duminică, 30 martie 2008

1.5 Lupte şi năvăliri necurmate, necazuri şi suferinţe fără capăt

Multe evenimente şi fapte petrecute în timpurile vechi erau consemnate de cronicari, dar ele erau povestite şi transmise şi de cei bătrâni pe cale orală din tată în fiu, din generaţie în generaţie. Aşa aflau cei neştiutori de carte despre cele întâmplările din trecut. Bună oară, ei au aflat că pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost mare cutremur peste ţară, pe la amiază când domnitorul şedea la masă. Într-adevăr, acel cutremur s-a produs în 29august 1491, după cum consemnează cronicarul Grigore Ureche.
În anul 1517, când Ştefăniţă Vodă, fiul lui Bogdan al III-lea cel orb a luat domnia, semn mare s-a arătat pe cer, că au strălucit dinspre miază-noapte ca un chip de om de au stătut multă vreme şi iară s-au ascuns în văzduh. Curând după acelaşi semn, într-aceeaşi lună, au fost cutremur mare de pământ, într-o luni, despre care întâmplare scrie tot Grigore Ureche, cronicarul. Tot el ne va povesti mai departe despre aceste întâmplări. Astfel, în anul 1539 pe vremea lui Ştefan Vodă Lăcustă, fost-au foamete mare în Ţara Moldovei şi la unguri că au venit lăcuste multe de au mâncat toată recolta. De aici şi porecla Ştefan Lăcustă. În anul 1558, domn fiind Alexandru Lăpuşneanu, a fost o iarnă foarte grea şi moarte multă între oameni: “ Fost-au iarna atât de mare şi friguroasă de au îngheţat dobitoacele pe la oameni şi hiarele prin păduri” (Grigore Ureche).
Tot atunci (1558) Alexandru Lăpuşneanu vrând să intre în voia turcilor, precum făgăduise înaintea împăratului (sultanului) va risipi toate cetăţile din Ţara Moldovei. Sultanul s-a hotărât să slăbească ţara din temelie ca să nu se afle apărători. De aceea lasă cuvânt că cine va risipi cetăţile din Ţara Moldovei, acelui îi va da domnia. Deci Alexandru Lăpuşneanu făcând pre cuvânt împăratului, au umplut toate cetăţile cu lemne, le-au aprins de-au ars şi s-au risipit. Numai Hotin au lăsat ca să fie apărătură spre leşi.
În 1577 pe vremea lui Petru Şchiopu s-a arătat pe cer o stea cu coadă, ce-i zicea unii cometă. Era un semn prevestitor că se va întâmpla ceva rău, ori mare război, ori foamete, boală ori altceva.
În anul 1585, fiind la domnie Petru Şchiopu mare secetă s-au întâmplat în Ţara Moldovei, de au secat toate izvoarele, văile şi bălţile; unde se prindea mai înainte peşte, acolea se putea ara şi pre multe locuri au căzut piatră (grindină). Copacii s-au uscat de secetă, dobitoacele n-aveau ce paşte vara şi li s-au dat frunză din copaci câtă se găsea. Şi atâta praf au fost că de se scornea vânt, se strângeau troiene la garduri şi la gropi de pulbere ca de omăt. Iar dacă a venit toamna, s-au pornit ploile şi a crescut mohorul şi cu el şi-a astâmpărat sărăcimea foamea, că peste tot se lăţise foametea.( Grigore Ureche).
