la confraţii lui trăgeau. Oamenii spuneau că la Porfirean, holerca nu este aşa tare ca la Marcus, ori la Iosef Singer.
Cine ştie, poate că el o mai înmulţea ca să facă parale. Oricum , concurenţa era mare şi Porfirean lupta din greu ca să se poată menţine la suprafaţă. Până la urmă, i-a venit ideea să-şi cumpere un gramofon, cu care să atragă lumea. Rezultatul a fost bun, pentru că de la o vreme au început şi la crâşma lui să vină oameni mai mulţi. De băut, a băut cine a vrut, dar gramofonul le plăcea la toţi şi mai mult de dragul cântecelor se adunau acolo.
După primul război mondial, în împrejurări mai prielnice, Spiridon Porfirean a construit o moară în asociaţie cu Gheorghe Salahor, lângă podul Olicichii . După un timp, Gheorghe Salahor a ieşit din asociaţie, astfel că Porfirean a rămas proprietar al întregii mori. Cu morăritul, spera Porfirean să câştige bani frumoşi. Gândul i s-ar fi împlinit, deoarece volocenii, ca buni români, în majoritatea lor, l-ar fi sprijinit. Hiba era că motorul lui Porfirean avea prea puţini cai putere şi nu trăgea bine. Cu alte cuvinte, motorul era slab şi ar fi fost potrivit să macine crupe şi urluială, dar nu şi făină pentru mămăligă. La crupe şi urluială piatra se învârte mai sus şi merge mai uşor pentru că se duruie pe grăunţe ca pe rulmenţi şi despică boabele în patru sau în opt. La făină, piatra trebuie lăsată mai jos, dar atunci piatra umblă mai strâns şi deci mai greu. Aşa se explică motivul pentru care la moara lui Porfirean nu se putea face făină mărunta de mămăligă. El ţinea piatra cam sus, ca să meargă motorul mai uşor, să nu se oprească.
Mulţi voloceni, după ce măcinau o dată la el nu vroiau să mai meargă şi altădată la moara lui, fiind nemulţumiţi de făina făcută la el.
Alţii mai binevoitori şi înzestraţi cu răbdare mai multă (şi buni români) mai veneau pe la el şi-l rugau să le facă făină măruntă. Porfirean promitea, dând pe la început făină măruntă, dar când motorul gâfâia şi dădea semne de oboseală, îndată îl mai uşura. Oamenii pipăiau mereu făina care curgea de sub piatră şi se arătau adesea nemulţumiţi. Din această cauză se pierdeau şi clienţii cei buni.
După o bucată de vreme moara a trecut proprietatea lui Labă.
Prin anul 1932 Porfirean a trecut în lumea drepţilor.
Pe la marginea satului, atât pe valea de pe Clipana cât şi în Caliceanca, veneau pe toloacă din când în când ţigani. Ei făceau diferite scule necesare în gospodărie cum ar fi ciocane, sfredele, dălţi, topoare, etc. Pe lângă acestea ascuţeau bărzi, puneau verigi la coase, făceau seceri şi altele. Produsele lor deşi rudimentare şi primitive erau destul de bune pentru acele vremi şi oamenii făceau faţă cu ele,
Pe atunci industria nu era dezvoltată, aşa că munca ţiganilor era necesară şi preţuită. Ei se încumetau să facă şi pluguri, sape, hârleţe şi grape. Tot ei legau căruţele în fier şi trăgeau şinele pe roţi.
Femeile lor umblau cu cerşitul prin sat, mai ghiceau în palmă şi uneori se întâmpla de mai şterpeleau câte ceva de pe la oameni.
Unii ţigani mai harnici şi mai cumsecade, lucrând cu râvnă şi-au putut înjgheba câte o gospodărioară. Au început să umble mai îngrijiţi, mai curaţi şi mai bine îmbrăcaţi de nu se mai cunoştea că ar fi chiar ţigani. Au fost cazuri când s-au căsătorit cu fete din sat, mai sărace. Urmaşii acestora aproape că nu se cunoştea că se trag din ţigani. În ultima vreme, nu mai erau ţigani în sat şi nu mai sunt nici acum. Unii au plecat, alţii au murit iar câţiva au fost asimilaţi. Trebuie să mai adaug că unii dintre ţigani au fost muzicanţi buni(viorişti).
Între cele două războaie mondiale, fierarii satului erau poleci şi li se zicea covali. Printre aceştia au fost Alexandru Paşchevici şi fraţii lui. La aceştia au învăţat meseria de fierar câţiva băieţi din sat : Procopie Onofriciuc a lui Nica, Alexie Melniciuc, Ioan Miloşinschi, acesta din urmă de origine polon, dar devenit român.
Cea mai mare parte din populaţia satului se află în centru, răspândită pe cele două văi, a Clipănei şi a Gropanei. Aceste două văi sunt despărţite de o spinare de deal, numit dealul bisericii pentru că sus, pe acest deal , la capătul lui dinspre apus, se află biserica, una dintre cele mai mari şi mai interesante biserici de lemn din Bucovina.
Este construită prin anii 1828-1829 şi a fost declarată monument istoric.
Această spinare de deal porneşte din partea de apus a satului, din dealul Şpachiului şi continuă spre răsărit până în părăul Borodaci. La biserică, are cea mai mare înălţime şi cu cât înaintează spre răsărit, spinarea se lăţeşte şi pierde din înălţime, până dispare cu cît înaintează spre răsărit, până în părăul amintit mai sus. Pe acest deal, a fost adusă din Cozmin bisericuţa cea veche. Tot aici a fost şi primul cimitir al satului, situat în partea de răsărit a bisericii de acum, peste tolocuţă. Când acest cimitir s-a umplut, volocenii au deschis alt cimitir spre apus de biserică, mai exact, spre chindie, în dealul Şpachiului. Acestui cimitir i-au zis, ”Cimitirul cel nou”. Era un loc frumos şi foarte potrivit pentru acest scop. Dar anii trec şi odată cu ei sporeşte şi nu-mărul morţilor. A venit vremea să se învechească şi cimitirul cel nou, aşa că şi acesta a trebuit să fie închis şi să se deschidă al treilea cimitir, mai la răsărit de primul, considerat cel mai vechi din sat.
Voloca are o populaţie destul de numeroasă care a crescut cu trecerea timpului
Pe la începutul secolului XX, satul avea cam 1250 de gospodării. Când populaţia din centru s-a îndesit, mulţi voloceni şi-au întemeiat gospodării în cătunul Hruşăuţi şi apoi în Horodiştea, ambele situate în partea de răsărit a satului; ultimul ceva mai spre amiază.
În amintirile sale, Ion Salahor apreciază că în Hruşăuţi se aflau, mai de mult, cam 250 de gospodării, iar în Horodiştea cam 200 de gospodării. Aceste coturi erau cam izolate şi departe de sat şi nu aveau şcoală şi biserică. Cam prin 1930, sau ceva mai târziu, şcoală s-a făcut în Hruşăuţi şi este şi acum, dar biserică nu s-a mai făcut din cauza evenimentelor care au urmat după 1940. În proiect, era prevăzut să se facă şi biserică şi se pare că i s-au pus şi fundaţiile, dar aşa a rămas până în zilele noastre. Ocupaţia sovietică a schimbat total situaţia de acolo.
Potrivit datelor din anuarul mitropoliei Bucovinei pe anul 1937, în Voloca se aflau atunci 1132 de familii cu 4263 suflete.
În anul 1943, populaţia Volocii număra 1345 de familii, dar numai cu 3940 de suflete, după cum susţine Nicolai Manoilă.
Am afirmat în altă parte că în sat trăiau câteva familii mai înstărite cu pământ mai mult şi bun. Dintre aceşti gospodari fruntaşi, cei mai mulţi se aflau pe valea Clipănei. Ei constituiau fruntea satului, cu gospodăriile cele mai arătoase şi mai pline. Tot din rândul acestor gospodari se alegeau şi primarii satului. De altfel, gospodari buni şi avuţi erau şi pe valea Gropanei, dar nu aşa mulţi. La fel, primari au fost aleşi şi din rândul acestora :Toader Bojăscu, Pr. Popovici, Mitrucă a Malinţei, Nicuţă a Guţoaie şi alţii.
Pe partea Gropanei era un deal pe care oamenii noştri l-au denumit Caliceanca. Pe aici trăiau mulţi oameni săraci, cu pământ puţin şi slab. Unii aveau doar câteva prăjini de pământ şi o casă destul de sărăcuţă. Cred că acestei părţi de sat i s-a dat numele de Caliceanca de la sărăcia care domnea acolo, locul caliciei si sărăciei.
În general, gospodăriile din sat erau frumoase, îngrijite, cu case mari şi curate şi cu toate acareturile în bună regulă.
Nu numai oamenii, dar şi dobitoacele aveau sălaşuri bune. Volocenii construiau grajduri încăpătoare, şuri, coşteie, coteţe, standoale, fântâni şi tot ce le trebuia pentru gospodărie.
Hrana vitelor, fânul, paiele, cocenii, luţerna ori trifoiul, toate erau bine păstrate şi ferite de ploile din timpul verii şi de omătul din timpul iernii.
Ogrăzile erau mari şi bine împrejmuite cu garduri de nuiele frumos împletite pe pari de stejar. Nuiele se găseau din belşug pe răchiţile de lângă drum sau pe răchiţile din luncile părăului Derelui sau Borodaci.
Un asemenea gard, împletit cu multă măiestrie şi ultimul care l-am văzut în sat era la Ionică Salahor a lui Petruţă.
Prin 1919-1920, umblam la şcoala primară din sat şi cum treceam prin acea parte a locului, nu ştiu de ce îmi atrăgea mereu privirea. Drept că era frumos împletit, avea ţiitori din loc în loc şi pe deasupra o streaşină foarte bună. Ultima dată am văzut gardul în 1967. Dacă acel gard a fost făcut în 1912, după cum mi-a spus bătrânul I. Salahor, atunci în 1967 avea 55 de ani. Aproape că avea şi el vârsta mea. Aşa se lucra demult : frumos şi bine !
Garduri ca acele nu se mai fac în ultima vreme. Chiar şi cele care mai erau, au fost stricate cu ocazia lărgirii drumurilor şi în locul lor, oamenii îşi împrejmuiesc gospodăriile cu garduri noi cu stâlpi de beton şi scânduri.
La multe case sunt garduri vii, din arbuşti care au un aspect plăcut.
Desigur, zaplazuri existau şi mai demult, făcute tot din scânduri dar cu stâlpi de stejar. La mulţi gospodari poarta era acoperită cu draniţă şi se numea bramă.
Pe la multe case erau fântâni, unele cu cârlig, altele cu val, lanţ ori odgon şi manivelă (lirvă), iar altele cu roată. Mai erau şi fântâni care aveau cumpănă.
În anii din urmă, numărul fântânilor a sporit foarte mult şi sunt lucrate mult mai bine şi mai frumos. Înainte vreme, fântânile se căptuşeau cu scânduri ori cu piatră. Acuma sunt mai adânci, căptuşite cu rule de beton, au ghizdele lucrate din lemn, cu multă măiestrie, acoperite cu tablă şi sunt foarte bine închise. Valul cu lanţ pentru găleată se învârte pe rulmenţi cu ajutorul unei roţi de lemn lucrată şi ferecată frumos. S-au făcut fântâni chiar şi în locuri unde se credea că nu este apă. S-a constatat că şi acele fântâni au multă apă şi bună. Drept că sunt cam adânci. Un exemplu: Gheorghe Paulencu, de pe deal, de lângă Şpachiu. Neam de neamul lor au cărat apă cu spatele şi acum au apă lângă casă. Coromasla e dată la muzeu.
O însuşire aleasă a sufletului volocean se vădea şi în dragostea cu care îşi creştea şi îngrijea vitele. În acest scop, construia adăposturi bune şi călduroase pentru vite şi pe lângă aceasta, le hrănea bine.
Gospodarii mai înstăriţi aveau şi sicicorniţă (tocătoare) cu care tăiau paiele şi strujenii. Sicica era opărită şi i se adăuga tărâţe, uruială, sare şi uneori bostan fiert ori puţini cartofi fierţi. Nutreţul tocat era cu spor şi mâncat cu poftă de vite. Strujenii netocaţi nu puteau fi mâncaţi decât în partea de la vârf şi frunzele; restul rămânea nemâncat (ciocleje).
Hrana principală o constituiau fânul, trifoiul şi lucerna. Vara, păşteau iarbă şi numai dimineaţa, vitele căpătau o porţie de fân.
Toată viaţa voloceanul şi-o petrecea lucrându-şi pământul şi crescând câteva vite. Unii aveau vite mai multe, alţii mai puţine.
Primăvara, vara şi toamna, oamenii erau foarte ocupaţi cu lucrul la câmp şi pe lângă casă. Iarna erau mai liberi. Atunci cărau gunoiul a câmp, îşi reparau uneltele şi care se pricepeau mai meştereau câte ceva.
Cei mai nevoiaşi mergeau la pădure, la zdrub şi tăiau toată iarna lemne pentru foc sau pentru material de construcţie.
Mulţi dintre cei săraci trăiau de pe urma lucrului la pădure. O seamă se ocupau cu cărăuşia (lemne de la pădure la oraş). Printre lucrătorii la pădure se găseau şi unii care se pricepeau să facă diferite unelte pentru gospodărie: cozi de sape, de topoare, de furci, furcoaie, greble, cosii, îmblăcie, vârtelniţe, sănii, draghine (coşuri), stative, răschitoare, urzitoare şi chiar roţi şi căruţe. Mai mult, unii lucrau aşa de frumos de parcă ar fi fost artişti, nu altceva. Faptul acesta îi ajuta şi-i avantaja foarte mult pe voloceni. Toţi aveau lucruri bune, şi frumoase la casele lor. Dar nu numai atât; când mergeau la oraş ca să vândă din produsele lor şi din lucrurile meşterite de ei, totdeauna erau preferaţi celorlalţi vânzători de prin alte sate. Era cunoscut tuturor faptul că volocenii aduc pe piaţă lucruri bune şi lucrate frumos, de-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Toţi cei interesaţi să-şi cumpere un lucru bun, îi căutau pe voloceni. Până nu-şi vindeau volocenii marfa, ceilalţi nu puteau să vândă nimic. Nimeni nu-i putea concura pe voloceni. Totdeauna ei îşi vindeau marfa mai repede decât ceilalţi vânzători din alte sate şi încă pe preţ bun.
Am susţinut mai sus că lucrurile aduse pe piaţă de voloceni erau foarte căutate şi am arătat şi motivul: erau bune, durabile şi mai ales frumos lucrate.
Ar trebui de explicat cum de volocenii lucrau aşa de bine şi frumos, şi de ce tocmai ei şi nu alţii. Răspunsul îl voi da pe baza celor constatate de-a lungul multor ani de observaţie asupra firii voloceanului. El are calităţi sufleteşti deosebite.
Luaţi în ansamblul lor, volocenii sunt oameni harnici şi iubitori de frumos. Indiferent în ce ramură lucrează, ei pun mult suflet în lucrul lor. Lucrează cu atenţie şi multă migală, străduindu-se ca din mâna lor să iasă ceva bun, trainic şi frumos. De felul lor, sunt şi oameni cinstiţi, din care cauză lucrează bine, oricând şi pentru oricine. Nu fac lucru de mântuială. Nu păcălesc pe nimeni, şi aceia care cumpără lucruri de la ei nu se înşeală niciodată. Aşa le-a mers vestea de lucrători cinstiţi şi în felul acesta şi-au asigurat un nume bun. Când se apucă să lucreze ceva, ori să meşterească un obiect mai de seamă, totdeauna chibzuieşte mult, îşi face socoteala cum trebuie să iasă lucrul, ca să nu strice materialul. Pe mulţi dintre ei i-am văzut lucrând şi am observat atenţia, migala şi dragostea cu care lucrau. Încă ceva: în timp ce lucrau, ei cântau vreun cântec ori fluierau vreo melodie. Obiceiul lor era de a-şi însoţi lucrul cu cântare. Fiinţa lor părea că se contopeşte în unele momente cu lucrul din mâna lor. Cel mai neînsemnat obiect trebuia să iasă frumos: netezit, lustruit, cu desene făcute cu sârmă înroşită în foc (juvală) sau încrustat cu cuţitaşul.
Când, în sfârşit, lucrul era gata, meşterul îl mai privea, pe-o parte şi pe alta, îl admira şi-l mângâia cu privirea şi cu mâna, de parcă ar fi fost o fiinţă vie, dragă lui. Respira uşurat şi mulţumit, apoi îl punea deoparte. Acum lucrul era gata şi meşterul simţea bucuria lucrului împlinit şi făcut după dorinţa inimii sale. Fără să-şi dea seama, el era un creator de artă, ce-i drept modest şi anonim dar totuşi un artist.
Când era vorba de construit case, tot volocenii erau aceia care se pricepeau în cel mai înalt grad să facă treaba aceasta. Se ştia şi în satele vecine că numai în Voloca se puteau găsi cei mai buni meşteri la clăditul caselor sau la drăniţitul lor. În acelaşi sens se pronunţă şi consăteanul nostru Ioan Salahor, că nimeni nu drăniţea mai bine şi mai frumos decât meşterii din satul nostru, care erau foarte căutaţi de oamenii de prin satele vecine, şi de prin alte locuri mai îndepărtate.
Pentru a ilustra mai bine trăsăturile fireşti ale voloceanului, este nevoie să arătăm dragostea de muncă şi de creaţie şi a femeii volocene. De la început se poate afirma că, şi femeia din Voloca a fost la înălţimea bărbatului ei, şi nu odată poate că l-a întrecut în fineţe şi gingăşie. Oricum, dacă este vorba de artă, femeia n-a fost cu nimic mai prejos decât bărbatul ei. Au fost cazuri când ambii soţi au lucrat cu multă măiestrie tot ce le-a trebuit în casa lor. Convieţuind într-o armonie perfectă şi-au construit şi apoi şi-au îmbrăcat casa numai cu lucruri făcute de mâna lor. Bărbatul, îndrăgostit de muncă, dar şi de soţia lui şi totodată inspirat de ea, a lucrat totul de dragul soţiei. La rândul ei, soţia s-a străduit să-i dăruiască bărbatului iubit toate bucuriile şi satisfacţiile, împodobind interiorul casei cu lucruri făcute de mâna ei, de-o frumuseţe cu adevărat artistică. Dar ea nu s-a mărginit numai la atâta; l-a îmbrăcat şi pe bărbat frumos şi pe copii, având grijă să se gătească şi pe sine casă placă soţului, dar şi la lume.
Zestrea unei mirese ori a unei neveste cuprindea multe lucruri de adevărată artă. Gospodina mai avea grijă să-l ajute pe soţ şi la întreţinerea familiei precum şi la cheltuielile gospodăreşti, vânzând o parte din lucrurile produse de ea.
În târg, pe piaţă, pânza cea mai bine albită, cămăşile cu altiţe cele mai frumoase, traistele şi catrinţele cele mai mândre precum şi brâele ori frânghiile alese cu florile şi modelele mai plăcute, se găseau numai la femeile din Voloca. Tot ele aduceau de vânzare sumane negre ori albe, din pănura cea mai bună. Repet, pânză de in şi de fuior, ţesută atât de bine şi de frumos albită ca la noi, nu se găsea la femeile din alte sate. Era de o calitate excepţională şi se vindea totdeauna cu un preţ bun. Măsurătoarea la vânzare se făcea cu cotul mâinii.
Scorţarele şi lăicerele din Voloca îşi aveau faima lor renumită, fiind foarte plăcute la vedere, prin modelele lor interesante. De aceea erau mult mai căutate pe piaţă, însă se găseau mai rar de vânzare.
În timpurile mai vechi, lâna pentru scorţare se fărbuia (colora) cu culori pregătite din diferite plante, flori sau coji de arbori. Aceste culori naturale erau foarte durabile. Mi-a fost dat să văd un covor din acelea care avea peste 100 de ani.
Femeile mai ţeseau ţoluri de lână sau de cânepă, saci, apoi ştergare şi minişterguri, toate folositoare în gospodărie sau bune de vânzare. În toate aceste lucruri femeia voloceană îşi arăta priceperea, vrednicia, hărnicia şi dragostea de frumos. Alături de bărbatul ei muncea cu râvnă să dea şi dânsa lucruri bune şi frumoase. Tot în Voloca erau unele femei mai bătrâne care coseau cămăşi, frumoase, iar altele ştiau să închistrească (încondeieze) ouă cu o măiestrie de neegalat. Dar în ce nu se pricepea femeia voloceană? În toate era meşteră şi pricepută. De aceea mulţi cuciureni, corovieni, ciahoreni şi feciori din alte sate veneau în Voloca să-şi caute fete să se căsătorească cu ele. Nu-i vorbă erau şi frumoase! Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să mai adaug că în Voloca se găseau şi muzicanţi foarte buni, de elită am putea spune. Când se făceau hramuri sau nunţi, în satele vecine, oamenii de acolo angajau scripcari şi ţâmbalari din Voloca. Amintim pe câţiva scripcari: Nistor a lui Andrieş, apoi tatăl său, un altul a fost Ionică a lui Todirică Rahovei , apoi feciorul său Nistor a lui Ionică Todirică, Petrea Ţiganul, Cocea Ion şi alţii. Tot în Voloca erau şi sumănari foarte buni. De asemeni, opincarii cei mai căutaţi tot la noi în sat se găseau. Vestit la vremea sa, până la primul război mondial a fost Matrucă a Ţâmbalarului. Feciorii săi Nicolai şi Toader i-au continuat meseria cu aceeaşi pricepere şi acelaşi talent. Pe aceşti doi meşteri din urmă, i-am cunoscut bine fiind vecini cu mine. Adeseori îi priveam cum îngruzeau ei opincile; atâta chiteau şi le suceau în mână şi le lucrau cu atâta măiestrie încât ieşeau ca nişte bijuterii. Aveau o formă şi o simetrie perfectă. Ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Puteau face opinci cu un creţ, dar şi cu doi creţi. Acestea din urmă erau mai de preţ. Nu am văzut opinci mai frumos îngruzite decât cele ieşite din mâna lor. Într-adevăr, nu mi-a fost dat să văd asemenea lucru nici pe la muzee şi nici pe scenele teatrelor cu ocazia serbărilor populare, date de solişti vocali sau dansatori.
Volocenii erau buni nu numai la lucru, dar şi la cântat şi jucat. Omul isteţ la toate-i priceput. Ştiau să cânte din fluier, fluieraş, drâmbă, frunză, telincă, din surlă, din trompetă, în afară de scripcă şi ţimbale. În vechime, au fost în Voloca şi buni cimpoieri. Cu mulţi ani în urmă, cimpoiul a dispărut din sat. Unii erau înzestraţi cu glas plăcut, ştiind să cânte doine sau cântece bătrâneşti. Cât despre jocuri trebuie iarăşi să susţin că tot la noi în sat erau cele mai multe, mai felurite şi mai frumoase, după cum şi feciorii erau chipeşi, înalţi şi voinici ca nişte brazi, alături de fetele volocene atât de mândre, oacheşe şi drăgăstoase. Multe lucruri interesante ar mai fi încă de scris despre satul Voloca. Le lăsăm pentru alte capitole care vor urma.
Unii cititori s-ar putea să mă învinuiască afirmând că am fost prea subiectiv în aprecieri şi prea darnic în laude, faţă de voloceni, consătenii mei. Este drept că, dacă această lucrare ar fi fost făcută de un străin, ea n-ar fi fost atât de bogată un aprecieri atât de calde. Cel străin de cauză este mai reţinut mai obiectiv şi mai rece. În acest caz i-ar fi lipsit lucrării tocmai căldura de care ea are nevoie. În măsura în care am fost în unele situaţii prea subiectiv, rog să mi se treacă această abatere pentru că n-am depăşit limitele ce se impun. De bună seamă că nu toţi volocenii sunt atât de buni sau de vrednici, numai unul şi unul. Nici toate femeile şi fetele din sat nu sunt gospodine de mâna întâi.
Este cunoscut proverbul că : “pădure fără uscături nu există”. Un adevăr vreau însă să-l scot în relief : marea majoritate a volocenilor sunt oameni cumsecade, de omenie, harnici şi înzestraţi cu însuşiri deosebite; cu adevărat oameni de valoare.
Am vrut să scot în evidenţă tot ce am văzut şi ce am găsit la ei nobil, plăcut, demn şi interesant. Marea majoritate dă tonul şi de ea m-am ocupat. Cât despre ceilalţi, mai puţin la număr, încă nu am avut timp să scriu. De va fi necesar voi face şi aceasta. De altfel câteva scăderi dăunătoare le-am criticat, cu toată asprimea în alt capitol. Aceasta, pentru că mi s-au părut din cale afară de primejdioase. Răul nu trebuie ocolit sau ascuns, ci combătut şi îndreptat dacă este cu putinţă.
Cele scrise în acest capitol se referă la Voloca şi la oamenii de altădată.
Satul este arătat în plina lui evoluţie şi povestea lui se întinde cam până în preajma celui de-al doilea război mondial. În linii mari, povestea se desfăşoară deci până la finea primei jumătăţi a veacului XX. După cel de-al doilea război mondial, Voloca dimpreună cu partea de nord a Bucovinei a trecut sub ocupaţie sovietică şi situaţia este cu totul alta. Ea nu diferă cu mai mult de situaţia de la noi din ţară, având acelaşi regim politic dar totuşi are anumite particularităţi care vor fi arătate în altă parte.
Încheind acest capitol, se poate afirma că Voloca se află şi acum în plin progres.

Niciun comentariu: