1.4 Satul în timpurile străvechi. Primii locuitori. Istorie şi legendă

Cu privire la întemeierea satului Voloca se cunosc puţine date. Despre primele sale începuturi, vom face apel la cele povestite de bătrânii din sat.
Prima aşezare a celor dintâi oameni se afla în partea de răsărit a satului de astăzi, pe un loc de şes, numit şesul Cozminului, unde până pe la jumătatea secolului XX se aflau trei cruci, iar în faţa lor, o fântână veche. În acest loc a fost construită prima biserică a satului şi de bună samă că prin apropiere s-a aflat şi vatra satului cu locuitorii acelor timpuri.
Până în prejma celui de al doilea război mondial, la fântâna cu cele trei cruci se adunau volocenii bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, feciori, fete şi copii cel puţin odată pe an şi făceau rugăciuni. În fruntea mulţimii veneau preoţii urmaţi de tineri şi tinere cu prapuri şi cu icoane şi în urma acestora restul cortegiului. Se făcea mare slujbă, se sfinţea şi ţarina. Tot aici se făceau rugăciuni în vreme de secetă pentru ca Tatăl ceresc să se îndure şi să trimită ploaie pe pământ. Acest obicei rămas din vechime este păstrat şi în ultimii ani cu mare sfinţenie.
Dacă ne referim la sătenii din timpurile străvechi, trebuie să menţionăm că ei duceau o viaţă simplă modestă şi cu credinţă în cele sfinte.
Lucrau din greu pământul având la îndemână doar pluguri de lemn şi alte unelte primitive. Erau hărţuiţi de hoarde barbare ori de cete vrăjmaşe şi adeseori trebuiau să fugă şi să se ascundă prin codru de răul năvălitorilor şi a incursiunilor duşmane precum şi a deselor războaie ce se iscau. Erau siliţi să-şi părăsească gospodăria luând cu ei ce apucau şi ce mai găseau mai la îndemână. Când se întorceau la loc, după ce plecau hoardele vrăjmaşe, nu găseau nimic; totul era devastat şi pârjolit şi bieţii oameni trebuiau s-o ia de la început cu munca şi cu zbuciumul ca să-şi poată înjgheba din nou gospodăria distrusă.
În acele vremuri îndepărtate, viaţa era cu totul nesigură din cauza războaielor dese şi pustiitoare. Vrăjmaşul nu cruţa nimic; jefuia, prăda, ucidea şi dădea foc la ceea ce mai rămânea. Aspră le-a fost viaţa şi amare le-au fost zilele strămoşilor noştri consăteni. Mărturie stă şi istoria acelor timpuri. Oamenii îşi trăiau zilele cu frica în oase pentru că în orice moment se puteau ivi duşmani cotropitori gata să le calce casa şi pământul. Era aproape o stare permanentă de luptă. Pe drept cuvânt pământul acela a fost amestecat cu sângele a sute şi mii de vieţi omeneşti. Atâtea războaie şi lupte s-au purtat în aceste locuri încât nu este unde să pui piciorul fără să calci pe o brazdă de pământ care să nu fi fost scăldată de sângele oştenilor.
De îndată ce se linişteau lucrurile şi oamenii se puteau bucura de o perioadă de pace, ei se apucau de lucru, potrivit ocupaţiei ce o aveau.
În primul rând se ocupau cu lucrul pământului care era roditor şi uşor de lucrat fiind şes. În apropiere erau locuri bune pentru păşunatul vitelor şi poieni întinse pentru fân aşa că se ocupau şi cu creşterea vitelor de la care aveau lapte, piei, lână şi alte produse iar boii erau folosiţi la plug, la car vara, ori la sanie iarna.
În apropiere erau păduri întinse de fag şi stejar de unde se aprovizionau cu lemne de foc şi cu material de construcţie în gospodărie. Lemn era din belşug astfel că era folosit la construirea de case, grajduri, coşere şi alte acareturi gospodăreşti şi alte obiecte cum ar fi: mese, scaune, stative, pluguri, butoaie, coveţi, zolniţe, poloboace, porţi, care, urzitori, furci, vârtelniţe, lopeţi, greble, meliţe, cosii, ţapine, roabe.
În timpul iernii, oamenii lucrau la pădure sau la zdrub cum se mai spunea. Pădurile din acele vremuri erau întinse şi bogate, nu numai în copaci înalţi şi frumoşi ci şi în multe animale şi păsări sălbatice. Aşa că oamenii se mai ocupau şi cu vânatul care le aducea carne şi piei.
Mulţi dintre săteni se ocupau cu diferite meserii, fiind buni dulgheri, rotari, tâmplari, dogari, sumănari, cojocari, opincari, etc.
Femeile confecţionau îmbrăcămintea necesară pentru membrii familiei din cânepă, in şi lână (bumbacul s-a introdus mai târziu). Ele torceau, ţeseau, coseau şi îngrijeau de copii şi de casă. Din mâinile lor vrednice şi harnice ieşeau lucruri minunate: pânză, ştergare, feţe de masă, traiste, brâe, berneveci, cămăşi, etc.
Lucrurile făcute de străbunicile noastre erau simple şi modeste, dar cu trecere timpului ele au devenit mai stilizate, mai frumoase. Desăvârşirea se produce într-un timp îndelungat şi când viaţa devine mai sigură.
În acele vremuri de restrişte, toată speranţa oamenilor ea în Dumnezeu. Cu drept cuvânt, oamenii de atunci erau foarte credincioşi în cele sfinte şi mergeau regulat la biserică. Religia lor era creştin ortodoxă.
Pe atunci nu era şcoală în sat, dar biserică şi-au construit oamenii îndată ce s-au aşezat în şesul Cozminului. Era din lemn tăiat din codrul Cozminului. A fost o biserică mică, clădită pe locurile unde în vremurile noastre mai erau cele trei cruci cu fântâna dinaintea lor. Nici populaţia satului nu era numeroasă pe acea vreme, astfel că bisericuţa îi cuprindea pe toţi.
Înainte de a continua povestea cu privire la noua aşezare, mai trebuie menţionat faptul că la capătul dinspre nord al dealului Lisna, unde se coboară lin către malul Dereluiului, ieşeau la iveală oase omeneşti ori de câte ori voloceanul Ion Bojescu săpa în acel loc, pe care-l avea moştenire de la înaintaşi. Se pare că aici a fost cimitirul oamenilor care au avut ca primă aşezare şesul Cozminului. Această informaţie mi-a fost comunicată de un volocean pe nume Nicolae Manailă, care a fost vecin cu Ion Bojescu şi a lucrat cu el acolo la săpat şi la prăşit în mai multe rânduri.
Portul oamenilor de atunci era simplu ca şi al strămoşilor daci. Peste cămaşa de in sau cânepă se încingeau cu brâe de lână ori chimire de piele. Peste izmene purtau iţari mai groşi ori berneveci de lână, după cum era vara sau iarna. Peste cămaşă îmbrăcau pieptare din piele de oaie şi se încălţau cu opinci. Pe cap, vara purtau pălărie, iar în timpul iernii purtau căciulă (cuşmă).În timpul iernii, peste pieptare îmbrăcau cojoace ori sumane, depinde cât era gerul de mare.
Bărbaţii nu-şi tundeau capul, ci purtau plete lungi, aveau bărbi şi mustăţi.
Femeile purtau cămăşi lungi şi catrinţă pe care o încingeau cu brâe. Cămăşile lor erau cusute cu flori. Femeile măritate îşi purtau părul împletit şi acoperit cu broboadă. Pe timp friguros, se îmbrăcau şi ele cu bunde, sumane ori cojoace.
Pentru vopsitul ţesăturilor foloseau vopsele naturale extrase din plante, flori sau coji.
Obiceiurile sătenilor de atunci erau simple după cum simplă le era şi viaţa. Ţineau sărbătorile şi posturile prescrise de biserică. Cu multă grijă păstrau datinile şi obiceiurile rămase de la înaintaşii lor. Mai ales, momentele mai însemnate din viaţa lor erau legate de anumite obiceiuri peste care nimeni n-ar fi îndrăznit să treacă; aşa erau cele legate de naştere, căsătorie şi moarte.
Mai credeau şi în superstiţii, descântece, farmece, vrăji, etc.
După cum spuneau unii bătrâni din sat, locul unde a fost prima aşezare a volocenilor, este cunoscut sub numele de Cozmin sau şesul Cozminului, denumire care a rămas până în zilele noastre. Cam la un kilometru spre est de locul unde era fântâna şi cele trei cruci, s-a aflat şi gara Cozmin de pe linia ferată Suceava-Cernăuţi-Lemberg (Lvov). Această gară a fost distrusă de bombardament la începutul celui de al II-lea război mondial.
Lupta lui Ştefan cel Mare cu polonii din anul 1497 prin aceste locuri s-a dat, mai exact, în locul numit Codrul Cozminului, unde se află şi panta cea mare care coboară în serpentină dinspre sud spre nord.
Întrucât aşezarea purta numele de Cozmin, putem deduce că şi satul se numea în vechime tot Cozmin. Numai după ce locuitorii lui s-au mutat, retrăgându-se cu vreo 4 kilometri spre sud-vest, din cauză că erau expuşi prea adeseori atacurilor vrăjmaşe, noua aşezare a căpătat numele de Voloca.
Sunt şi păreri care susţin că prima aşezare a volocenilor ar fi fost în Horodişte, loc situat spre miază-zi de şesul Cozminului, peste dealul Lisna la o distanţă de aproximativ 4 kilometri. S-au găsit şi aici urme că ar fi existat cândva o aşezare omenească sau o cetate. S-a aflat şi un tezaur pe aceste locuri în anul 1817 alcătuit din 9 pocale de argint, din care unul ornat cu figuri mitologice romane. Acel tezaur bizantin din sec VII a fost dus la Viena.( “O excursiune a Societăţii Junimea “ din Cernăuţi la Ţeţina-Roşa şi Horodişte-Voloca, de Dionisie Olinescu, în revista “Familia” nr.24/1887din 26/ VI pagina 285).
Când va fi dată posibilitatea să se facă cercetări şi când vor putea fi consultate arhivele privitoare la satul Voloca, atunci poate că va fi posibil să se stabilească locul exact unde a fost prima aşezare a satului.
Admiţând că prima aşezare a volocenilor a fost în şesul Cozminului, este de crezut că greu le-a venit acelor oameni sa părăsească acel loc frumos şi prielnic vieţii.
Pământul era bun şi roditor, aveau la îndemână izvoare bogate în apă potabilă, în apropiere se afla drumul mare care venea din Moldova de jos, trecea prin Suceava, se apropia de Siret şi după aceea trecea prin Cozmin, Lvov şi mai departe spre ţările de miză-noapte. Era drumul pe care se făcea şi negoţul. Aşadar oamenii aveau o foarte bună legătură atât spre Siret şi Suceava cât şi spre Cernăuţi.
Înspre miază-zi, la vreo 150 de metri, aveau părăul Dereluiului pe care se putea instala şi o moară, o piuă, putea servi la adăpatul vitelor sau la albit pânza şi spălat rufele. Peste părăul Dereluiului erau poieni pentru fânaţ şi pădure de fag, carpen, ulm şi stejar.
După cum se vede locul era foarte potrivit pentru o aşezare omenească, dar şi foarte expus jafurilor, prădăciunilor, şi luptelor care se dădeau adeseori prin aceste părţi.
Pe aici a trecut craiul Albert cu oastea, pe aici a trecut în mai multe rânduri şi craiul Sobieţchi cu armatele sale când invada Moldova şi aceste armate făceau multă pagubă şi pustiire. Când veneau dinspre răsărit tătarii şi alte hoarde năvălitoare tot pe aici veneau de omorau şi jefuiau pe bieţii oameni. Uneori cutreierau prin aceste locuri şi cete de tălhari care prădau pe oameni. Aceştia erau dezertori, hoţi de drumul mare, proveniţi din rândul armatelor sau hoardelor năvălitoare.
Este de ştiut că o aşezare trainică are nevoie de siguranţa zilei de mâine şi de linişte, ori tocmai aceste elemente lipseau aşezării din Cozmin pentru care motiv a fost părăsită şi schimbată cu altă aşezare mai puţin bogată şi mai puţin frumoasă, dar mai sigură, mai ferită de ochii duşmanilor.
Terenul era accidentat, cu multe dealuri şi văi, pământul mai sărac şi drumurile poate că lipseau ori erau impracticabile în mare parte. Comunicaţia cu oraşul Cernăuţi era mai dificilă.
Multe invazii şi silnicii au îndurat sătenii acelor timpuri, dar într-o zi au tras o mare groază. Aceasta a fost într-o zi de duminică dimineaţa pe când se aflau la biserică. În aceeaşi zi s-a întâmplat de au venit la biserică mai multe nunţi, la cununie. Tocmai în timpul slujbei au fost surprinşi de o ceată de năvălitori barbari. Când au observat oamenii acea hoardă păgână apropiindu-se în goană, au început cu toţii să fugă, oameni, femei, nuntaşi, fete, feciori, miri şi mirese înspre apus şi miază-zi, în desişul codrilor. Cei care n-au putut fugi ori au fost surprinşi pe acasă, parte au fost ucişi iar o parte au fost luaţi în robie. Se zice că a fost atunci o năvală a tătarilor. Aceşti păgâni stârneau groază în popor pentru că ucideau oamenii, prădau tot ce găseau, în deosebi luau pâinea şi vitele, iar la case dădeau foc. Spuneau bătrânii că mare jale şi durere au fost în acele zile de groază.
Spune legenda că toţi fugarii din duminica aceea au fugit mereu prin pădure, prin locuri ascunse numai de ei cunoscute şi au poposit pe şesul Moacerei. Acolo era un loc bine adăpostit şi s-au oprit carele cu nuntaşi precum şi ceilalţi fugari.
Din cununile mireselor a picat în timpul fugii bărbănoc care s-a prins în acel şes, a crescut şi s-a lăţit de a cuprins toată partea aceea de pădure. Barbanocul a rămas peste veacuri ca mărturie a întâmplării cumplite din acea duminică de pomină. Acel şes al Moacerei înţesat de bărbănoc verde, cu frunze rotunjoare tari şi cu floricele albastre l-am apucat şi eu şi l-am văzut, după cum l-au văzut toţi consătenii din vremea mea sau de mai târziu care au trecut pe acolo, numit şesul Moacerei.
Oamenii acelor vremuri bătrâne s-au oprit aici din goana lor la popas şi la sfat. Poate că atunci şi-au dat seama şi au cumpănit că trebuie să se retragă din Cozmin şi să se aşeze într-un loc mai ferit.
Se pare că de la acea dată s-a hotărât şi strămutarea satului cu vreo 4 kilometri spre sud vest, loc înconjurat de păduri pe acea vreme, unde se află şi astăzi.
Pădurile care erau în jurul satului s-au tăiat demult, pădurea s-a îndepărtat mult de sat şi locul rămas după tăierea copacilor a fost transformat în imaş, loc de păscătoare (de păşunat) ,pentru vitele şi turmele de oi ale oamenilor.
Noua aşezare aleasă de oameni era izolată şi bine adăpostită între dealuri înalte. Dinspre apus şi miază-noapte se mărginea cu părăul Dereluiului care curgea spre răsărit şi trecea mai la vale prin Cozmin.
După ce au cercetat bine acest loc, au început să-şi aducă aici lucrurile cu care au scăpat şi pe cele ce s-au mai putut afla în Cozmin. Puţine lucruri s-au mai putut găsi după retragerea hoardelor prădalnice. Ceea ce este de ştiut este faptul că bisericuţa a rămas nearsă din voinţa lui Dumnezeu şi a putut fi strămutată pe coama unui deal, dealul bisericii. Ca buni creştini şi oameni evlavioşi, străbunii noştri au avut grijă ca mai întâi să-şi facă biserica la loc, iar mai spre răsărit au rezervat şi un loc bun pentru cimitir.
În jurul dealului şi deci al bisericii au început să-şi construiască cu toţii casele lor. Tot ce au avut şi ce au mai găsit au cărat aici. Material de case au avut pe loc fiindcă se aflau chiar în pădure. Încetul cu încetul, noua aşezare a luat naştere, s-a statornicit de-a binelea şi aici au rămas cozminenii până în zilele noastre, dar noua aşezare nu s-a mai numit Cozmin, ci Voloca.
Cu trecerea timpului, satul s-a mai mărit mult şi s-a extins în toate direcţiile, chiar şi spre Cozmin, nume ce se păstrează şi astăzi şi pe unde volocenii au pământ şi pe care îl cultivă. Există şi o comună Plaiul Cozminului.
Noul loc de sat era bine adăpostit şi cu înălţimi de pe care se puteau observa incursiunile şi năvălirile vrăjmaşe. Nu departe de biserică (spre nord-est) era un brad mare şi foarte înalt numit bradul Gordei. De pe acest brad, un străjer păzea şi observa locurile până hăt departe, spre răsărit unde era şleahul cel mare pe care veneau de obicei năvălitorii. De sus, străjerul înştiinţa pe săteni dacă se ivea vreo primejdie. Acest post de pază era foarte bun şi de folos oamenilor.
De altfel, năvălitorii nu se încumetau să se depărteze mult de drumul mare. Evitau locurile greu accesibile şi desişul codrilor. Noua aşezare a fost bine aleasă; ca dovadă este faptul că aici au prins rădăcină strămoşii noştri şi nu s-au putut strămuta în altă parte.
Dacă satul cu locuitorii săi s-au tras mai către pădure, locul din Cozmin nu l-au părăsit pentru că era foarte bun şi l-au păstrat pentru agricultură. Unele case mai puţin distruse au fost refăcute şi folosite ca bordeie pentru vremea când veneau să lucreze pământul. Îşi luau cu ei vitele, plugul şi sămânţa pe care le adăposteau în bordeie. După terminarea lucrului se întorceau în sat.
Casele din noua aşezare erau mai solide, mai bine lucrate şi gospodăriile mai încăpătoare. Lemn pentru material de construcţie se găsea din belşug şi la îndemâna oricui. Cu vremea oamenii mai harnici şi pricepuţi şi-au construit gospodării trainice şi bine închegate, locul fiind bine adăpostit şi departe de calea duşmanilor.
De obicei, casele erau clădite din lemn, erau unse cu lut şi paie şi acoperite cu draniţă (şindrilă) ori cu stuf. Pe lângă casă, omul făcea câte un grajd, un coteţ şi un şopron unde să ţină animalele, uneltele şi lemnele de foc. Gospodăria şi grădina şi-o împrejmuiau oamenii cu gard de nuiele.
Mai târziu, când puhoaiele de năvălitori au contenit şi lumea a devenit mai liniştită, gospodăriile au luat o întindere mai mare: unele case aveau de-acum două încăperi şi o şandrama împrejur, iar pe lângă grajd se făcea un hâj ori stodoală(standoală), un coşer(coştei), un coteţ pentru porci şi păsări, un ocol mare. Alţii mai îndrăzneţi îşi făceau câte un zămnic sau beci. Satul se dezvolta la început cam încet, fiindcă populaţia era puţină, apoi oamenii nu dispuneau de bani mulţi. Dimpotrivă, ei duceau mare lipsă de bani. Ce le trebuia, oamenii îşi făceau singuri, dar negustoria nu o practicau şi nici produse multe pe care să le desfacă nu aveau. Satul fiind o moşie a mănăstirii Putna, volocenii trebuiau să lucreze un anumit număr de zile pentru mănăstire. Satul producea pentru mănăstire miere, ceară şi borangic precum şi alte bunuri.
Ocupaţia şi modul de a trăi în noua aşezare nu s-au schimbat mult faţă de trecut. Portul a rămas acelaşi, atât doar că a evoluat spre o formă mai stilizată din punct de vedere artistic. Chiar şi uneltele au început să fie mai îngrijit lucrate. Când omul duce o viaţă mai îndestulată şi mai liniştită, el are vreme să creeze lucruri mai bune şi mai frumose.
Credinţa în Dumnezeu a rămas aceeaşi pavăză sigură împotriva răului, iar biserica a jucat un mare rol în viaţa sătenilor.
În ce priveşte obiceiurile, ele s-au păstrat de-a lungul vremii aproape neschimbate. Numai când peste băştinaşi au venit bejenarii, situaţia s-a schimbat într-o oarecare măsură. Este cunoscut faptul că peste populaţia autohtonă din Moldova au venit în mai multe rânduri maramureşeni pe vremea descălecatului. Un grup numeros a venit condus de Dragoş Vodă între anii 1352-1353 şi alt grup l-a însoţit pe Bogdan I în anul 1359 când s-a întemeiat Moldova.
Toţi maramureşenii veniţi în Moldova s-au statornicit definitiv în aceste ţinuturi şi s-au contopit cu populaţia locală autohtonă de origine daco-romană.
De aici trebuie să deducem că şi populaţia satului Voloca provine dintr-un amestec de moldoveni autohtoni şi maramureşeni. De bună seamă că maramureşenii au venit prin părţile noastre şi mai târziu, atraşi fiind de ţinutul bogat în păşuni şi un teren bun de cultivat sau poate chemaţi şi de rudele lor stabilite în aceste părţi de mai înainte. Numărul maramureşenilor veniţi în Voloca a fost destul de mare. De la această dată, au avut loc unele transformări mari în viaţa satului. Ei au adus cu dânşii vite, care, unelte de muncă, îmbrăcăminte şi aşternut. A fost o adevărată strămutare fără gând de a se mai reîntoarce în locurile de unde au plecat.
Maramureşenii se deosebeau de băştinaşi atât prin port şi grai, cât şi prin obiceiuri, dar deosebirea nu era atât de mare, aşa că s-au înţeles destul de repede întreolaltă. Români erau şi unii şi alţii; ocupaţia noilor veniţi era creşterea vitelor, dar se pricepeau şi la lucrul pământului. După ce s-au statornicit, s-au acomodat fără mare întârziere cu locul şi cu oamenii băştinaşi, şi cu vremea s-au contopit. Odată cu venirea maramureşenilor, a sporit în mod simţitor nu numai populaţia satului dar şi averea în boi, vaci şi oi. Îmbrăcămintea acestora, cu mici deosebiri era aceeaşi ca şi a băştinaşilor lucrată din cânepă, in şi lână. Hainele erau confecţionate în gospodăria omului. Nu cumpărau aproape nimic de îmbrăcat. Drept încălţăminte purtau opinci.
Oamenii mai înstăriţi arau pământul cu plugul de lemn iar cei mai nevoiaşi cu pământ puţin îl săpau cu sapa ori cu hârleţul. Se cultiva pentru hrana oamenilor mei, hrişcă, secară şi orz, iar pentru vite, ovăs. În unele locuri se cultiva şi grâu. Porumbul şi cartofii s-au introdus mai târziu. Hrana oamenilor consta din pâine de secară, de orz pasat (mămăligă de mei) mai târziu mămăligă din porumb, iar ca adaos foloseau laptele, brânza, ouăle, carnea, fasolea, ceapa, usturoiul, morcovul, sfecla, varza, guliile, etc. şi mai târziu cartofii. Consumau şi fructe, având pomi fructiferi.
Volocenii s-au îndemnat la lucru şi s-au deprins a fi oameni harnici şi gospodari. Pe lângă lucrul pământului şi creşterea vitelor, ori tăiatul la zdrub şi vânatul, ei au început să cultive pomi roditori. Prin sat se mai găseau meri şi peri sălbatici (pădureţi) şi dintre puieţii tineri mulţi au fost altoiţi cu specii de valoare. Aproape fiecare gospodar să dea lângă casă câţiva meri, peri, cireşi, vişini, perji sau pruni şi măcar un nuc. Luând exemplu unul de la altul, cu vremea, pe la multe case au crescut pomete (livezi) frumoase cu fructe de soi bun. Prin altoire şi îngrijire bună, volocenii s-au prins la mulţi pomi cu fructe frumoase, gustoase şi de calitate. O parte din fructe erau consumate în gospodărie, fie proaspete sau uscate, dar o bună parte era valorificată pe piaţa târgului.
Unii dintre gospodari se ocupau şi cu albinăritul, satul aflându-se în apropierea unor întinse poieni cu fânaţ şi flori. De altfel şi pădurea era aproape. Numai cu vreo sută cincizeci de ani în urmă a fost tăiată în partea de miază-zi a satului pentru a mări suprafaţa imaşului necesar pentru vitele sătenilor.
Pădurea a fost depărtată de sat prin tăiere nu numai pentru motivul că oamenii aveau nevoie de păscătoare ci şi pentru că satul avea de suferit de pe urma animalelor sălbatice (urşi, lupi, mistreţi) multă pagubă şi stricăciune. A fost o vreme când satul nu numai că a fost lipit de pădure ci era înconjurat din trei părţi încât oamenii nici nu se puteau apăra de aceste sălbăticiuni. Pădurile ocupau pe atunci mari suprafeţe de pământ şi sălbăticiunile trăiau şi se înmulţeau în voia lor. Aşa era cu vreo două, trei sute de ani în urmă.
Pe măsură ce bunăstarea volocenilor a sporit şi după ce satul a rămas izolat de pădure şi ferit de atacul sălbăticiunilor, nu se mai găsea prea mult timp pentru vânat. Puşca stătea mai mult atârnată în cui. Oamenii erau ocupaţi cu lucrul că aveau pământ mult atât pentru arătură cât şi pentru fânaţ şi păşunat. Trebuiau să lucreze şi pentru familiile lor dar şi pentru mănăstire. Dar cei mai săraci continuau să lucreze la pădure şi să se mai ocupe cu vânatul. Tăietorii la zdrub făceau lemne de foc sau material de construcţie pentru case, grajduri, poduri şi altele. Mulţi dintre ei au devenit şi buni meşteri şi pricepuţi în a face diferite unelte şi obiecte gospodăreşti.
În trecutul îndepărtat în multe gospodării se creşteau şi viermi de mătasă. De la bunicile şi străbunicile noastre au rămas frumoase marame şi minişterguri de borangic(boranciuc). Erau folosite ca broboade.
Capul familiei era bărbatul. El era acela care hotăra ce trebuie de făcut şi avea toată răspunderea în gospodărie. El tocmea, vindea sau cumpăra şi avea ultimul cuvânt în toate privinţele. Era autoritar, sever şi cerea ascultare de la toţi.
Femeia era supusă întru totul bărbatului. Fără încuviinţarea lui nu putea să facă nimic. Când soţii plecau undeva împreună, la biserică, în vizită la rude, în sat la hore sau la hram, bărbatul păşea ţanţoş înainte, iar mai în urmă venea şi femeia cu vreun copil în braţe ori cu o traistă în spate. Aşa era obiceiul pe vremea aceea şi nu protesta nimeni.
Bucuria şi mângâierea femeii erau copiii pe care-i creştea şi-i îngrijea. Vedea de treburile casei, gătea mâncare, cosea şi spăla cămăşi, avea grijă de vite, de grădină, etc.
Lucrul bărbatului era mai mult la câmp, la pădure, la cosit, mergea la moară, la oraş, lui revenindu-i sarcinile mai grele şi mai departe de casă. Copii erau crescuţi cu severitate fiind datori la supunere şi ascultare. Băieţii erau mai mult în grija tatălui. Cei mari îl însoţeau şi-l ajutau pe tată la arat, la grăpat, la cosit, la clădit fânul sau snopii, la încărcat căruţa, la tăiat lemne în pădure precum şi la alte rosturi bărbăteşti. Cei mici ajutau şi ei după puterea lor păşteau miei, gâştele, purceii ori mergeau cu vitele pe toloacă.
Fata mai mare o ajuta pe mama la gătit, la tors, la ţesut, la cusut şi chiar la îngrijirea copiilor mai mici. Treaba asta constituia şi o practică pentru rolul ei viitor de soţie, mamă şi gospodină în casă. Participa alături de mama la curăţenie şi la îngrijirea animalelor sau la făcut straturi. După cum se poate observa toţi membrii familiei contribuiau în limita puterii şi cunoştinţei lor la muncile şi treburile necesare pentru bunul mers al gospodăriei.
Când oamenii aveau nevoie de unelte sau de scule din fier, ei mergeau la ţigani, care se aşezau vremelnic la marginea satului. Aici, la şatră, se puteau confecţiona sape, lopeţi, pirosteie, topoare, bărzi, ciocane, cuie cuţite etc. Uneltele şi sculele erau puţine şi simple, potrivit cu nevoile de atunci şi cu posibilităţile de a fi confecţionate. Fabrici şi uzine nu erau ci numai ateliere meşteşugăreşti, dar şi acestea foarte puţine şi prin alte părţi, nu la noi în sat, ci pe la oraşe.
Vreo organizaţie sanitară pentru sat nu era. Nu existau medici ori personal sanitar. Oficiul de moaşă îl îndeplineau femei mai bătrâne pricepute la moşit. Nici medicamente nu se găseau şi nici o altă posibilitate de a veni în ajutor sătenilor. Dacă cineva se îmbolnăvea, aştepta ca vindecarea să vină de la sine, nădăjduia că boala îi va trece, dar prea adeseori boala nu trecea şi cel în suferinţă murea. Totuşi, omul nu se dă bătut cu una cu două şi caută scăpare cu orice preţ. Pentru aceasta unii se adresau la femei care ştiau să descânte de boală şi plăteau ca să scape de moarte, fie că dădeau bani sau bucate.
Se întâmpla uneori că cel descântat să scape de moarte şi atunci credinţa în puterea descântecelor creştea. De se întâmpla ca cel descântat să moară, lumea zicea că aşa a vrut Dumnezeu.
Pe lângă diferite descântece mai erau vrăji şi farmece de dragoste, de urât, de întors. Această situaţie a durat poate sute de ani şi de aceea superstiţiile, credinţele deşarte s-au înrădăcinat adânc în conştiinţa oamenilor, care în acel timp n-aveau şcoală şi cultură. A trebuit să se ducă o luptă susţinută şi îndelungată împotriva superstiţiilor şi totuşi ele mai dăinuie şi acum într-o oarecare măsură în popor.
O credinţă fie ea şi nefondată ori greşită, cu greu o scoţi din capul oamenilor după ce s-a întipărit adânc în conştiinţa lor. Singura măsură eficace rămâne, cultura temeinică ce trebuie răspândită în popor. Prin ştiinţă şi educaţie se poate ajunge la un rezultat bun, numai că acestea cer tact şi un timp îndelungat.
Revenind la strămutarea sătenilor din Cozmin în locul unde este astăzi satul, se cuvine să aducem unele precizări cu privire la reclădirea bisericuţei, pe care au transportat-o în noua aşezare. Ea a fost reconstruită în dealul bisericii mai spre răsărit de aceea care se află acuma, la o distanţă de 200 m. Bisericuţa aceasta (din lemn) s-a păstrat cam până la sfârşitul sec. XIX. Înainte de primul război mondial, se mai cunoştea locul unde a fost construită şi mai exista o parte din temelia ei. Unde a fost altarul, sătenii au ridicat o frumoasă cruce de piatră (poate că a fost folosit la ridicarea crucii chiar material din fosta temelie a bisericii). Mai la răsărit de bisericuţă a fost primul cimitir al noii aşezări, rămas sub denumirea de cimitirul vechi al satului.
În vremea de care ne ocupăm, nu era şcoală în sat. Singurul ştiutor de carte era pe atunci doar popa. Nici chiar în oraşe nu se găseau şcoli organizate de stat care să funcţioneze în mod regulat. Împrejurările nu îngăduiau o desfăşurare normală a procesului de învăţământ. Nu erau localuri de şcoală corespunzătoare, nu erau nici învăţători nici profesori pregătiţi special pentru aceasta, deoarece nu erau şcoli pedagogice. Chiar şi în ţările mai dezvoltate învăţământul nu era organizat aşa cum îl ştim astăzi.
Câtă carte se putea face pe vremea aceea, se făcea pe la mănăstiri, dar nu pentru săteni, ci pentru preoţi, pentru fii de boieri şi pentru scriitorii de la cancelariile domneşti. În rest, toţi erau neştiutori de carte. Chiar şi dintre fiii de boieri erau mulţi care nu ştiau carte.
Pentru acele timpuri îndepărtate şi nestatornice principala grijă şi preocupare era munca spre a câştiga hrana, şi în al doilea rând lupta de apărare a vieţii şi a avutului. Aşadar, pe prim plan erau munca şi lupta pentru existenţă. Toată săptămâna sătenii munceau din greu pentru dânşii precum şi la moşie. Duminica fiind zi de sărbătoare, dimineaţa mergeau la biserică, iar după-amiază se odihneau.
La biserică ascultau slujba şi se rugau. Aici era singurul loc unde puteau să audă şi să înveţe ceva. Când se citea Apostolul, Evanghelia ori se spunea cazania (predica) credincioşii ascultau şi aflau ce se scrie în cărţile sfinte. Îmblând la biserică învăţau rugăciuni şi pilde folositoare pentru viaţă. Din predicile ascultate oamenii aflau şi învăţau precepte morale după care trebuiau să se călăuzească în viaţă. Credincioşii de atunci erau foarte preocupaţi de viaţa viitoare şi se temeau de păcat. Toţi ştiau că cei care săvârşesc fapte bune vor fi primiţi în rai (după moarte), iar cei care fac fapte rele (păcate) vor fi aruncaţi în iad la un loc cu dracii şi acolo vor suferi cele mai cumplite chinuri. Această certitudine îi punea pe oameni pe gânduri şi îi făcea să reflecteze asupra faptelor lor. Pentru acea lume neevoluată, o asemenea credinţă a avut urmări bune.
Socotelile şi le făceau oamenii pe răboj. Era un fel de băţ de lemn pe care făceau anumite crestături şi cu ajutorul lor păstrau o anumită evidenţă în treburile gospodăreşti. Între ei nu puteau folosi scriptele, dar relaţiile şi obligaţiile se tranşau în mod direct. Cuvântul de cinste era la înălţime şi foarte respectat.
Poveştile, cântecele şi baladele se moşteneau din tată în fiu şi se transmiteau pe cale orală ca şi oraţiile de nuntă, colindele sau alte obiceiuri. Tot aşa era şi cu calendarul şi cu anotimpurile. Oamenii se călăuzeau după soare, după lună şi stele şi trebuie menţionat că se descurcau destul de bine. Cei bătrâni aveau o memorie bună. Ştiau când pică toate sărbătorile, cunoşteau de mai înainte schimbarea vremii după anumite semne ce nu dădeau greş. Trăind în mijlocul naturii, ei şi-au dezvoltat foarte mult simţul de observaţie şi se orientau cu destulă precizie în mersul vremii.
Mai era obiceiul pe atunci ca cei bătrâni (moşnegi) să se adune prin sărbători, mai ales iarna, pe la câte un vecin şi acolo discutau treburi gospodăreşti, după care cei mai luminaţi fie că aduceau vreo veste de la târg privitoare la anumite întâmplări şi fapte petrecute în ţară sau la domnie, fie că vorbeau despre vremurile şi evenimentele ce aveau să vină. Cum de au putut prevedea ei cele ce aveau să vină în urma lor, rămâne de neînţeles când este ştiut că trăiau atât de izolaţi de lume şi lipsiţi de mijloacele de comunicaţie, care aveau să se descopere mai târziu .Nici măcar nu se găsea unul printre ei care să ştie a citi câtuşi de puţin! Într-adevăr, carte nu ştiau, dar au fost oameni care au dat dovadă de multă înţelepciune. Aproape toate cele prevestite de ei s-au dovedit a fi adevărate. Urmaşii ,nepoţi şi strănepoţi s-au putut convinge de aceasta.
Au trecut secole până să vină vremea ca şi pe la sate să se facă şcoli care să răspândească ştiinţa de carte, numai că ştiinţa nu a adus numai lumină şi progres ci şi arme atomice şi cu hidrogen, care au constituit o mare primejdie pentru omenire.
Pentru a încadra povestirea satului Voloca în istoria Moldovei şi a Bucovinei trebuie să răspundem la întrebările cât de vechi este acest sat şi de pe ce vreme este cunoscut sub acest nume. Ţinând seama că de el se face pomenire în vremea lui Petru Şchiopu, înseamnă că această aşezare exista de pe la sfârşitul sec. XVI sau poate ceva mai devreme.
Petru Şchiopu a domnit în trei rânduri în Moldova, între anii 1574 şi 1591 şi deci în acea vreme satul exista şi era cunoscut.
Potrivit cu cele afirmate mai sus, înseamnă că satul Voloca a fost întemeiat cam la două secole de la descălecatul lui Bogdan I în Moldova (1359) şi cu două secole şi ceva înaintea răpirii Bucovinei. Aşadar, data întemeierii satului Voloca ar putea fi plasată în jurul anului 1570 şi în această situaţie îi putem constata vechimea.
Viaţa volocenilor a avut aceeaşi soartă pe care au avut-o locuitorii celorlalte aşezării româneşti din Moldova, fie că era vreme de pace, fie era vreme de război.
Având stabilită cu aproximaţie data întemeierii satului Voloca în noua lui aşezare, ar fi necesar de stabilit durata de timp pe care înaintaşii volocenilor au petrecut-o în Cozmin. În lipsă de date precise, vom fixa această durată ca începând după Descălecatul lui Bogdan I sau ceva mai târziu şi ţinând până la părăsirea acestei aşezări şi întemeierea satului Voloca în noua sa vatră.
După cum susţin cronicarii, populaţia din ţinutul Moldovei, în partea de mijloc şi mai ales în partea de miază-noapte era foarte rară, sau pe alocuri lipsea cu totul din cauza războaielor pustiitoare şi a năvălirilor ce s-au făcut pe acele locuri.
Aceste ţinuturi nepopulate au fost ocupate de maramureşeni daco-romani şi ei aduşi de Dragoş şi Bogdan. Din amestecul ce a rezultat în urma convieţuirii daco-romanilor (moldoveni în devenire) cu maramureşeni daco-romani şi ei, s-a format noua populaţie a Moldovei. Din această populaţie au rezultat şi cozminenii, înaintaşii volocenilor.
La lupta ce s-a dat în anul 1497 în codrul Cozminului între moldovenii conduşi de Ştefan cel mare şi Sfânt şi poloni conduşi de Craiul Albert au luat parte şi ţărani cozmineni străbuni de-ai volocenilor. Acea luptă s-a încheiat cu zdrobirea armatei leşeşti în ziua de Sf. Dumitru de la 26 octombrie 1497.
În decursul veacurilor pe care le-au străbătut. Volocenii au avut de îndurat multe suferinţe şi necazuri, au avut de luptat şi ei cu mulţi duşmani şi au suportat multe lipsuri şi greutăţi. Unele dintre acestea au fost pomenite doar în treacăt în decursul acestei povestiri. Trebuie să menţionăm că aceşti oameni au avut de suportat în mai multe rânduri foamete, invazii de lăcuste, ani de secetă, dese schimbări de domnie, holeră, cutremure de pământ, revărsări de ape, au văzut eclipse de soare şi alte semne cereşti, şi toate acestea pe lângă desele războaie şi cotropiri duşmane ori invazii barbare, urmate de grele devastări, distrugeri şi pierderi omeneşti, fie morţi ori luaţi în robie.
În neştiinţa lor, acei oameni erau chinuiţi şi stânjeniţi de multe superstiţii, se temeau de întunecimi de soare şi de draci în a căror existenţă credeau cu tot dinadinsul. Erau unii oameni care spuneau că au văzut draci şi au tras mare spaimă. Credinţa în duhuri necurate era înrădăcinată între oameni şi multe poveşti cu draci se spuneau în popor, de intra mare groază şi în copii, care transmiteau mai departe aceste fantasmagorii cu draci, moroi, strigoi, strigoaice, năluci, etc.
Dacă poveştile cu draci şi întunecimile de soare au trecut cu urmări puţin vătămătoare, în schimb foametea, holera, inundaţiile şi celelalte fenomene naturale au avut uneori consecinţe extrem de grave.
Despre unele întâmplări şi fenomene mai însemnate să ne ocupăm într-un alt capitol.