Într-o vineri, din postul mare dinaintea Paştilor din anul 1648, s-a petrecut foarte groaznică întunecare de nu s-a văzut soarele, domn fiind Vasile Lupu. Tot în acel an 1648, au năvălit lăcustele. Aproape de seceră despre miază-zi s-a văzut un nour cum se ridică deoparte de cer, un nour ca o negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie. Îndată ni s-au luat (întunecat) soarele de desimea lăcustelor. Cele ce zburau mai sus, erau cam la trei-patru suliţe; carele erau mai jos (mijlocul) era de un stat de om şi altele mai gios zburau lângă pământ. Zburau alăturea cu omul fără sfială de sunet sau altceva. Şi mergeau pe deasupra pământului ca de doi coţi, până în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acel stol, la un ceas şi jumătate trecea altul. Şi aşa stol după stol, cât ţinea de la prânz până în seară tot veneau. Unde cădea la mas, ca albinele zăcea; nici cădea stol peste stol, ci trecea stol de stol şi nu se oprea până nu se încălzea bine soarele de prânz şi călătorea până seara şi până la căderea din mers. Cădea şi la popasuri însă unde mânea ( dormea) rămânea pământul negru împuţit. Nici frunze, nici pai ori iarbă ori sămănătură nu rămânea. Câteva zile a fost acea urgie; din părţile de gios în sus mergea. Şi după acel anu şi la al doilea au fost, însă mai puţine.
Mare năvală şi pradă au făcut tătarii în 1650 pe vremea lui Vasile Lupu.
“ Tătarii au năvălit în ţară, jefuind, omorând şi dând foc la conace şi la case. Au luat şi mulţi robi. Atunci a murit la Cernăuţi un vestit boier Murguleţ, iar Iaşul, capitala Moldovei, a fost ars. Hoardele tătăreşti conduse de hanul lor au venit în unire cu cazacii conduşi de Hmilniţchi, ginerele lui Vasile Lupu. Atunci a fost călcată de tătari toată Moldova de Sus şi de Mijloc (Hotinul, Dorohoi, Soroca, Cernăuţi, Bălţi, Suceava, Iaşi, Orhei, Lăpuşna, Fălciu, până la codrii Tigheciului).
Venind fără veste, hoardele tătăreşti şi căzăceşti au aflat ţara toată pe acasă, cu dobitoace, cu herghelii de care era pe atunci plină toată ţara. Plean, robi au luat fără număr şi multe case de boieri au robit.
Satele, oraşele toate arzând şi prădând cu acea vrăjmăşie erau tătarii asupra ţării. Şi a ars atunci tot oraşul Iaşi, unde şi unde au rămas câte o dugheniţă. Curtea cea domnească, casele boierilor şi tot oraşul într-o mică de ceas, cenuşă au stătut.
După plecarea tătarilor, ţara au rămas prădată şi pe-n multe locuri pustie”.
Prin anul 1653 se rădicase un tâlhariu pe nume Ditinca. Acesta, pe faţă, fără sfială, umbla în ţinutul Hotinului şi al Cernăuţilor de prăda şi poruncea satelor. Trimis-au atunci Ştefan Vodă (Gheorghe Ştefan) pre Bucioc Stolnicul cu o samă de slujitori şi l-au spart şi toţi oamenii lui i-au risipit. La luna lui iunie 1656, s-au întunecat soarele cu mare groază cât prinse soarele tocmai la amiază-zi, şi mulţi oameni neştiind a se feri de o întunecare ca aceea şi privind la soare mult, au pierdut vederea pe toată viaţa lor. A fost această întâmplare tot pe vremea lui Gheorghe Ştefan Vodă.
În vremea lui Ştefăniţă Lupu, fiul lui Vasile Lupu, pe la anii 1659-1660, a fost foamete mare şi oamenii mâncau de foame papură uscată şi măcinată, pentru care acest domn a fost poreclit în popor Papură Vodă.
În timpul domniei lui Dimitrie Cantacuzino, care a fost la anii 1674-1675, a fost o mare nenorocire şi jale pe biata ţară. Acest domn era de origine grec, ţarigrădean, fost capuchehaie la Constantinopol.
Şezând pe scaun la Iaşi şi având teamă că leşii l-ar putea ataca, a scris vizirului să poruncească tătarilor să ierneze în ţară ca să-l apere. Fiind Dumitraşcu Vodă Cantacuzino cam fricos şi neavând milă de ţară, au primit ca tătarii să rămână peste iarnă în Moldova.
Intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi, de s-au aşezat la iernatic prin sate, pe capul oamenilor, fără nici o milă de săraca ţară de parcă ar fi fost ţară fără de domn şi stăpân.
Aşa era jac într-însa de parcă ar fi fost oamenii, săracii, pricina răutăţii. Că tătarii sunt lupi asupritori (răpitori);pradă, robescu, batu şi căznescu (chinuiesc) pre creştini. Ei nu mănâncă ce mănâncă gospodarii casei, ci vor tot carne de vacă şi de oaie de nu-i poate nimeni sătura pre dânşii şi pre caii lor. Tătarul dă la cal un sac de orz pe zi şi cât nu-l poate mânca într-o zi, îl deşartă şi îl strânge deosebi. Dacă bietul om sfârşeşte orzul din groapă, tatarul îl făcea pe om de cumpăra de la el orzul acela rămas şi strâns de mai nainte de prin traiste.
Mâncat-au tot şi pâine şi dobitoc şi au jăcuit tot până la un capăt de aţă. Încă au şi robit pre mulţi : femei, fete, copii. Rămas-au bieţii oameni numai cu sufletele, sărăciţi, bătuţi şi zdruncinaţi precum era mai rău şi mai amar cum nu se poate despre toate nici a scrie, nici a se povesti acele cazne şi ucisuri ce le-au suferit moldovenii de la tătari. Tocmai în primăvară s-au ridicat tătarii din ţară.
Pe vremea lui Dimitrie Cantacuzino la anul 1674, s-a scornit o ciumă mare în toată ţara care a ţinut de la luna lui iunie până la luna lui ianuarie anul următor, şi au murit mulţi oameni cât nu-i putea îngropa şi arunca prin gropi, de-i năruia. Nu mult după aceea, Dumitraşcu Vodă a fost mazilit şi dus la Ţarigrad.
Dară şi nemţii lăsaţi de leşi prin cetăţile de la Neamţ şi Suceava jăcuiau ce puteau prinprejurul cetăţilor că aveau nevoie de hrană. Moldovenii stătea cu oaste ca să-i scoată din cetăţi şi nu putea şi avea adeseori bătaie.
De la o vreme cei din cetatea Neamţului, neavând bucate au ieşit de au mers la Suceava şi s-au împreunat cu ceilalţi nemţi câţi au putut să intre înlăuntru.
Şi şedea prejurul cetăţii oaste şi nu-i putea scoate pe nemţi, că doi ani ei au ţinut cetatea Suceava.
Ajungând leşii la mare strâmtoare, ameninţaţi la sud de turci şi tătari, iar la nord de şvezi, au cerut ajutor la toată creştinătatea din Europa şi la papa din Roma. Atunci vizirul a gândit că e mai bine să aşeze pace cu leşii, după ce le-au făcut multă pagubă şi stricăciune. Le-au pus diferite condiţiuni printre care şi pe aceea de a scoate pe nemţii din cetatea Sucevei, lăsaţi de ei acolo. Părăsind nemţii cetăţile din Moldova, scris-au vizirul la Dumitraşcu Vodă să trimită şi să strice toate acele cetăţi, ca altă dată să nu mai intre oşti întrânsele. Dar se voroveşte că mai mult la sfatul şi la îndemnătura lui Dumitraşcu Vodă decât cu voia vizirului au fost stricate acele cetăţi.
A fost trimis Panaiotache Uşeru cu un agă turc şi cu alţi boieri şi oameni de au stricat cetăţile, unde au spart sicriile şi lăzile unora şi altora care se aflau acolo. Multe lucruri scumpe şi odoare au luat de s-au umplut de avere. De atunci au stricat cetatea Sucevei, a Neamţului, şi a Hotinului.
Cu multe neamuri şi hoarde barbare au avut a se lupta moldovenii şi multe suferinţe şi prădăciuni au avut ei de îndurat de la toţi, dar cei mai răi, mai cruzi şi mai sălbatici au fost tatarii. Multe sate din Moldova au fost jefuite şi pustiite de năvălirile tătarilor de au trebuit să fie repopulate cu ţărani aduşi de prin alte părţi şi din ţara leşească. Cei goniţi de prin alte părţi tot aici s-au aşezat.
Viaţa moldovenilor, în special a celor care se aflau în partea de răsărit a ţării şi îi aveau megieşi pe tătari era extrem de grea şi de amară, pentru că aceştia prădau tot ce găseau, ucideau, dădeau foc ba chiar mai luau şi în robie copii şi tineri pe care îi vindeau în Ţarigrad ca robi. Erau atât de răi aceşti barbari, că lumea avea mare groază de ei. Scrie cronicarul Neculce că din Iaşi până la Cameniţă locul a rămas pustiu încă din iernatul tătarilor din zilele lui Dumitraşcu Vodă Cantacuzino (1675).
În anul 1683, fiind pe atunci domn în Moldova Duca Vodă, s-au gătit de oaste să meargă asupra nemţilor din porunca vizirului. El au chemat şi cazaci de la Ucraina în ajutor şi au venit şi hanul cu tătarii.
Trecând tătarii prin ţară şi slobozându-se prin sate, multe jacuri au făcut pe la casele boiereşti şi pe la oameni, de a rămas multă stricăciune în urma lor. (Datele din prezentul capitol sunt după cronicarii Ureche şi Neculce).
În drum spre Beciu (Viena), l-au ajuns pe Şerban Vodă care mergea şi el cu oastea muntenească într-acelaşi loc. Vizir era pe atunci Cara Mustafa Paşa. Asediul a durat din 05 iulie până la 02 septembrie (1683). Cetatea a fost salvată de craiul leşesc Ioan Sobieţchi. Turcii s-au întors de acolo fără nici o izbândă.
Viind veste la leşi precum craiul Sobieţchi şi cu nemţii au bătut pe turci la Beciu şi au depresurat cetatea, au început a tăia şi a robi pe turcii din raiaua turcească Podolia.
Câţi au putut fugi şi închide în cetatea Cameniţă, au scăpat iar ceilalţi turci, o parte au fost omorâţi şi o parte s-au risipit care încotro a putut. Dintre aceştia mulţi s-au dat la tâlhărit prin Moldova de miază-noapte şi mai ales în ţinutul Cernăuţilor.
Din pricina lor oamenii au început a se bejeni spre munte. Boierii şi oamenii îşi făceau mare spaimă de dânşii pentru că aceştia cutreierau oraşele şi mai ales satele, prădând şi omorând pe bieţii oameni fără nici o milă. Îmblau organizaţi în cete armate făcând prădăciuni şi omoruri multe.
Pământul Moldovei a fost invadat, cotropit şi devastat în mai multe rânduri de tatari, încă înainte de Ştefan cel Mare şi Sfânt, la sfârşitul anului 1439 şi începutul anului 1440, când au ars oraşele Vaslui şi Bârlad.
Ei au atacat şi invadat Moldova şi pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt între anii 1469-1470 şi apoi în anul 1476.
În 1510 primăvara, tatarii atacă din nou Moldova, prădând şi jefuind. Cu acest prilej au dat foc Iaşilor. În vara anului 1513 au atacat din nou Moldova, aceste atacuri s-au petrecut pe vremea lui Bogdan cel orb. Tatarii mai atacă Moldova şi în 1518 sub Ştefăniţă Vodă, urmaşul lui Bogdan cel orb. La fel, în august 1538 sub Petru Rareş, tatarii atacă Moldova alături de turci şi poloni.
În iunie 1574, după înfrângerea lui Ioan Vodă la Roşcani, tatarii pradă din nou Moldova. În anul 1717 luna lui ianuarie, tatarii chemaţi în ajutor de domnul Mihai Racoviţă pradă Moldova, neţinând seama de rostul pentru care au fost chemaţi.
În anul 1758 tatarii din Buceag atacă şi devastează o mare parte din Moldova. Aceasta a fost ultima năvălire tătară în Moldova.
Dacă punem la socoteală şi celelalte atacuri şi invazii tătăreşti din anii 1650, 1675, 1683 putem observa că aceste hoarde ne-au călcat tare de multe ori ţara şi multe jafuri şi prădăciuni au comis, multe omoruri şi pustiiri au făcut, în rândul bieţilor moldoveni. Se ştie că cele mai multe atacuri pustiitoare s-au dat asupra Moldovei de Nord, unde era ţinutul Cernăuţilor în cuprinsul căruia se afla şi Voloca.
Tot dinspre răsărit, Moldova a fost atacată în această epocă frământată şi de către cazaci, în mai multe rânduri. Au făcut şi aceştia multe stricăciuni în ţară. Uneori, cazacii s-au amestecat în treburile interne ale Moldovei şi au intervenit în schimbarea domnilor.
Este adevărat că şi rivalitatea dintre diferiţi pretendenţi la tronul Moldovei le-a înlesnit cazacilor să ne calce ţara şi să se amestece în asemenea treburi.
Apelul unor pretendenţi la tron, la ajutorul cazacilor era plătit întotdeauna foarte scump; nu se dădeau plecaţi din ţară, cu una cu două şi în timpul şederii, pe lângă întreţinerea ce li se dădea, îşi mai luau şi ce le trebuia.
Astfel s-a făcut mare pagubă şi multe stricăciuni ţării şi s-au luat foarte mulţi robi de a rămas Moldova de miază-noapte aproape pustie.
Invaziile şi atacurile tatarilor şi cazacilor precum şi amestecul lor în schimbarea domnilor aveau ca urmare ruinarea şi sărăcirea ţării. Dările apăsătoare aveau acelaşi efect. Pe deasupra mai era şi haraciul către poartă.
Zilele de clacă pe moşiile boierilor constituiau şi ele o povară pentru bietul ţăran.
Din toate câte s-au povestit până aici se vede limpede că viaţa moldovenilor a fost nespus de grea şi amară. Peste toate mai era şi nesiguranţa zilei de mâine. În aceste împrejurări ţara nu putea să progreseze, oamenii nu-şi puteau făuri o gospodărie prosperă şi o viaţă îndestulată şi liniştită. Nici aşezările oamenilor de la oraşe şi sate nu puteau să fie trainice şi statornice. Era o stare de provizorat, lucru făcut de azi pe mâine.
Înfruntând hoardele din răsărit şi luptându-se din greu cu ele, noi nu am putut progresa, dar la adăpostul nostru Apusul şi-a putut clădi oraşe măreţe, cetăţi puternice, catedrale minunate şi palate fastuoase.
Nici dinspre miază-noapte, ţara Moldovei nu a avut linişte. Adeseori polonii au făcut incursiuni de pradă şi stricăciuni ori s-au amestecat în treburile Moldovei, intervenind în schimbarea domnilor cu toate că moldovenii le-au venit în ajutor în mai multe rânduri.
Au năvălit leşii de foarte multe ori cu gânduri vrăjmaşe de a ne cotropi şi cuceri ţara noastră.
Dintre luptele cele mai importante purtate cu polonii, a fost şi cea de la codrii Cozminului, din anul 1497, pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care s-a terminat cu înfrângerea armatei polone.
Au consemnat cronicarii moldoveni că : “ până într-atâta apucase leşii de frică de păţania lor la codrul Cozminului, încât aproape la 100 de ani după aceea, se temeau să treacă prin acel loc, ca nu cumva ţăranii aflând de trecerea leşilor pe acolo, să seciuiască pădure asupra lor şi să paţă mai rău decât Albert Crai şi s-au întors în ţara lor pe alte căi”.
Astfel şi-a luat domnul Ştefan revanşa pentru cele petrecute la Colomeia şi pentru viclenia lui Albert Crai care la început a spus că vine ca aliat să elibereze Chilia şi Cetatea Albă, dar s-a comportat ca un agresor.
Cu ungurii, veciniilor dinspre apus, moldovenii au avut mai puţin de luptat. Un conflict armat mai însemnat între moldoveni şi unguri a avut loc la Baia sub Ştefan cel Mare şi Matei Corvinul în 1467.
A fost ultima încercarea ungurilor de a-şi impune suveranitatea asupra Moldovei pe calea armelor.
Mai târziu Ştefan s-a împăcat cu Matei Corvin şi au trăit în bună pace. După moartea acestor doi bărbaţi, ungurii au mai atacat Moldova. Ei şi-au concentrat însă politica lor asupra Ardealului. Au avut conflicte doar cu Austria şi apoi lupte grele cu turcii.
Dacă românii moldoveni n-au avut de suferit de pe urma ungurilor, în schimb românii din Ardeal au avut foarte mult de suferit şi de luptat împotriva lor.
Dinspre miază-zi, principatele române au avut de înfruntat un vecin foarte puternic. Aceştia au fost turcii, care şi-au făcut apariţia în Europa în anul 1354 conduşi de Orchan I (1326-1359), când au cucerit fortăreaţa bizantină Gallipoli. După această dată, au început cucerirea altor teritorii din Imperiul Bizantin, iar în anul 1453 au cucerit Constantinopolul. De la această dată Imperiul Bizantin încetează a mai exista.
Primele lupte cu turcii le-au dat muntenii, pe vremea lui Vlaicu Vodă către sfârşitul anului 1369, când au fost învinşi şi alungaţi peste Dunăre. Aceasta a fost prima incursiune a turcilor în Ţara Românească.
Alt domn muntean, Mircea cel Bătrân a avut şi el de purtat lupte grele cu turcii şi în multe rânduri a repurtat victorii de prestigiu asupra lor.
Ţara Românească aflându-se în vecinătatea turcilor a fost deseori ţinta multor atacuri şi incursiuni turceşti, dar nici Moldova nu a fost cruţată.
Luptele pe care domnii moldoveni au trebuit să le poarte cu turcii au fost multe, extrem de grele şi cu sacrificii nespus de mari şi dureroase.
Primul atac al turcilor asupra Moldovei s-a produs în anul 1420, sub Alexandru cel Bun, când flota turcească a atacat Cetatea Albă.
Atacuri turceşti în Moldova s-au mai produs şi în anii 1429 apoi în 1454. În anul 1475 turcii invadează Moldova. Lupta s-a dat la Vaslui unde Ştefan cel Mare a obţinut o strălucită victorie asupra turcilor.
O altă luptă extrem de grea a purtat-o Ştefan cu turcii pe vremea sultanului Mahomed al II-lea, la Valea Albă, lângă Războieni, în anul 1476. De data aceasta, moldovenii au fost învinşi.
În 1484 sultanul Baiazid al II-lea atacă Moldova şi cucereşte Chilia şi Cetatea Albă.
În 1485 turcii atacă din nou Moldova, făcând mari prădăciuni şi devastări în ţară. În 1486 turcii atacă din nou Moldova.
În cele din urmă, Ştefan consideră că trebuie să încheie pace cu turcii şi să plătească un haraci de 3000 de florini veneţieni.
În 1538 turcii atacă Moldova şi intră în Suceava pe vremea lui Petru Rareş.
În 1574 turcii atacă Moldova pe vremea lui Ioan Vodă cel Viteaz. Pe vremea lui Alexandru Movilă în 1616, turcii atacă din nou Moldova. Domnul este făcut prizonier.
Alte atacuri turceşti s-au mai produs în: 1620, 1711 care au avut urmări extrem de grele pentru ţară.
Influenţa Porţii otomane în Moldova a sporit mereu şi odată cu ea a sporit şi haraciul, ajungând în anul 1593 la 65000 de galbeni. Era o povară extrem de grea pentru ţară.
A urmat apoi perioadă fanariotă cu domni străini de ţară care sporeau dările către turci ca să-şi asigure domnia. Pe teritoriul Moldovei sărăcite s-au dat adeseori lupte între turci şi austrieci(1716-1718) sau între turci şi ruşi în 1770,1778,1806. Între timp, din trupul Moldovei a fost smulsă Bucovina de către austrieci la 1775 şi apoi tot Moldova a fost sacrificată la 1812 când la încheierea păcii dintre ruşi şi turci, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru- Basarabia a fost răpită de către ruşi.
Aşa era în acea epocă, turcii şi ruşii şi cu austriecii se băteau între ei iar moldovenii plăteau.

Niciun comentariu: