duminică, 30 martie 2008

1.16 Ce povesteau strămoşii noştri voloceni despre vremurile ce aveau să vină

Pentru a înţelege viaţa săteanului aşa cum o vedem noi, este necesar să ne întoarcem spre trecut şi să încercăm a schiţa felul de viaţă din vremurile trecute şi atunci vom putea aprecia mai bine greutăţile de atunci, drumul parcurs până în zilele noastre şi stadiul actual de civilizaţie cu roadele sale.
Este greu să întocmim o oglindă fidelă care să ne arate în mod exact satul de atunci. Nu dispunem de izvoare istorice precise, nimeni nu ne-a lăsat o descriere a satului, aşa că ne vom mărgini la cele povestite de bătrâni şi auzite de noi pe când eram copii. Vom încerca să făurim acel tablou, cu ajutorul acelor amintiri sumare, lăsate nouă de moşi şi strămoşi. Dacă ne vor veni în sprijin fantezia, dreapta judecată şi vreun crâmpei de mărturie istorică, cu atât mai bine. Nu putem să aducem nimănui vină că nu ne-a lăsat în scris imaginea satului de atunci. Carte nu ştia nimeni, şi abia dacă marii boieri, ocârmuitorii şi conducătorii de sus mai ştiau puţină carte. Pentru treaba aceasta erau aduşi, de prin cine ştie ce părţi, scriitori şi cunoscători de ştiinţă de carte. Aceştia trăiau pe la cancelariile domneşti (curţi) şi îndeplineau funcţia de secretari. Ei scriau şi redactau toate actele, acte diplomatice şi cronici.
Dar, dacă n-avem urme scrise din acele vremi, aceasta nu se datorează nu numai faptului că lumea nu ştia să scrie şi să citească. Adevărul este că nici nu s-a crezut de către cineva că această treabă ar fi necesară sau că ar folosi cuiva. Lucrul este explicabil pentru că şi noi cei de azi, cu toată ştiinţa de carte şi cu tot noianul de mijloace tehnice, care ne stau la îndemână din belşug, facem la fel şi poate că noi suntem, pe bună dreptate, de condamnat.
Oare mulţi dintre noi se gândesc să lase în scris urmaşilor tot ce văd şi ce aud, tot ce se petrece în jurul nostru sau în satul , oraşul, ţara noastră?
Ne mulţumim să privim mai mult sau mai puţin pasiv la viaţa din jurul nostru, considerând că tot ce vedem şi auzim este obişnuit şi cunoscut nu numai de noi, ci de toată lumea. La ce bun să mai pierdem vremea să le descriem? Dar adevărul nu este acesta. Situaţia pe care noi o vedem şi o trăim, nu rămâne pe veci aşa. Viaţa noastră este scurtă şi trecătoare şi ceea ce am ştiut şi am cunoscut noi ca realitate se schimbă mereu după moartea noastră şi când vor veni nepoţii şi strănepoţii, situaţia va fi cu totul alta. Ei vor cunoaşte mai bine lucrurile din timpul lor, dar nu vor avea de unde să ştie ce a fost şi cum a fost pe vremea bunicilor şi străbunicilor noştri. De unde rezultă cât este de necesară şi folositoare o cronică sau o descriere a situaţiei şi a faptelor însemnate din fiecare epocă, întocmită de aceia care le văd şi le trăiesc.
O altă cauză care ne-a lipsit de posibilitatea de a avea unele izvoare scrise sunt războaiele, cotropirile, năvălirile de hoarde barbare şi deci viaţa grea şi nesigură din acele vremuri tulburi. Şi chiar de s-ar fi scris ceva, era uşor să se piardă ori să se distrugă în vremuri atât de tulburi.
De modul cum s-au organizat străbunii volocenilor şi despre toate câte le-au realizat ei, s-a scris în altă parte. În acest capitol ne vom ocupa de ceea ce au gândit ei şi cum au privit viitorul. Din cele ce aflăm de la dânşii ne putem da seama că ei au fost preocupaţi şi de întâmplările ce aveau să vină asupra oamenilor.
Oamenii trăiau izolaţi, departe unii de alţii, satele erau şi ele rare, fără prea multe legături cu oraşele. Lipseau mijloacele de comunicare şi de informare. Nu erau ziare, nu se găseau reviste, nici telefon, cu atât mai puţin radio sau televizor. Rar când pătrundea în sat vreo veste mai de seamă, de undeva de departe. Satul trăia prin sine, pentru sine, cu bucuriile şi necazurile locuitorilor săi. Volocenii cunoşteau întâmplările din sat şi nevoile lor şi de acestea se interesau şi se preocupau. De aceea oamenii se adunau în sărbători şi serile în zilele de lucru ca să-şi povestească din întâmplările lor sau să se sfătuiască.
Mai ales bătrânii satului mergeau în vizită la vecini, luându-se cu vorba, zăboveau mult, iar gazda îi oprea la mâncare. Dacă sfatul sau povestirea ţinea mult şi pe om îl apuca noaptea, dormea pe o laiţă la vecin, când îl prindea somnul. Multe seri şi nopţi, uneori chiar zile stăteau de vorbă moşii şi strămoşii noştri, povestind din cele ce au fost odată şi mai ales din cele ce aveau să fie mai târziu. Copiii din acea vreme stăteau după horn, pe cuptor şi ascultau cele ce se povesteau. Toţi tăceau molcom fără a crâcni şi doar prin şoapte îşi spuneau câte ceva unii altora, dar mai mult ascultau.
Se minunau şi se îngrozeau de cele auzite din gura părinţilor şi a bunicilor. Se vorbea despre foamete, despre războaie cu multă vărsare de sânge, despre holeră care va bântui prin lume, despre lăcuste care vor mânca hrana oamenilor, despre întunecimi de soare, despre secetă cumplită, când vor seca izvoare şi va muri lumea de sete şi toate de pe pământ se vor usca, despre cutremure de pământ şi multe alte nenorociri care aveau să vină asupra oamenilor.
Mai spuneau despre stricăciunea ce va veni în lume, când oamenii vor fi răi, nedrepţi, mincinoşi, lacomi, asupritori şi se vor lăcomi întreolaltă. Ziceau că va veni urâciunea pustiirii să întunece mintea oamenilor, de s-or face mai răi ca fiarele , iar cinstea, dreptatea şi ruşinea vor dispărea de pe pământ. Pe lângă aceste prevestiri, mai spuneau că vor zbura prin văzduh păsări cu clobanţul (ciocul) de fier, care se vor repezi asupra oamenilor şi le vor sfâşia carnea. Viaţa va deveni atât de grea şi în lume va fi atât de mult rău, încât cei vii neputând suporta chinurile cumplite, se vor târâ pe genunchi şi pe coate spre cimitir şi se vor ruga de morţi să se scoale din morminte, să iasă afară şi să intre în ei, cei vii, că nu pot ţine atâta groază şi urgie. Copiii de după horn, auzind toate acestea, se înspăimântau foarte tare şi se întrebau dacă vor trăi să ajungă şi să vadă acele zile. Era cea mai chinuitoare întrebare la care nu puteau răspunde. Acei copii de atunci care ascultau acele povestiri din gura bătrânilor, sunt părinţii moşii şi la unii strămoşii noştri. La acea întrebare se poate da răspunsul, care este afirmativ în cea mai mare măsură. Acei copii de atunci au apucat să vadă începutul acelor prevestiri.
În încheierea povestirii lor, spuneau că dacă lumea nu se va pocăi, lăsându-se de cele rele, din aceasta i se va trage şi sfârşitul. Un foc năprasnic va mistui pământul cu tot ce se găseşte pe el.
Cum de le venea în gând, acelor oameni de atunci, neumblaţi prin lume şi neştiutori de carte să spună toate acestea şi de unde ştiau ei cele ce aveau să se întâmple în viitor? Iată că şi acesta este o întrebare la care de data aceasta, ne revine nouă sarcina să dăm răspunsul cuvenit.
Multe dintre cele ce s-a povestit, le-am ajuns şi noi, le-am văzut şi le-am trăit. De aici se vede că cei bătrâni au avut dreptate şi au spus adevărul. Cum de au cunoscut ei ce are să se întâmple? Le-au citit cei înţelepţi din semnele vremii, care s-au arătat după cum se arată totdeauna? Ca să înţelegi aceste semne şi să le citeşti şi să le tălmăceşti nu ajunge să cunoşti alfabetul şi poate că nici nu este nevoie de el. Mintea şi dreapta judecată îl pot ajuta pe om să citească acele semne. O inteligenţă nativă şi sclipitoare la un om bun, drept, cinstit, care iubeşte adevărul şi dreptatea şi le practică în viaţa sa, poate prevedea viitorul în mare măsură. Detaliile nu interesează aşa mult, dar ce este esenţial, în mare, se întrevede destul de clar.
Le-am auzit acestea de la mama mea, care şi ea, copil fiind, le-a ascultat cu spaimă de la bătrânii din acea vreme, care veneau la casa bunicilor şi le povesteau.
Au fost puţini care s-au îndoit de adevărul acelor auzite, dar timpul le-a dovedit că s-au înşelat. Răul cel mare stă în necredinţă.
“…Dar morţii nu se vor scula din morminte şi cei vii vor trebui să se întoarcă spre locurile lor tot pe genunchi şi pe coate, în plânsete şi gemete.
Privind spre răsărit, li se va arăta o apă mare către care vor încerca să se îndrepte spre a-şi răcori gura de sete şi arşiţă, dar apa se va retrage din calea lor şi dogoarea focului va fi mai chinuitoare. Va fi mare jale şi plâns şi vaietele vor răsuna până la cer, împlând văzduhul.
Pământul va fi ars cu foc şi totul va fi pârjolit şi nu va mai rămâne nici urmă de viaţă.
Strâmbătatea, hula şi minciuna, devenite atotputernice, vor căuta să stăpânească lumea, dându-se drept singurul adevăr.
Bogaţii vor asupri pe cei săraci şi-i vor nedreptăţi, iar cei puternici îi vor zdrobi pe cei slabi, lipsiţi de apărare.
Sete de cotropire şi dominare fără saţ.
În lume nu va fi milă, nici cruţare nici ruşine. Răutatea şi cruzimea se vor dezlănţui şi în furia lor vor căuta să distrugă totul.
Lumea se va deda la desfrâu şi pierzanie, fără să ţină seama de urmări.
Cutremure catastrofale.
Vor fi războaie sângeroase între împăraţi şi între stăpânitorii de popoare.
Vor muri oameni cu milioanele, fără să aibă vreo vină.
Va fi mare lipsă în lume.
Duşmănia şi ura între oameni vor face ravagii.
Se va duşmăni frate pe frate, iar copii îşi vor trimite părinţii la judecată şi osândă.
Minciuna se va instala pe un tron de aur şi de acolo va căuta să conducă pe oameni şi să le dea porunci aspre. Sfetnicul ei va fi viclenia.
Adevărul şi buna credinţă vor fi călcate în picioare şi dreptatea nu se va mai vedea.
Şi multe alte semne se vor arăta la vremea de apoi, dar oamenii nu le vor crede şi aceasta va însemna că sfârşitul nu va fi departe.
Duhul necurat al lui Iuda (Antihrist) va fi pus stăpânire pe dânşii şi le va fi întunecat mintea, de nu vor fi în stare să înţeleagă nimic. Doamne, Doamne ce sfârşit trist, înspăimântător şi năprasnic ne aşteaptă.”
Noi copiii, de după horn, ascultam înmărmuriţi şi ne întrebam: oare când şi cum vor fi toate acestea? Cei bătrâni spuneau că poate Dumnezeu se va îndura de dânşii şi or muri înainte, fără să apuce acele vremuri de groază.
Copiii, care au auzit toate aceste vorbe, au murit şi ei de mult şi chiar dintre urmaşii lor, aproape toţi au luat calea veşniciei şi doar câţiva de vor mai fi fiind în viaţă.
S-au adeverit aceste prevestiri înfricoşătoare? - În mare măsură da. Au fost războaie crâncene care au cuprins tot pământul şi au ţinut ani întregi. Au murit oameni cu milioanele, au rămas milioane de schilozi, văduve şi orfani. Regiuni întregi au fost pustiite şi foametea s-a întins pe mari suprafeţe. Ţări întregi au fost devastate de furia războaielor. Oraşe şi sate distruse, valori imense nimicite şi arse, sau scufundate în fundul mărilor şi oceanelor. Au fost cutremure ucigătoare care au înghiţit localităţi cu tot cu oameni, revărsări de ape care au adus pagube imense. Am avut secetă cumplită, după care a urmat şi o foamete chinuitoare.
Bombele de la Hiroşima şi Nagasaki a distrus într-o clipă sute de mii de vieţi omeneşti, suflete nevinovate şi tot ce a fost în viaţă în acele oraşe. Un foc năprasnic şi nimicitor, cum nu s-a mai pomenit de când e lumea. Şi încă s-au găsit unii inconştienţi să laude această crimă fără egal, această mişelie care arată cât de jos poate coborâ speţa umană
Urmări dezastruoase ale aviaţiei asupra unor oraşe ori centre populate şi chiar a unor păduri, unde se credea că s-ar afla ascunşi soldaţi se mai văd încă şi astăzi. Au căzut oameni cu zecile şi sutele de mii, până şi bietele animale din junglă au dat un tribut jalnic, iar pământul a rămas văduvit până şi de podoaba sa- întinsele păduri.
S-au adeverit şi cele cu privire la asuprirea celor săraci şi slabi de către cei bogaţi şi tari.
Imoralitatea este şi ea evidentă în minijupuri, hipiş ,droguri şi trândăvi, etc.
Armele atomice cu hidrogen ameninţă. Duşmănia şi neîncrederea dintre oameni continuă, la fel şi cotropirea ţărilor mici de către cele mari.

Niciun comentariu: