duminică, 30 martie 2008

1.1 Populaţii care au trăit în vechime prin părţile noastre. Formarea poporului român

Mulţi voloceni şi-au pus întrebarea cam ce neamuri au trăit prin locurile noastre cu sute şi mii de ani în urmă.
Înainte de toate, este necesar să venim cu unele consideraţii de ordin general. În timpurile vechi popoarele nu erau organizate cum sunt astăzi .Nu existau state delimitate de hotare statornice prin aceste părţi, pentru că neamurile constituite în triburi erau în permanentă mişcare şi se amestecau adesea între ele. Erau populaţii nomade numite şi hoarde care cutreierau întinderi mari de pământ în căutare de locuri prielnice pentru hrană şi adăpostire. Trăiau mai mult din vânat ,din pescuit, din culesul fructelor sălbatice şi chiar din jafuri.
Stăteau într-un loc atâta timp cât aveau ce mânca şi apoi plecau în altă parte. Uneori plecau de voie ,alteori de nevoie ,fiind împinse de alte neamuri migratoare, care şi ele erau în căutare de pământ bun şi de hrană. Deci în acele timpuri străvechi nu erau state naţionale cu populaţii statornice care să ocupe un anumit teritoriu delimitat de hotare precise şi care să aibă un guvern la conducere. Aşadar pământul era stăpânit vremelnic de către cel mai tare dintre năvălitori. Aceasta era situaţia în părţile noastre ;sigur că şi în alte părţi.
Dintre neamurile care au populat pământul ţării noastre înainte de Hristos şi care s-au statornicit pe aceste locuri au fost Tracii - familie de triburi antice de origine indo-europeană, răspândiţi pe un spaţiu întins cu centrul în ţara noastră (se întindea între Morava şi Struma, Polonia de sud, Slovacia, răsăritul Ungariei, apusul Ucrainei şi partea de nord-est a Bulgariei).
Tracii se ocupau mai mult cu agricultura astfel că ei s-au aşezat în mod statornic pe aceste locuri. Viaţa era simplă în acele timpuri şi se reducea la asigurarea unui adăpost şi a hranei ,apoi la lupta de apărare a vieţii şi a bunurilor (animale, unelte ,provizii).
Pe vremea tracilor s-au mai perindat prin aceste locuri, în mod vremelnic, Sciţii cu vreo 700 de ani înainte de Hristos, Agatirşii cu vreo 600 de ani înainte de Hristos, iar cu vreo 400 de ani înainte de Hristos, Celţii, apoi Bastarnii, pe la sfârşitul sec. III înainte de Hristos.
Urmaşi statornici ai tracilor au fost Geto-Dacii stabiliţi şi ei pe pământul ţării noastre, lucrători de pământ şi crescători de vite.
Cu toate că mişcarea de neamuri ( migraţia ) era foarte frecventă, încât nu se putea construi aproape nimic durabil, totuşi Geto - Dacii au reuşit să întemeieze pe aceste locuri un stat organizat care avea să joace un mare rol în istorie. Pe lângă agricultură şi creşterea vitelor, Dacii au mai învăţat să lucreze bronzul aurul şi cuprul. Cu vremea, Dacia a ajuns la o situaţie înfloritoare, îndeosebi, sub Decebal.
Aşezările din Dacia erau de două feluri: cetăţi şi sate. Primele erau mai întărite, aşezate pe înălţimi şi în poziţie uşor de întărit şi de apărat, lângă cursuri de ape, între munţi.
Locuitorii satelor dace trăiau în case mici, aproape pătrate sau dreptunghiulare 2/4 m.
Pereţii erau făcuţi din nuiele împletite sau din chirpici în părţile Dunării, iar acoperişul era din paie sau din stuf. Satele erau înghesuite şi relativ mici, împrejmuite cu şanţuri de apărare. Erau aşezate pe un pinten de deal râpos, ori pe malul unui râu sau lac, uşor de întărit şi de apărat la nevoie.
Morţii erau arşi, iar cenuşa îngropată. Pentru obiectele de casă, scăfiţe, căuşe, coveţi, butoaie, unelte de lucru, mobilier, care, pluguri se folosea mult lemnul. Fierul a fost foarte puţin întrebuinţat la început.
Dacii au învăţat să se ocupe şi cu olăria(ceramica). Înainte de olărit se foloseau de vase de lemn la mâncare. Apa o aduceau în cofe.
Satele ocupau o suprafaţă de cam două hectare. şi numărul caselor aproape că nu trecea de 100. Drumuri bune nu erau în sat, doar poteci strâmbe şi neregulate.
Dacii cultivau grâul, secara, meiul, cânepa şi inul. Mai târziu au cultivat şi viţa de vie.
Cetăţile dacice din munţi erau foarte bine întărite, iar locuinţa şefului era fortificată cu unul sau mai multe turnuri pătrate, cu ziduri puternice de 3 m grosime. Zidurile erau construite din blocuri mari de calcar legate între ele cu ajutorul unor pene mari de lemn, groase aproape ca bârnele. În aceste cetăţi se găseau ascunzători pentru provizii şi pentru prada îngrămădită de căpeteniile războinice. Arma şi unealta principală erau securea apoi urmau sabia curbă şi cuţitul. Ulterior s-au folosit în luptă de spade, iatagane şi lănci.
Şi bărbaţilor din acele timpuri dar mai ales femeilor le plăceau podoabele şi găteala. Podoabele erau lucrate de meşteri locali sau erau cumpărate de la greci şi alte popoare. Ele constau din: inele, cercei, brăţări, coliere, oglinzi, etc. executate din aur, din argint şi din bronz sau aramă.
Dacia, ţara pe care au locuit-o Geţii şi Dacii( Geto - Dacii ), coincide în cea mai mare parte cu teritoriul actual al României (şi poate mai aproape de realitate cu harta României după primul război mondial ). Geto - Dacii aveau aceeaşi origine tracă, vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi cultură. Deosebirea dintre Geţi şi Daci era de ordin regional; atât şi nimic mai mult. Geţii stăpâneau teritoriul de la sud la răsărit de Carpaţi - sudul Moldovei, Dobrogea, Muntenia - iar Dacii stăpâneau Moldova de mijloc, Carpaţii Orientali, Ardealul cu Carpaţii Meridionali, Banatul şi Oltenia. Grecii le spuneau Geţi având contact cu aceste populaţii prin coloniile greceşti: Histria, Tomis şi Callatis. Romanii le spuneau Daci datorită vecinătăţii lor cu imperiul roman, având ca hotar Dunărea.
Regele Burebista s-a străduit şi a reuşit să realizeze pe cale paşnică o unificare a populaţiei Geto - Dace cuprinzând totalitatea acestor triburi. Burebista era get, şef al acestor triburi şi ajutat de marele preot Deceneu şi-a impus autoritatea asupra Dacilor. A introdus o disciplină severă mergând până acolo că stârpit şi viile pentru a combate abuzul de băutură. Nu i-a fost prea greu lui Burebista să convingă pe Geto-daci la unire pentru că la orizont se profila o mare primejdie: romanii se apropiau de Dunăre şi aceşti vecini puternici şi războinici constituiau un pericol real pentru regatul Geto-dac.
Prin tot ce a conceput şi a reuşit să realizeze, Burebista s-a vădit a fi o personalitate deosebit de înzestrată. Prevăzând pericolul iminent din partea puterii militare romane, el s-a gândit să-şi organizeze o armată corespunzătoare cu care să facă faţă acestui inamic puternic. Dealtfel, romanii şi-au dat şi ei seama de intenţiile lui Burebista şi au pregătit o armată cu care să atace Dacia. Planul nu a putut fi adus la îndeplinire din cauză că Caesar care trebuia să conducă acest război a fost asasinat în anul 44 a. Hr. n.
Destinul a vrut ca şi Burebista să aibă aceeaşi soartă fiind înlăturat de la conducere şi ucis de o conspiraţie în împrejurări rămase necunoscute. De bună seamă că vor fi fost unii nemulţumiţi care aveau alte planuri sau îi râvneau locul. Această întâmplare nefericită a dus la slăbirea şi dezmembrarea statului Geto-dac care nu fusese încă bine închegat.
Cu asasinarea lui Caesar, primejdia din partea romanilor nu mai era atât de presantă, pentru moment.
Totuşi dacă statul geto-dac întemeiat de Burebista s-a destrămat, în mare parte, după dispariţia sa, acest conducător foarte capabil a avut fericita idee de a fixa capitala statului dac la Sarmisegetusa(Grădiştea Muscelului), în munţii dacilor, într-un loc foarte potrivit, pe înălţimi bine apărate şi greu accesibile pentru inamic. Astfel, de la această dată, rolul principal revine triburilor dace care vor prelua conducerea datorită şi faptului că Geţii au pierdut o parte din teritorii din stânga şi din dreapta Dunării, din Dobrogea şi au mai slăbit.
Aceasta s-a petrecut pe vremea împăratului Octavian August, anii 29-28 a. Hr. n. De acum romanii au ajuns la Dunăre şi au devenit stăpâni în Dobrogea şi pe gurile Dunării.
În urma înfrângerii Geţilor, organizaţia lor politică de la Dunărea de Jos a slăbit până la dispariţie. În aceste locuri s-a statornicit treptat puterea romană. De acum înainte, centrul de putere al Daco-geţilor rămâne în teritoriile stăpânite de triburile dace, cu noua capitală la Sarmisegetusa. Aceştia se ocupă cu creşterea vitelor, a caprelor, a oilor şi a porcilor. Pentru călătorie şi tracţiune foloseau calul. Se mai ocupau cu vânatul, pescuitul şi albinăritul. În cetăţi practicau diferite meşteşuguri dintre care mai importante erau fierăria şi tâmplăria.
Daco-geţii se îmbrăcau cu haine de lână şi lenjerie din cânepă sau in, iar în timpul iernii se îmbrăcau cu blănuri. Îmbrăcămintea ţăranilor de la munte se aseamănă mult cu cea a dacilor de odinioară şi acest port se poate vedea şi pe Columna Traiană. Scrierea nu era cunoscută pe acele vremuri de către daco-geţi.
Negustoria o făceau cu grecii, romanii şi cu macedonenii, de ale căror monede se foloseau la început. Apoi au bătut şi ei monedă.
Incursiunile dacilor în imperiul roman şi mai ales dorinţa de expansiune a romanilor avea să ducă la două războaie între daci şi romani pe vremea lui Decebal şi a lui Traian, între anii 101-102 şi 105-106. Ambele războaie au fost foarte grele. Prima bătălie a fost la Tapae, unde armata lui Decebal a fost înfrântă. Aceasta s-a întâmplat în primăvara anului 101. Al doilea război dintre daci şi romani a avut loc între anii 105-106, cu mari pierderi pentru daci. De data aceasta împăratul Traian a atacat armata lui Decebal din mai multe părţi. Decebal a luptat şi s-a apărat eroic, dar în cele din urmă a trebuit să se retragă din faţa duşmanului în cetatea Sarmisegetusa, cu gândul de a rezista şi a o apăra. Efortul a fost zadarnic căci după un scurt asediu, Sarmisegetusa a căzut. Romanii au ieşit biruitori datorită superiorităţii lor numerice şi tehnice; dar nici vitejia dacilor nu a fost cu nimic mai prejos decât cea a romanilor.
Despre Decebal, istoricul Dio-Cassius scrie că, era foarte priceput în cele ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost pentru romani un potrivnic de temut.

1.2 Formarea poporului român

Cu moartea eroică a lui Decebal şi căderea Sarmisegetusei în mâinile romanilor, se încheie cel de-al doilea război purtat de daci împotriva romanilor.
Mulţi daci au căzut vitejeşte în luptă şi o mare parte dintre ei au fost luaţi în captivitate iar ţara lor, Dacia a fost transformată în provincie a imperiului roman. Îndată după cucerire, împăratul Traian, se ocupă îndeaproape de organizarea acestei provincii, colonizând-o cu populaţie romanică adusă din imperiu şi totodată pune să se construiască drumuri bune, întemeiază oraşe, construieşte fortificaţii şi pune bazele unui comerţ dezvoltat. Sunt puse în valoare şi bogăţiile subsolului ca de exemplu: aurul, argintul, cuprul, fierul, sarea şi altele.
Sunt aduşi din imperiu lucrători şi meşteri pricepuţi precum şi negustori. Se dă şi agriculturii atenţia cuvenită, astfel că în scurtă vreme noua provincie romană Dacia se dezvoltă din toate punctele de vedere şi ajunge să aibă o situaţie economică înfloritoare.
N-a trecut mult timp şi cultura romană a început să se facă simţită peste tot. Limba latină a devenit limbă comună pentru toţi locuitorii Daciei, fie autohtoni sau romani. Treptat, dacii şi-au însuşit şi diferitele obiceiuri de la romani, şi chiar credinţe. Aşa s-a făcut pe încetul romanizarea Daciei.
Chiar din primii ani ai colonizării Daciei, elementul romanic a devenit numeros şi puternic datorită prezenţei armatei romane, funcţionarilor aduşi din imperiu, a meşterilor şi a lucrătorilor de tot felul precum şi a negustorilor. Pe lângă aceştia au mai venit şi alţi romani atraşi de bunăstarea şi de viaţa economică în plină desfăşurare.
Populaţia dacă nu putea să rămână izolată de această operă de construcţie şi reconstrucţie, a trebuit să accepte dominaţia cuceritorilor, să participe la toate lucrările şi la manifestările impuse de noua situaţie. Viaţa şi munca împreună i-au apropiat, i-au făcut să se înţeleagă şi să se împrietenească, în cele din urmă să se însoţească întreolaltă. Era o urmare firească. Astfel din contopirea elementului autohton cu cel romanic a început să se formeze o populaţie nouă. Acest proces a durat mult şi din acest amestec s-a născut poporul român. Aşadar neamul românesc se trage direct din strămoşii noştri daci, născuţi pe aceste locuri şi din cuceritorii romani.
După ce am arătat pe scurt care este obârşia noastră, se cuvine să fac unele precizări de ordin general spre a fi cunoscute de tot românul şi în special de bunii mei voloceni la care mă gândesc când scriu aceste rânduri.
Românii sunt urmaşi direcţi ai daco-romanilor.
Limba vorbită de români este romanică şi are la origine limba latină. (Unele influenţe ulterioare au importanţă minoră).
Neamul românesc s-a născut pe acest pământ al Daciei străbune, unde se află şi astăzi şi aici a trăit el de la începutul existenţei sale.
Geto-dacii din care ne tragem au fost ei înşişi stăpâni băştinaşi peste aceste locuri.
Leagănul românismului este în Transilvania pentru că aici s-a aflat şi inima Daciei cu ţinuturile dimprejur.
Noi n-am venit aici, aşadar, din alte locuri şi nici nu am fost aduşi ori mânaţi de vânt pe aceste meleaguri, cum a fost cazul altor popoare migratoare (hoarde barbare), ci aici ne-am născut şi aici am fost din totdeauna.
N-am subjugat nici un popor, nu am cotropit vreun teritoriu străin şi nici nu am sfâşiat trupul altor ţări; dimpotrivă, ţara noastră a fost călcată şi devastată în multe rânduri şi chiar teritoriul ei a fost sfâşiat de duşmani hrăpăreţi.
Pentru pământul ce ne-a rămas de la străbuni s-au dat lupte necurmate cu toţi vrăşmaşii cotropitori. Numărul martirilor şi al eroilor acestui neam este nesfârşit de mare. Să nu uităm jertfa lor!
Pentru viitor, ne stă în faţă o datorie sfântă: trebuie să lăsăm urmaşilor o ţară independentă, bogată şi frumoasă, nu rotunjită cu teritorii de la străini ci întregită în hotarele ei fireşti, cu toţi fraţii români la un loc.
Cu gând de recunoştinţă faţă de înaintaşii noştri pentru tot ce ne-au lăsat, se cuvine să-i învăţăm şi să-i pregătim pe urmaşi în aşa fel încât ei să fie vrednici în a apăra şi a păstra moştenirea lăsată lor. Sunt necesare cunoştinţe cât mai temeinice asupra istoriei poporului nostru. Trebuie dezvoltate în popor cele mai alese însuşiri bazate pe o înaltă cultură şi o desăvârşită educaţie. Numai cu oameni formaţi şi bine pregătiţi adevărate caractere şi valori morale se pot înfăptui lucruri mari. O cultură temeinică poate constitui o armă preţioasă de apărare în vremuri grele.

1.3 Perioada de formare a poporului român a fost lungă şi anevoioasă

Apropierea între romanii cuceritori şi dacii învinşi nu se putea face de la o zi la alta. A trebuit să treacă un lung interval de timp până să se înţeleagă şi să se amestece unii cu alţii. Apoi trebuie avute în vedere cultura, obiceiurile, credinţele, portul, felul de viaţă şi de hrană care îi deosebeau şi încă alţi factori, cum ar fi starea sufletească a dacilor învinşi precum şi ura lor faţă de cotropitorii romani.
Chiar după instalarea romanilor în Dacia, au avut loc frământări şi încercări de răscoală puse la cale de dacii ocupaţi care erau ajutaţi de dacii liberi, mai ales de către cei din nord, numiţi Costoboci, aşezaţi cam prin Maramureş, Bucovina şi în partea de nord-est a Moldovei.
Încă de pe acele timpuri încep şi atacurile sarmaţilor şi roxolanilor la graniţele Daciei romane. Împăraţii romani Traian şi Hadrian au dat mare importanţă colonizării şi organizării Daciei, dar puterea romană începe treptat să decadă şi în cele din urmă Dacia a trebuit să fie părăsită în anul 271 e.n. sub împăratul Aurelian. Principalele cauze ale slăbirii şi decăderii imperiului roman au fost frământările şi neînţelegerile interne , precum şi atacurile necurmate ale multor popoare migratoare ,de exemplu: marcomanii şi bastarnii. O urmare imediată a instabilităţii politice a fost stagnarea economică. Anarhia militară şi pustiirile repetate comise de năvălitori au dus în cele din urmă la ruină şi sărăcie.
Dacii liberi (costobocii, carpi) n-au fost supuşi niciodată romanilor însă după plecarea romanilor din Dacia, aceştia s-au reunit cu dacii romanizaţi şi cu vremea s-au romanizat şi ei.
Au fost pomeniţi adeseori dacii liberi; aceştia sunt dacii rămaşi în afara frontierelor statului roman.
Între timp, atacurile goţilor, herulilor, gepizilor şi bastarnilor continuă asupra imperiului roman. În felul acesta se explică părăsirea Daciei în 271, pentru că era mereu hărţuită şi cotropită de numeroase popoare barbare. Noul hotar al imperiului roman a devenit Dunărea.
Astfel, armata romană, funcţionarii, comercianţii bogaţi şi oamenii înstăriţi s-au retras peste Dunăre, fiind legaţi de stăpânirea romană. Grosul populaţiei însă, ţărani, păstori, mici meseriaşi şi negustori mărunţi, veterani şi alte categorii au rămas pe loc.
Numărul dacilor autohtoni romanizaţi era de acum destul de mare. Populaţia aceasta modestă dar numeroasă era amestecată şi în acelaşi timp strâns legată de pământul pe care îl lucra şi de pe urma căruia îşi ducea traiul. Totuşi daco-romanii din nordul Dunării n-au rămas complet izolaţi de romanii retraşi în sudul Dunării, ci au păstrat mai departe unele relaţii cu ei.
Daco-romanii, în procesul lor de transformare au reluat legăturile cu Costobocii şi Carpii, s-au înrudit şi s-au amestecat odată cu scurgerea anilor. Au luptat împreună să-şi apere pământul împotriva năvălitorilor, iar când aceştia au fost prea numeroşi şi puternici, populaţia autohtonă din Dacia s-a retras în codri şi prin munţi, de unde a revenit după ce puhoaiele de năvălitori au plecat.
Momentele de linişte şi de răgaz erau puţine; alte hoarde barbare continuau să năvălească mereu prin aceste ţinuturi. Procesul de transformare a populaţiei daco-romane a continuat în favoarea elementului roman. Se formează în acelaşi timp şi o limbă nouă, având la bază limba latină, transformată şi aceasta în limbă latină populară, vorbită de daco-romani şi din care va rezulta după multe secole limba română.
Viaţa era nespus de grea pentru locuitorii Daciei din acea vreme. Nu era chip de construit, sate, oraşe sau alte aşezări trainice. Hoardele migratoare veneau mereu din răsărit nimicind şi devastând ce găseau în calea lor. Învălmăşeala aceasta a durat peste o mie de ani.
Cum de a rezistat tuturor vitregiilor şi cum de a scăpat cu viaţă acea populaţie din cuprinsul Daciei din aceste năvăliri necurmate şi suferinţe fără capăt ?-Un miracol ! toate acele hoarde barbare s-au împins unele pe altele, s-au luptat între ele, ca apoi să dispară aproape fără urmă.
Poporul român care s-a născut şi s-a format în acele condiţii extrem de neprielnice, a ieşit la lumină biruitor şi a reuşit să apară în istorie cu un trecut glorios, vrednic să joace un rol de seamă în rândul celorlalte popoare.
Până să-şi facă intrarea în istorie au trecut peste o mie de ani şi izvoare scrise despre poporul român care se forma sunt foarte puţine. Primele înjghebări organizate au fost cnezatele şi voievodatele apoi în sec. XIV are loc descălecatul şi întemeierea Moldovei şi Munteniei, având în fruntea lor voievozi (domnitori).
În anul 1600 Mihai Viteazul face prima unire vremelnică a Munteniei cu Ardealul şi cu Moldova.
La 1859 se înfăptuieşte sub Alexandru Ioan Cuza unirea Moldovei cu Muntenia iar în 1918 se realizează unirea tuturor românilor într-un stat naţional, unitar şi independent sub regele Ferdinand I.
Pentru a-şi asigura existenţa sa, poporul român a trebuit să lupte secole de-a rândul împotriva duşmanilor. Tributul pe care l-a plătit pentru independenţa sa este imens; a costat viaţa a sute de mii de viteji. Pierderile materiale au fost şi ele extrem de mari şi de grele.
Ţinând seama de titlul lucrării, de aici înainte, ne vom referi, când va fi nevoie la evenimentele din istoria Moldovei şi a Bucovinei.

1.4 Satul în timpurile străvechi. Primii locuitori. Istorie şi legendă

Cu privire la întemeierea satului Voloca se cunosc puţine date. Despre primele sale începuturi, vom face apel la cele povestite de bătrânii din sat.
Prima aşezare a celor dintâi oameni se afla în partea de răsărit a satului de astăzi, pe un loc de şes, numit şesul Cozminului, unde până pe la jumătatea secolului XX se aflau trei cruci, iar în faţa lor, o fântână veche. În acest loc a fost construită prima biserică a satului şi de bună samă că prin apropiere s-a aflat şi vatra satului cu locuitorii acelor timpuri.
Până în prejma celui de al doilea război mondial, la fântâna cu cele trei cruci se adunau volocenii bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, feciori, fete şi copii cel puţin odată pe an şi făceau rugăciuni. În fruntea mulţimii veneau preoţii urmaţi de tineri şi tinere cu prapuri şi cu icoane şi în urma acestora restul cortegiului. Se făcea mare slujbă, se sfinţea şi ţarina. Tot aici se făceau rugăciuni în vreme de secetă pentru ca Tatăl ceresc să se îndure şi să trimită ploaie pe pământ. Acest obicei rămas din vechime este păstrat şi în ultimii ani cu mare sfinţenie.
Dacă ne referim la sătenii din timpurile străvechi, trebuie să menţionăm că ei duceau o viaţă simplă modestă şi cu credinţă în cele sfinte.
Lucrau din greu pământul având la îndemână doar pluguri de lemn şi alte unelte primitive. Erau hărţuiţi de hoarde barbare ori de cete vrăjmaşe şi adeseori trebuiau să fugă şi să se ascundă prin codru de răul năvălitorilor şi a incursiunilor duşmane precum şi a deselor războaie ce se iscau. Erau siliţi să-şi părăsească gospodăria luând cu ei ce apucau şi ce mai găseau mai la îndemână. Când se întorceau la loc, după ce plecau hoardele vrăjmaşe, nu găseau nimic; totul era devastat şi pârjolit şi bieţii oameni trebuiau s-o ia de la început cu munca şi cu zbuciumul ca să-şi poată înjgheba din nou gospodăria distrusă.
În acele vremuri îndepărtate, viaţa era cu totul nesigură din cauza războaielor dese şi pustiitoare. Vrăjmaşul nu cruţa nimic; jefuia, prăda, ucidea şi dădea foc la ceea ce mai rămânea. Aspră le-a fost viaţa şi amare le-au fost zilele strămoşilor noştri consăteni. Mărturie stă şi istoria acelor timpuri. Oamenii îşi trăiau zilele cu frica în oase pentru că în orice moment se puteau ivi duşmani cotropitori gata să le calce casa şi pământul. Era aproape o stare permanentă de luptă. Pe drept cuvânt pământul acela a fost amestecat cu sângele a sute şi mii de vieţi omeneşti. Atâtea războaie şi lupte s-au purtat în aceste locuri încât nu este unde să pui piciorul fără să calci pe o brazdă de pământ care să nu fi fost scăldată de sângele oştenilor.
De îndată ce se linişteau lucrurile şi oamenii se puteau bucura de o perioadă de pace, ei se apucau de lucru, potrivit ocupaţiei ce o aveau.
În primul rând se ocupau cu lucrul pământului care era roditor şi uşor de lucrat fiind şes. În apropiere erau locuri bune pentru păşunatul vitelor şi poieni întinse pentru fân aşa că se ocupau şi cu creşterea vitelor de la care aveau lapte, piei, lână şi alte produse iar boii erau folosiţi la plug, la car vara, ori la sanie iarna.
În apropiere erau păduri întinse de fag şi stejar de unde se aprovizionau cu lemne de foc şi cu material de construcţie în gospodărie. Lemn era din belşug astfel că era folosit la construirea de case, grajduri, coşere şi alte acareturi gospodăreşti şi alte obiecte cum ar fi: mese, scaune, stative, pluguri, butoaie, coveţi, zolniţe, poloboace, porţi, care, urzitori, furci, vârtelniţe, lopeţi, greble, meliţe, cosii, ţapine, roabe.
În timpul iernii, oamenii lucrau la pădure sau la zdrub cum se mai spunea. Pădurile din acele vremuri erau întinse şi bogate, nu numai în copaci înalţi şi frumoşi ci şi în multe animale şi păsări sălbatice. Aşa că oamenii se mai ocupau şi cu vânatul care le aducea carne şi piei.
Mulţi dintre săteni se ocupau cu diferite meserii, fiind buni dulgheri, rotari, tâmplari, dogari, sumănari, cojocari, opincari, etc.
Femeile confecţionau îmbrăcămintea necesară pentru membrii familiei din cânepă, in şi lână (bumbacul s-a introdus mai târziu). Ele torceau, ţeseau, coseau şi îngrijeau de copii şi de casă. Din mâinile lor vrednice şi harnice ieşeau lucruri minunate: pânză, ştergare, feţe de masă, traiste, brâe, berneveci, cămăşi, etc.
Lucrurile făcute de străbunicile noastre erau simple şi modeste, dar cu trecere timpului ele au devenit mai stilizate, mai frumoase. Desăvârşirea se produce într-un timp îndelungat şi când viaţa devine mai sigură.
În acele vremuri de restrişte, toată speranţa oamenilor ea în Dumnezeu. Cu drept cuvânt, oamenii de atunci erau foarte credincioşi în cele sfinte şi mergeau regulat la biserică. Religia lor era creştin ortodoxă.
Pe atunci nu era şcoală în sat, dar biserică şi-au construit oamenii îndată ce s-au aşezat în şesul Cozminului. Era din lemn tăiat din codrul Cozminului. A fost o biserică mică, clădită pe locurile unde în vremurile noastre mai erau cele trei cruci cu fântâna dinaintea lor. Nici populaţia satului nu era numeroasă pe acea vreme, astfel că bisericuţa îi cuprindea pe toţi.
Înainte de a continua povestea cu privire la noua aşezare, mai trebuie menţionat faptul că la capătul dinspre nord al dealului Lisna, unde se coboară lin către malul Dereluiului, ieşeau la iveală oase omeneşti ori de câte ori voloceanul Ion Bojescu săpa în acel loc, pe care-l avea moştenire de la înaintaşi. Se pare că aici a fost cimitirul oamenilor care au avut ca primă aşezare şesul Cozminului. Această informaţie mi-a fost comunicată de un volocean pe nume Nicolae Manailă, care a fost vecin cu Ion Bojescu şi a lucrat cu el acolo la săpat şi la prăşit în mai multe rânduri.
Portul oamenilor de atunci era simplu ca şi al strămoşilor daci. Peste cămaşa de in sau cânepă se încingeau cu brâe de lână ori chimire de piele. Peste izmene purtau iţari mai groşi ori berneveci de lână, după cum era vara sau iarna. Peste cămaşă îmbrăcau pieptare din piele de oaie şi se încălţau cu opinci. Pe cap, vara purtau pălărie, iar în timpul iernii purtau căciulă (cuşmă).În timpul iernii, peste pieptare îmbrăcau cojoace ori sumane, depinde cât era gerul de mare.
Bărbaţii nu-şi tundeau capul, ci purtau plete lungi, aveau bărbi şi mustăţi.
Femeile purtau cămăşi lungi şi catrinţă pe care o încingeau cu brâe. Cămăşile lor erau cusute cu flori. Femeile măritate îşi purtau părul împletit şi acoperit cu broboadă. Pe timp friguros, se îmbrăcau şi ele cu bunde, sumane ori cojoace.
Pentru vopsitul ţesăturilor foloseau vopsele naturale extrase din plante, flori sau coji.
Obiceiurile sătenilor de atunci erau simple după cum simplă le era şi viaţa. Ţineau sărbătorile şi posturile prescrise de biserică. Cu multă grijă păstrau datinile şi obiceiurile rămase de la înaintaşii lor. Mai ales, momentele mai însemnate din viaţa lor erau legate de anumite obiceiuri peste care nimeni n-ar fi îndrăznit să treacă; aşa erau cele legate de naştere, căsătorie şi moarte.
Mai credeau şi în superstiţii, descântece, farmece, vrăji, etc.
După cum spuneau unii bătrâni din sat, locul unde a fost prima aşezare a volocenilor, este cunoscut sub numele de Cozmin sau şesul Cozminului, denumire care a rămas până în zilele noastre. Cam la un kilometru spre est de locul unde era fântâna şi cele trei cruci, s-a aflat şi gara Cozmin de pe linia ferată Suceava-Cernăuţi-Lemberg (Lvov). Această gară a fost distrusă de bombardament la începutul celui de al II-lea război mondial.
Lupta lui Ştefan cel Mare cu polonii din anul 1497 prin aceste locuri s-a dat, mai exact, în locul numit Codrul Cozminului, unde se află şi panta cea mare care coboară în serpentină dinspre sud spre nord.
Întrucât aşezarea purta numele de Cozmin, putem deduce că şi satul se numea în vechime tot Cozmin. Numai după ce locuitorii lui s-au mutat, retrăgându-se cu vreo 4 kilometri spre sud-vest, din cauză că erau expuşi prea adeseori atacurilor vrăjmaşe, noua aşezare a căpătat numele de Voloca.
Sunt şi păreri care susţin că prima aşezare a volocenilor ar fi fost în Horodişte, loc situat spre miază-zi de şesul Cozminului, peste dealul Lisna la o distanţă de aproximativ 4 kilometri. S-au găsit şi aici urme că ar fi existat cândva o aşezare omenească sau o cetate. S-a aflat şi un tezaur pe aceste locuri în anul 1817 alcătuit din 9 pocale de argint, din care unul ornat cu figuri mitologice romane. Acel tezaur bizantin din sec VII a fost dus la Viena.( “O excursiune a Societăţii Junimea “ din Cernăuţi la Ţeţina-Roşa şi Horodişte-Voloca, de Dionisie Olinescu, în revista “Familia” nr.24/1887din 26/ VI pagina 285).
Când va fi dată posibilitatea să se facă cercetări şi când vor putea fi consultate arhivele privitoare la satul Voloca, atunci poate că va fi posibil să se stabilească locul exact unde a fost prima aşezare a satului.
Admiţând că prima aşezare a volocenilor a fost în şesul Cozminului, este de crezut că greu le-a venit acelor oameni sa părăsească acel loc frumos şi prielnic vieţii.
Pământul era bun şi roditor, aveau la îndemână izvoare bogate în apă potabilă, în apropiere se afla drumul mare care venea din Moldova de jos, trecea prin Suceava, se apropia de Siret şi după aceea trecea prin Cozmin, Lvov şi mai departe spre ţările de miză-noapte. Era drumul pe care se făcea şi negoţul. Aşadar oamenii aveau o foarte bună legătură atât spre Siret şi Suceava cât şi spre Cernăuţi.
Înspre miază-zi, la vreo 150 de metri, aveau părăul Dereluiului pe care se putea instala şi o moară, o piuă, putea servi la adăpatul vitelor sau la albit pânza şi spălat rufele. Peste părăul Dereluiului erau poieni pentru fânaţ şi pădure de fag, carpen, ulm şi stejar.
După cum se vede locul era foarte potrivit pentru o aşezare omenească, dar şi foarte expus jafurilor, prădăciunilor, şi luptelor care se dădeau adeseori prin aceste părţi.
Pe aici a trecut craiul Albert cu oastea, pe aici a trecut în mai multe rânduri şi craiul Sobieţchi cu armatele sale când invada Moldova şi aceste armate făceau multă pagubă şi pustiire. Când veneau dinspre răsărit tătarii şi alte hoarde năvălitoare tot pe aici veneau de omorau şi jefuiau pe bieţii oameni. Uneori cutreierau prin aceste locuri şi cete de tălhari care prădau pe oameni. Aceştia erau dezertori, hoţi de drumul mare, proveniţi din rândul armatelor sau hoardelor năvălitoare.
Este de ştiut că o aşezare trainică are nevoie de siguranţa zilei de mâine şi de linişte, ori tocmai aceste elemente lipseau aşezării din Cozmin pentru care motiv a fost părăsită şi schimbată cu altă aşezare mai puţin bogată şi mai puţin frumoasă, dar mai sigură, mai ferită de ochii duşmanilor.
Terenul era accidentat, cu multe dealuri şi văi, pământul mai sărac şi drumurile poate că lipseau ori erau impracticabile în mare parte. Comunicaţia cu oraşul Cernăuţi era mai dificilă.
Multe invazii şi silnicii au îndurat sătenii acelor timpuri, dar într-o zi au tras o mare groază. Aceasta a fost într-o zi de duminică dimineaţa pe când se aflau la biserică. În aceeaşi zi s-a întâmplat de au venit la biserică mai multe nunţi, la cununie. Tocmai în timpul slujbei au fost surprinşi de o ceată de năvălitori barbari. Când au observat oamenii acea hoardă păgână apropiindu-se în goană, au început cu toţii să fugă, oameni, femei, nuntaşi, fete, feciori, miri şi mirese înspre apus şi miază-zi, în desişul codrilor. Cei care n-au putut fugi ori au fost surprinşi pe acasă, parte au fost ucişi iar o parte au fost luaţi în robie. Se zice că a fost atunci o năvală a tătarilor. Aceşti păgâni stârneau groază în popor pentru că ucideau oamenii, prădau tot ce găseau, în deosebi luau pâinea şi vitele, iar la case dădeau foc. Spuneau bătrânii că mare jale şi durere au fost în acele zile de groază.
Spune legenda că toţi fugarii din duminica aceea au fugit mereu prin pădure, prin locuri ascunse numai de ei cunoscute şi au poposit pe şesul Moacerei. Acolo era un loc bine adăpostit şi s-au oprit carele cu nuntaşi precum şi ceilalţi fugari.
Din cununile mireselor a picat în timpul fugii bărbănoc care s-a prins în acel şes, a crescut şi s-a lăţit de a cuprins toată partea aceea de pădure. Barbanocul a rămas peste veacuri ca mărturie a întâmplării cumplite din acea duminică de pomină. Acel şes al Moacerei înţesat de bărbănoc verde, cu frunze rotunjoare tari şi cu floricele albastre l-am apucat şi eu şi l-am văzut, după cum l-au văzut toţi consătenii din vremea mea sau de mai târziu care au trecut pe acolo, numit şesul Moacerei.
Oamenii acelor vremuri bătrâne s-au oprit aici din goana lor la popas şi la sfat. Poate că atunci şi-au dat seama şi au cumpănit că trebuie să se retragă din Cozmin şi să se aşeze într-un loc mai ferit.
Se pare că de la acea dată s-a hotărât şi strămutarea satului cu vreo 4 kilometri spre sud vest, loc înconjurat de păduri pe acea vreme, unde se află şi astăzi.
Pădurile care erau în jurul satului s-au tăiat demult, pădurea s-a îndepărtat mult de sat şi locul rămas după tăierea copacilor a fost transformat în imaş, loc de păscătoare (de păşunat) ,pentru vitele şi turmele de oi ale oamenilor.
Noua aşezare aleasă de oameni era izolată şi bine adăpostită între dealuri înalte. Dinspre apus şi miază-noapte se mărginea cu părăul Dereluiului care curgea spre răsărit şi trecea mai la vale prin Cozmin.
După ce au cercetat bine acest loc, au început să-şi aducă aici lucrurile cu care au scăpat şi pe cele ce s-au mai putut afla în Cozmin. Puţine lucruri s-au mai putut găsi după retragerea hoardelor prădalnice. Ceea ce este de ştiut este faptul că bisericuţa a rămas nearsă din voinţa lui Dumnezeu şi a putut fi strămutată pe coama unui deal, dealul bisericii. Ca buni creştini şi oameni evlavioşi, străbunii noştri au avut grijă ca mai întâi să-şi facă biserica la loc, iar mai spre răsărit au rezervat şi un loc bun pentru cimitir.
În jurul dealului şi deci al bisericii au început să-şi construiască cu toţii casele lor. Tot ce au avut şi ce au mai găsit au cărat aici. Material de case au avut pe loc fiindcă se aflau chiar în pădure. Încetul cu încetul, noua aşezare a luat naştere, s-a statornicit de-a binelea şi aici au rămas cozminenii până în zilele noastre, dar noua aşezare nu s-a mai numit Cozmin, ci Voloca.
Cu trecerea timpului, satul s-a mai mărit mult şi s-a extins în toate direcţiile, chiar şi spre Cozmin, nume ce se păstrează şi astăzi şi pe unde volocenii au pământ şi pe care îl cultivă. Există şi o comună Plaiul Cozminului.
Noul loc de sat era bine adăpostit şi cu înălţimi de pe care se puteau observa incursiunile şi năvălirile vrăjmaşe. Nu departe de biserică (spre nord-est) era un brad mare şi foarte înalt numit bradul Gordei. De pe acest brad, un străjer păzea şi observa locurile până hăt departe, spre răsărit unde era şleahul cel mare pe care veneau de obicei năvălitorii. De sus, străjerul înştiinţa pe săteni dacă se ivea vreo primejdie. Acest post de pază era foarte bun şi de folos oamenilor.
De altfel, năvălitorii nu se încumetau să se depărteze mult de drumul mare. Evitau locurile greu accesibile şi desişul codrilor. Noua aşezare a fost bine aleasă; ca dovadă este faptul că aici au prins rădăcină strămoşii noştri şi nu s-au putut strămuta în altă parte.
Dacă satul cu locuitorii săi s-au tras mai către pădure, locul din Cozmin nu l-au părăsit pentru că era foarte bun şi l-au păstrat pentru agricultură. Unele case mai puţin distruse au fost refăcute şi folosite ca bordeie pentru vremea când veneau să lucreze pământul. Îşi luau cu ei vitele, plugul şi sămânţa pe care le adăposteau în bordeie. După terminarea lucrului se întorceau în sat.
Casele din noua aşezare erau mai solide, mai bine lucrate şi gospodăriile mai încăpătoare. Lemn pentru material de construcţie se găsea din belşug şi la îndemâna oricui. Cu vremea oamenii mai harnici şi pricepuţi şi-au construit gospodării trainice şi bine închegate, locul fiind bine adăpostit şi departe de calea duşmanilor.
De obicei, casele erau clădite din lemn, erau unse cu lut şi paie şi acoperite cu draniţă (şindrilă) ori cu stuf. Pe lângă casă, omul făcea câte un grajd, un coteţ şi un şopron unde să ţină animalele, uneltele şi lemnele de foc. Gospodăria şi grădina şi-o împrejmuiau oamenii cu gard de nuiele.
Mai târziu, când puhoaiele de năvălitori au contenit şi lumea a devenit mai liniştită, gospodăriile au luat o întindere mai mare: unele case aveau de-acum două încăperi şi o şandrama împrejur, iar pe lângă grajd se făcea un hâj ori stodoală(standoală), un coşer(coştei), un coteţ pentru porci şi păsări, un ocol mare. Alţii mai îndrăzneţi îşi făceau câte un zămnic sau beci. Satul se dezvolta la început cam încet, fiindcă populaţia era puţină, apoi oamenii nu dispuneau de bani mulţi. Dimpotrivă, ei duceau mare lipsă de bani. Ce le trebuia, oamenii îşi făceau singuri, dar negustoria nu o practicau şi nici produse multe pe care să le desfacă nu aveau. Satul fiind o moşie a mănăstirii Putna, volocenii trebuiau să lucreze un anumit număr de zile pentru mănăstire. Satul producea pentru mănăstire miere, ceară şi borangic precum şi alte bunuri.
Ocupaţia şi modul de a trăi în noua aşezare nu s-au schimbat mult faţă de trecut. Portul a rămas acelaşi, atât doar că a evoluat spre o formă mai stilizată din punct de vedere artistic. Chiar şi uneltele au început să fie mai îngrijit lucrate. Când omul duce o viaţă mai îndestulată şi mai liniştită, el are vreme să creeze lucruri mai bune şi mai frumose.
Credinţa în Dumnezeu a rămas aceeaşi pavăză sigură împotriva răului, iar biserica a jucat un mare rol în viaţa sătenilor.
În ce priveşte obiceiurile, ele s-au păstrat de-a lungul vremii aproape neschimbate. Numai când peste băştinaşi au venit bejenarii, situaţia s-a schimbat într-o oarecare măsură. Este cunoscut faptul că peste populaţia autohtonă din Moldova au venit în mai multe rânduri maramureşeni pe vremea descălecatului. Un grup numeros a venit condus de Dragoş Vodă între anii 1352-1353 şi alt grup l-a însoţit pe Bogdan I în anul 1359 când s-a întemeiat Moldova.
Toţi maramureşenii veniţi în Moldova s-au statornicit definitiv în aceste ţinuturi şi s-au contopit cu populaţia locală autohtonă de origine daco-romană.
De aici trebuie să deducem că şi populaţia satului Voloca provine dintr-un amestec de moldoveni autohtoni şi maramureşeni. De bună seamă că maramureşenii au venit prin părţile noastre şi mai târziu, atraşi fiind de ţinutul bogat în păşuni şi un teren bun de cultivat sau poate chemaţi şi de rudele lor stabilite în aceste părţi de mai înainte. Numărul maramureşenilor veniţi în Voloca a fost destul de mare. De la această dată, au avut loc unele transformări mari în viaţa satului. Ei au adus cu dânşii vite, care, unelte de muncă, îmbrăcăminte şi aşternut. A fost o adevărată strămutare fără gând de a se mai reîntoarce în locurile de unde au plecat.
Maramureşenii se deosebeau de băştinaşi atât prin port şi grai, cât şi prin obiceiuri, dar deosebirea nu era atât de mare, aşa că s-au înţeles destul de repede întreolaltă. Români erau şi unii şi alţii; ocupaţia noilor veniţi era creşterea vitelor, dar se pricepeau şi la lucrul pământului. După ce s-au statornicit, s-au acomodat fără mare întârziere cu locul şi cu oamenii băştinaşi, şi cu vremea s-au contopit. Odată cu venirea maramureşenilor, a sporit în mod simţitor nu numai populaţia satului dar şi averea în boi, vaci şi oi. Îmbrăcămintea acestora, cu mici deosebiri era aceeaşi ca şi a băştinaşilor lucrată din cânepă, in şi lână. Hainele erau confecţionate în gospodăria omului. Nu cumpărau aproape nimic de îmbrăcat. Drept încălţăminte purtau opinci.
Oamenii mai înstăriţi arau pământul cu plugul de lemn iar cei mai nevoiaşi cu pământ puţin îl săpau cu sapa ori cu hârleţul. Se cultiva pentru hrana oamenilor mei, hrişcă, secară şi orz, iar pentru vite, ovăs. În unele locuri se cultiva şi grâu. Porumbul şi cartofii s-au introdus mai târziu. Hrana oamenilor consta din pâine de secară, de orz pasat (mămăligă de mei) mai târziu mămăligă din porumb, iar ca adaos foloseau laptele, brânza, ouăle, carnea, fasolea, ceapa, usturoiul, morcovul, sfecla, varza, guliile, etc. şi mai târziu cartofii. Consumau şi fructe, având pomi fructiferi.
Volocenii s-au îndemnat la lucru şi s-au deprins a fi oameni harnici şi gospodari. Pe lângă lucrul pământului şi creşterea vitelor, ori tăiatul la zdrub şi vânatul, ei au început să cultive pomi roditori. Prin sat se mai găseau meri şi peri sălbatici (pădureţi) şi dintre puieţii tineri mulţi au fost altoiţi cu specii de valoare. Aproape fiecare gospodar să dea lângă casă câţiva meri, peri, cireşi, vişini, perji sau pruni şi măcar un nuc. Luând exemplu unul de la altul, cu vremea, pe la multe case au crescut pomete (livezi) frumoase cu fructe de soi bun. Prin altoire şi îngrijire bună, volocenii s-au prins la mulţi pomi cu fructe frumoase, gustoase şi de calitate. O parte din fructe erau consumate în gospodărie, fie proaspete sau uscate, dar o bună parte era valorificată pe piaţa târgului.
Unii dintre gospodari se ocupau şi cu albinăritul, satul aflându-se în apropierea unor întinse poieni cu fânaţ şi flori. De altfel şi pădurea era aproape. Numai cu vreo sută cincizeci de ani în urmă a fost tăiată în partea de miază-zi a satului pentru a mări suprafaţa imaşului necesar pentru vitele sătenilor.
Pădurea a fost depărtată de sat prin tăiere nu numai pentru motivul că oamenii aveau nevoie de păscătoare ci şi pentru că satul avea de suferit de pe urma animalelor sălbatice (urşi, lupi, mistreţi) multă pagubă şi stricăciune. A fost o vreme când satul nu numai că a fost lipit de pădure ci era înconjurat din trei părţi încât oamenii nici nu se puteau apăra de aceste sălbăticiuni. Pădurile ocupau pe atunci mari suprafeţe de pământ şi sălbăticiunile trăiau şi se înmulţeau în voia lor. Aşa era cu vreo două, trei sute de ani în urmă.
Pe măsură ce bunăstarea volocenilor a sporit şi după ce satul a rămas izolat de pădure şi ferit de atacul sălbăticiunilor, nu se mai găsea prea mult timp pentru vânat. Puşca stătea mai mult atârnată în cui. Oamenii erau ocupaţi cu lucrul că aveau pământ mult atât pentru arătură cât şi pentru fânaţ şi păşunat. Trebuiau să lucreze şi pentru familiile lor dar şi pentru mănăstire. Dar cei mai săraci continuau să lucreze la pădure şi să se mai ocupe cu vânatul. Tăietorii la zdrub făceau lemne de foc sau material de construcţie pentru case, grajduri, poduri şi altele. Mulţi dintre ei au devenit şi buni meşteri şi pricepuţi în a face diferite unelte şi obiecte gospodăreşti.
În trecutul îndepărtat în multe gospodării se creşteau şi viermi de mătasă. De la bunicile şi străbunicile noastre au rămas frumoase marame şi minişterguri de borangic(boranciuc). Erau folosite ca broboade.
Capul familiei era bărbatul. El era acela care hotăra ce trebuie de făcut şi avea toată răspunderea în gospodărie. El tocmea, vindea sau cumpăra şi avea ultimul cuvânt în toate privinţele. Era autoritar, sever şi cerea ascultare de la toţi.
Femeia era supusă întru totul bărbatului. Fără încuviinţarea lui nu putea să facă nimic. Când soţii plecau undeva împreună, la biserică, în vizită la rude, în sat la hore sau la hram, bărbatul păşea ţanţoş înainte, iar mai în urmă venea şi femeia cu vreun copil în braţe ori cu o traistă în spate. Aşa era obiceiul pe vremea aceea şi nu protesta nimeni.
Bucuria şi mângâierea femeii erau copiii pe care-i creştea şi-i îngrijea. Vedea de treburile casei, gătea mâncare, cosea şi spăla cămăşi, avea grijă de vite, de grădină, etc.
Lucrul bărbatului era mai mult la câmp, la pădure, la cosit, mergea la moară, la oraş, lui revenindu-i sarcinile mai grele şi mai departe de casă. Copii erau crescuţi cu severitate fiind datori la supunere şi ascultare. Băieţii erau mai mult în grija tatălui. Cei mari îl însoţeau şi-l ajutau pe tată la arat, la grăpat, la cosit, la clădit fânul sau snopii, la încărcat căruţa, la tăiat lemne în pădure precum şi la alte rosturi bărbăteşti. Cei mici ajutau şi ei după puterea lor păşteau miei, gâştele, purceii ori mergeau cu vitele pe toloacă.
Fata mai mare o ajuta pe mama la gătit, la tors, la ţesut, la cusut şi chiar la îngrijirea copiilor mai mici. Treaba asta constituia şi o practică pentru rolul ei viitor de soţie, mamă şi gospodină în casă. Participa alături de mama la curăţenie şi la îngrijirea animalelor sau la făcut straturi. După cum se poate observa toţi membrii familiei contribuiau în limita puterii şi cunoştinţei lor la muncile şi treburile necesare pentru bunul mers al gospodăriei.
Când oamenii aveau nevoie de unelte sau de scule din fier, ei mergeau la ţigani, care se aşezau vremelnic la marginea satului. Aici, la şatră, se puteau confecţiona sape, lopeţi, pirosteie, topoare, bărzi, ciocane, cuie cuţite etc. Uneltele şi sculele erau puţine şi simple, potrivit cu nevoile de atunci şi cu posibilităţile de a fi confecţionate. Fabrici şi uzine nu erau ci numai ateliere meşteşugăreşti, dar şi acestea foarte puţine şi prin alte părţi, nu la noi în sat, ci pe la oraşe.
Vreo organizaţie sanitară pentru sat nu era. Nu existau medici ori personal sanitar. Oficiul de moaşă îl îndeplineau femei mai bătrâne pricepute la moşit. Nici medicamente nu se găseau şi nici o altă posibilitate de a veni în ajutor sătenilor. Dacă cineva se îmbolnăvea, aştepta ca vindecarea să vină de la sine, nădăjduia că boala îi va trece, dar prea adeseori boala nu trecea şi cel în suferinţă murea. Totuşi, omul nu se dă bătut cu una cu două şi caută scăpare cu orice preţ. Pentru aceasta unii se adresau la femei care ştiau să descânte de boală şi plăteau ca să scape de moarte, fie că dădeau bani sau bucate.
Se întâmpla uneori că cel descântat să scape de moarte şi atunci credinţa în puterea descântecelor creştea. De se întâmpla ca cel descântat să moară, lumea zicea că aşa a vrut Dumnezeu.
Pe lângă diferite descântece mai erau vrăji şi farmece de dragoste, de urât, de întors. Această situaţie a durat poate sute de ani şi de aceea superstiţiile, credinţele deşarte s-au înrădăcinat adânc în conştiinţa oamenilor, care în acel timp n-aveau şcoală şi cultură. A trebuit să se ducă o luptă susţinută şi îndelungată împotriva superstiţiilor şi totuşi ele mai dăinuie şi acum într-o oarecare măsură în popor.
O credinţă fie ea şi nefondată ori greşită, cu greu o scoţi din capul oamenilor după ce s-a întipărit adânc în conştiinţa lor. Singura măsură eficace rămâne, cultura temeinică ce trebuie răspândită în popor. Prin ştiinţă şi educaţie se poate ajunge la un rezultat bun, numai că acestea cer tact şi un timp îndelungat.
Revenind la strămutarea sătenilor din Cozmin în locul unde este astăzi satul, se cuvine să aducem unele precizări cu privire la reclădirea bisericuţei, pe care au transportat-o în noua aşezare. Ea a fost reconstruită în dealul bisericii mai spre răsărit de aceea care se află acuma, la o distanţă de 200 m. Bisericuţa aceasta (din lemn) s-a păstrat cam până la sfârşitul sec. XIX. Înainte de primul război mondial, se mai cunoştea locul unde a fost construită şi mai exista o parte din temelia ei. Unde a fost altarul, sătenii au ridicat o frumoasă cruce de piatră (poate că a fost folosit la ridicarea crucii chiar material din fosta temelie a bisericii). Mai la răsărit de bisericuţă a fost primul cimitir al noii aşezări, rămas sub denumirea de cimitirul vechi al satului.
În vremea de care ne ocupăm, nu era şcoală în sat. Singurul ştiutor de carte era pe atunci doar popa. Nici chiar în oraşe nu se găseau şcoli organizate de stat care să funcţioneze în mod regulat. Împrejurările nu îngăduiau o desfăşurare normală a procesului de învăţământ. Nu erau localuri de şcoală corespunzătoare, nu erau nici învăţători nici profesori pregătiţi special pentru aceasta, deoarece nu erau şcoli pedagogice. Chiar şi în ţările mai dezvoltate învăţământul nu era organizat aşa cum îl ştim astăzi.
Câtă carte se putea face pe vremea aceea, se făcea pe la mănăstiri, dar nu pentru săteni, ci pentru preoţi, pentru fii de boieri şi pentru scriitorii de la cancelariile domneşti. În rest, toţi erau neştiutori de carte. Chiar şi dintre fiii de boieri erau mulţi care nu ştiau carte.
Pentru acele timpuri îndepărtate şi nestatornice principala grijă şi preocupare era munca spre a câştiga hrana, şi în al doilea rând lupta de apărare a vieţii şi a avutului. Aşadar, pe prim plan erau munca şi lupta pentru existenţă. Toată săptămâna sătenii munceau din greu pentru dânşii precum şi la moşie. Duminica fiind zi de sărbătoare, dimineaţa mergeau la biserică, iar după-amiază se odihneau.
La biserică ascultau slujba şi se rugau. Aici era singurul loc unde puteau să audă şi să înveţe ceva. Când se citea Apostolul, Evanghelia ori se spunea cazania (predica) credincioşii ascultau şi aflau ce se scrie în cărţile sfinte. Îmblând la biserică învăţau rugăciuni şi pilde folositoare pentru viaţă. Din predicile ascultate oamenii aflau şi învăţau precepte morale după care trebuiau să se călăuzească în viaţă. Credincioşii de atunci erau foarte preocupaţi de viaţa viitoare şi se temeau de păcat. Toţi ştiau că cei care săvârşesc fapte bune vor fi primiţi în rai (după moarte), iar cei care fac fapte rele (păcate) vor fi aruncaţi în iad la un loc cu dracii şi acolo vor suferi cele mai cumplite chinuri. Această certitudine îi punea pe oameni pe gânduri şi îi făcea să reflecteze asupra faptelor lor. Pentru acea lume neevoluată, o asemenea credinţă a avut urmări bune.
Socotelile şi le făceau oamenii pe răboj. Era un fel de băţ de lemn pe care făceau anumite crestături şi cu ajutorul lor păstrau o anumită evidenţă în treburile gospodăreşti. Între ei nu puteau folosi scriptele, dar relaţiile şi obligaţiile se tranşau în mod direct. Cuvântul de cinste era la înălţime şi foarte respectat.
Poveştile, cântecele şi baladele se moşteneau din tată în fiu şi se transmiteau pe cale orală ca şi oraţiile de nuntă, colindele sau alte obiceiuri. Tot aşa era şi cu calendarul şi cu anotimpurile. Oamenii se călăuzeau după soare, după lună şi stele şi trebuie menţionat că se descurcau destul de bine. Cei bătrâni aveau o memorie bună. Ştiau când pică toate sărbătorile, cunoşteau de mai înainte schimbarea vremii după anumite semne ce nu dădeau greş. Trăind în mijlocul naturii, ei şi-au dezvoltat foarte mult simţul de observaţie şi se orientau cu destulă precizie în mersul vremii.
Mai era obiceiul pe atunci ca cei bătrâni (moşnegi) să se adune prin sărbători, mai ales iarna, pe la câte un vecin şi acolo discutau treburi gospodăreşti, după care cei mai luminaţi fie că aduceau vreo veste de la târg privitoare la anumite întâmplări şi fapte petrecute în ţară sau la domnie, fie că vorbeau despre vremurile şi evenimentele ce aveau să vină. Cum de au putut prevedea ei cele ce aveau să vină în urma lor, rămâne de neînţeles când este ştiut că trăiau atât de izolaţi de lume şi lipsiţi de mijloacele de comunicaţie, care aveau să se descopere mai târziu .Nici măcar nu se găsea unul printre ei care să ştie a citi câtuşi de puţin! Într-adevăr, carte nu ştiau, dar au fost oameni care au dat dovadă de multă înţelepciune. Aproape toate cele prevestite de ei s-au dovedit a fi adevărate. Urmaşii ,nepoţi şi strănepoţi s-au putut convinge de aceasta.
Au trecut secole până să vină vremea ca şi pe la sate să se facă şcoli care să răspândească ştiinţa de carte, numai că ştiinţa nu a adus numai lumină şi progres ci şi arme atomice şi cu hidrogen, care au constituit o mare primejdie pentru omenire.
Pentru a încadra povestirea satului Voloca în istoria Moldovei şi a Bucovinei trebuie să răspundem la întrebările cât de vechi este acest sat şi de pe ce vreme este cunoscut sub acest nume. Ţinând seama că de el se face pomenire în vremea lui Petru Şchiopu, înseamnă că această aşezare exista de pe la sfârşitul sec. XVI sau poate ceva mai devreme.
Petru Şchiopu a domnit în trei rânduri în Moldova, între anii 1574 şi 1591 şi deci în acea vreme satul exista şi era cunoscut.
Potrivit cu cele afirmate mai sus, înseamnă că satul Voloca a fost întemeiat cam la două secole de la descălecatul lui Bogdan I în Moldova (1359) şi cu două secole şi ceva înaintea răpirii Bucovinei. Aşadar, data întemeierii satului Voloca ar putea fi plasată în jurul anului 1570 şi în această situaţie îi putem constata vechimea.
Viaţa volocenilor a avut aceeaşi soartă pe care au avut-o locuitorii celorlalte aşezării româneşti din Moldova, fie că era vreme de pace, fie era vreme de război.
Având stabilită cu aproximaţie data întemeierii satului Voloca în noua lui aşezare, ar fi necesar de stabilit durata de timp pe care înaintaşii volocenilor au petrecut-o în Cozmin. În lipsă de date precise, vom fixa această durată ca începând după Descălecatul lui Bogdan I sau ceva mai târziu şi ţinând până la părăsirea acestei aşezări şi întemeierea satului Voloca în noua sa vatră.
După cum susţin cronicarii, populaţia din ţinutul Moldovei, în partea de mijloc şi mai ales în partea de miază-noapte era foarte rară, sau pe alocuri lipsea cu totul din cauza războaielor pustiitoare şi a năvălirilor ce s-au făcut pe acele locuri.
Aceste ţinuturi nepopulate au fost ocupate de maramureşeni daco-romani şi ei aduşi de Dragoş şi Bogdan. Din amestecul ce a rezultat în urma convieţuirii daco-romanilor (moldoveni în devenire) cu maramureşeni daco-romani şi ei, s-a format noua populaţie a Moldovei. Din această populaţie au rezultat şi cozminenii, înaintaşii volocenilor.
La lupta ce s-a dat în anul 1497 în codrul Cozminului între moldovenii conduşi de Ştefan cel mare şi Sfânt şi poloni conduşi de Craiul Albert au luat parte şi ţărani cozmineni străbuni de-ai volocenilor. Acea luptă s-a încheiat cu zdrobirea armatei leşeşti în ziua de Sf. Dumitru de la 26 octombrie 1497.
În decursul veacurilor pe care le-au străbătut. Volocenii au avut de îndurat multe suferinţe şi necazuri, au avut de luptat şi ei cu mulţi duşmani şi au suportat multe lipsuri şi greutăţi. Unele dintre acestea au fost pomenite doar în treacăt în decursul acestei povestiri. Trebuie să menţionăm că aceşti oameni au avut de suportat în mai multe rânduri foamete, invazii de lăcuste, ani de secetă, dese schimbări de domnie, holeră, cutremure de pământ, revărsări de ape, au văzut eclipse de soare şi alte semne cereşti, şi toate acestea pe lângă desele războaie şi cotropiri duşmane ori invazii barbare, urmate de grele devastări, distrugeri şi pierderi omeneşti, fie morţi ori luaţi în robie.
În neştiinţa lor, acei oameni erau chinuiţi şi stânjeniţi de multe superstiţii, se temeau de întunecimi de soare şi de draci în a căror existenţă credeau cu tot dinadinsul. Erau unii oameni care spuneau că au văzut draci şi au tras mare spaimă. Credinţa în duhuri necurate era înrădăcinată între oameni şi multe poveşti cu draci se spuneau în popor, de intra mare groază şi în copii, care transmiteau mai departe aceste fantasmagorii cu draci, moroi, strigoi, strigoaice, năluci, etc.
Dacă poveştile cu draci şi întunecimile de soare au trecut cu urmări puţin vătămătoare, în schimb foametea, holera, inundaţiile şi celelalte fenomene naturale au avut uneori consecinţe extrem de grave.
Despre unele întâmplări şi fenomene mai însemnate să ne ocupăm într-un alt capitol.

1.5 Lupte şi năvăliri necurmate, necazuri şi suferinţe fără capăt

Multe evenimente şi fapte petrecute în timpurile vechi erau consemnate de cronicari, dar ele erau povestite şi transmise şi de cei bătrâni pe cale orală din tată în fiu, din generaţie în generaţie. Aşa aflau cei neştiutori de carte despre cele întâmplările din trecut. Bună oară, ei au aflat că pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost mare cutremur peste ţară, pe la amiază când domnitorul şedea la masă. Într-adevăr, acel cutremur s-a produs în 29august 1491, după cum consemnează cronicarul Grigore Ureche.
În anul 1517, când Ştefăniţă Vodă, fiul lui Bogdan al III-lea cel orb a luat domnia, semn mare s-a arătat pe cer, că au strălucit dinspre miază-noapte ca un chip de om de au stătut multă vreme şi iară s-au ascuns în văzduh. Curând după acelaşi semn, într-aceeaşi lună, au fost cutremur mare de pământ, într-o luni, despre care întâmplare scrie tot Grigore Ureche, cronicarul. Tot el ne va povesti mai departe despre aceste întâmplări. Astfel, în anul 1539 pe vremea lui Ştefan Vodă Lăcustă, fost-au foamete mare în Ţara Moldovei şi la unguri că au venit lăcuste multe de au mâncat toată recolta. De aici şi porecla Ştefan Lăcustă. În anul 1558, domn fiind Alexandru Lăpuşneanu, a fost o iarnă foarte grea şi moarte multă între oameni: “ Fost-au iarna atât de mare şi friguroasă de au îngheţat dobitoacele pe la oameni şi hiarele prin păduri” (Grigore Ureche).
Tot atunci (1558) Alexandru Lăpuşneanu vrând să intre în voia turcilor, precum făgăduise înaintea împăratului (sultanului) va risipi toate cetăţile din Ţara Moldovei. Sultanul s-a hotărât să slăbească ţara din temelie ca să nu se afle apărători. De aceea lasă cuvânt că cine va risipi cetăţile din Ţara Moldovei, acelui îi va da domnia. Deci Alexandru Lăpuşneanu făcând pre cuvânt împăratului, au umplut toate cetăţile cu lemne, le-au aprins de-au ars şi s-au risipit. Numai Hotin au lăsat ca să fie apărătură spre leşi.
În 1577 pe vremea lui Petru Şchiopu s-a arătat pe cer o stea cu coadă, ce-i zicea unii cometă. Era un semn prevestitor că se va întâmpla ceva rău, ori mare război, ori foamete, boală ori altceva.
În anul 1585, fiind la domnie Petru Şchiopu mare secetă s-au întâmplat în Ţara Moldovei, de au secat toate izvoarele, văile şi bălţile; unde se prindea mai înainte peşte, acolea se putea ara şi pre multe locuri au căzut piatră (grindină). Copacii s-au uscat de secetă, dobitoacele n-aveau ce paşte vara şi li s-au dat frunză din copaci câtă se găsea. Şi atâta praf au fost că de se scornea vânt, se strângeau troiene la garduri şi la gropi de pulbere ca de omăt. Iar dacă a venit toamna, s-au pornit ploile şi a crescut mohorul şi cu el şi-a astâmpărat sărăcimea foamea, că peste tot se lăţise foametea.( Grigore Ureche).
Într-o vineri, din postul mare dinaintea Paştilor din anul 1648, s-a petrecut foarte groaznică întunecare de nu s-a văzut soarele, domn fiind Vasile Lupu. Tot în acel an 1648, au năvălit lăcustele. Aproape de seceră despre miază-zi s-a văzut un nour cum se ridică deoparte de cer, un nour ca o negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie. Îndată ni s-au luat (întunecat) soarele de desimea lăcustelor. Cele ce zburau mai sus, erau cam la trei-patru suliţe; carele erau mai jos (mijlocul) era de un stat de om şi altele mai gios zburau lângă pământ. Zburau alăturea cu omul fără sfială de sunet sau altceva. Şi mergeau pe deasupra pământului ca de doi coţi, până în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acel stol, la un ceas şi jumătate trecea altul. Şi aşa stol după stol, cât ţinea de la prânz până în seară tot veneau. Unde cădea la mas, ca albinele zăcea; nici cădea stol peste stol, ci trecea stol de stol şi nu se oprea până nu se încălzea bine soarele de prânz şi călătorea până seara şi până la căderea din mers. Cădea şi la popasuri însă unde mânea ( dormea) rămânea pământul negru împuţit. Nici frunze, nici pai ori iarbă ori sămănătură nu rămânea. Câteva zile a fost acea urgie; din părţile de gios în sus mergea. Şi după acel anu şi la al doilea au fost, însă mai puţine.
Mare năvală şi pradă au făcut tătarii în 1650 pe vremea lui Vasile Lupu.
“ Tătarii au năvălit în ţară, jefuind, omorând şi dând foc la conace şi la case. Au luat şi mulţi robi. Atunci a murit la Cernăuţi un vestit boier Murguleţ, iar Iaşul, capitala Moldovei, a fost ars. Hoardele tătăreşti conduse de hanul lor au venit în unire cu cazacii conduşi de Hmilniţchi, ginerele lui Vasile Lupu. Atunci a fost călcată de tătari toată Moldova de Sus şi de Mijloc (Hotinul, Dorohoi, Soroca, Cernăuţi, Bălţi, Suceava, Iaşi, Orhei, Lăpuşna, Fălciu, până la codrii Tigheciului).
Venind fără veste, hoardele tătăreşti şi căzăceşti au aflat ţara toată pe acasă, cu dobitoace, cu herghelii de care era pe atunci plină toată ţara. Plean, robi au luat fără număr şi multe case de boieri au robit.
Satele, oraşele toate arzând şi prădând cu acea vrăjmăşie erau tătarii asupra ţării. Şi a ars atunci tot oraşul Iaşi, unde şi unde au rămas câte o dugheniţă. Curtea cea domnească, casele boierilor şi tot oraşul într-o mică de ceas, cenuşă au stătut.
După plecarea tătarilor, ţara au rămas prădată şi pe-n multe locuri pustie”.
Prin anul 1653 se rădicase un tâlhariu pe nume Ditinca. Acesta, pe faţă, fără sfială, umbla în ţinutul Hotinului şi al Cernăuţilor de prăda şi poruncea satelor. Trimis-au atunci Ştefan Vodă (Gheorghe Ştefan) pre Bucioc Stolnicul cu o samă de slujitori şi l-au spart şi toţi oamenii lui i-au risipit. La luna lui iunie 1656, s-au întunecat soarele cu mare groază cât prinse soarele tocmai la amiază-zi, şi mulţi oameni neştiind a se feri de o întunecare ca aceea şi privind la soare mult, au pierdut vederea pe toată viaţa lor. A fost această întâmplare tot pe vremea lui Gheorghe Ştefan Vodă.
În vremea lui Ştefăniţă Lupu, fiul lui Vasile Lupu, pe la anii 1659-1660, a fost foamete mare şi oamenii mâncau de foame papură uscată şi măcinată, pentru care acest domn a fost poreclit în popor Papură Vodă.
În timpul domniei lui Dimitrie Cantacuzino, care a fost la anii 1674-1675, a fost o mare nenorocire şi jale pe biata ţară. Acest domn era de origine grec, ţarigrădean, fost capuchehaie la Constantinopol.
Şezând pe scaun la Iaşi şi având teamă că leşii l-ar putea ataca, a scris vizirului să poruncească tătarilor să ierneze în ţară ca să-l apere. Fiind Dumitraşcu Vodă Cantacuzino cam fricos şi neavând milă de ţară, au primit ca tătarii să rămână peste iarnă în Moldova.
Intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi, de s-au aşezat la iernatic prin sate, pe capul oamenilor, fără nici o milă de săraca ţară de parcă ar fi fost ţară fără de domn şi stăpân.
Aşa era jac într-însa de parcă ar fi fost oamenii, săracii, pricina răutăţii. Că tătarii sunt lupi asupritori (răpitori);pradă, robescu, batu şi căznescu (chinuiesc) pre creştini. Ei nu mănâncă ce mănâncă gospodarii casei, ci vor tot carne de vacă şi de oaie de nu-i poate nimeni sătura pre dânşii şi pre caii lor. Tătarul dă la cal un sac de orz pe zi şi cât nu-l poate mânca într-o zi, îl deşartă şi îl strânge deosebi. Dacă bietul om sfârşeşte orzul din groapă, tatarul îl făcea pe om de cumpăra de la el orzul acela rămas şi strâns de mai nainte de prin traiste.
Mâncat-au tot şi pâine şi dobitoc şi au jăcuit tot până la un capăt de aţă. Încă au şi robit pre mulţi : femei, fete, copii. Rămas-au bieţii oameni numai cu sufletele, sărăciţi, bătuţi şi zdruncinaţi precum era mai rău şi mai amar cum nu se poate despre toate nici a scrie, nici a se povesti acele cazne şi ucisuri ce le-au suferit moldovenii de la tătari. Tocmai în primăvară s-au ridicat tătarii din ţară.
Pe vremea lui Dimitrie Cantacuzino la anul 1674, s-a scornit o ciumă mare în toată ţara care a ţinut de la luna lui iunie până la luna lui ianuarie anul următor, şi au murit mulţi oameni cât nu-i putea îngropa şi arunca prin gropi, de-i năruia. Nu mult după aceea, Dumitraşcu Vodă a fost mazilit şi dus la Ţarigrad.
Dară şi nemţii lăsaţi de leşi prin cetăţile de la Neamţ şi Suceava jăcuiau ce puteau prinprejurul cetăţilor că aveau nevoie de hrană. Moldovenii stătea cu oaste ca să-i scoată din cetăţi şi nu putea şi avea adeseori bătaie.
De la o vreme cei din cetatea Neamţului, neavând bucate au ieşit de au mers la Suceava şi s-au împreunat cu ceilalţi nemţi câţi au putut să intre înlăuntru.
Şi şedea prejurul cetăţii oaste şi nu-i putea scoate pe nemţi, că doi ani ei au ţinut cetatea Suceava.
Ajungând leşii la mare strâmtoare, ameninţaţi la sud de turci şi tătari, iar la nord de şvezi, au cerut ajutor la toată creştinătatea din Europa şi la papa din Roma. Atunci vizirul a gândit că e mai bine să aşeze pace cu leşii, după ce le-au făcut multă pagubă şi stricăciune. Le-au pus diferite condiţiuni printre care şi pe aceea de a scoate pe nemţii din cetatea Sucevei, lăsaţi de ei acolo. Părăsind nemţii cetăţile din Moldova, scris-au vizirul la Dumitraşcu Vodă să trimită şi să strice toate acele cetăţi, ca altă dată să nu mai intre oşti întrânsele. Dar se voroveşte că mai mult la sfatul şi la îndemnătura lui Dumitraşcu Vodă decât cu voia vizirului au fost stricate acele cetăţi.
A fost trimis Panaiotache Uşeru cu un agă turc şi cu alţi boieri şi oameni de au stricat cetăţile, unde au spart sicriile şi lăzile unora şi altora care se aflau acolo. Multe lucruri scumpe şi odoare au luat de s-au umplut de avere. De atunci au stricat cetatea Sucevei, a Neamţului, şi a Hotinului.
Cu multe neamuri şi hoarde barbare au avut a se lupta moldovenii şi multe suferinţe şi prădăciuni au avut ei de îndurat de la toţi, dar cei mai răi, mai cruzi şi mai sălbatici au fost tatarii. Multe sate din Moldova au fost jefuite şi pustiite de năvălirile tătarilor de au trebuit să fie repopulate cu ţărani aduşi de prin alte părţi şi din ţara leşească. Cei goniţi de prin alte părţi tot aici s-au aşezat.
Viaţa moldovenilor, în special a celor care se aflau în partea de răsărit a ţării şi îi aveau megieşi pe tătari era extrem de grea şi de amară, pentru că aceştia prădau tot ce găseau, ucideau, dădeau foc ba chiar mai luau şi în robie copii şi tineri pe care îi vindeau în Ţarigrad ca robi. Erau atât de răi aceşti barbari, că lumea avea mare groază de ei. Scrie cronicarul Neculce că din Iaşi până la Cameniţă locul a rămas pustiu încă din iernatul tătarilor din zilele lui Dumitraşcu Vodă Cantacuzino (1675).
În anul 1683, fiind pe atunci domn în Moldova Duca Vodă, s-au gătit de oaste să meargă asupra nemţilor din porunca vizirului. El au chemat şi cazaci de la Ucraina în ajutor şi au venit şi hanul cu tătarii.
Trecând tătarii prin ţară şi slobozându-se prin sate, multe jacuri au făcut pe la casele boiereşti şi pe la oameni, de a rămas multă stricăciune în urma lor. (Datele din prezentul capitol sunt după cronicarii Ureche şi Neculce).
În drum spre Beciu (Viena), l-au ajuns pe Şerban Vodă care mergea şi el cu oastea muntenească într-acelaşi loc. Vizir era pe atunci Cara Mustafa Paşa. Asediul a durat din 05 iulie până la 02 septembrie (1683). Cetatea a fost salvată de craiul leşesc Ioan Sobieţchi. Turcii s-au întors de acolo fără nici o izbândă.
Viind veste la leşi precum craiul Sobieţchi şi cu nemţii au bătut pe turci la Beciu şi au depresurat cetatea, au început a tăia şi a robi pe turcii din raiaua turcească Podolia.
Câţi au putut fugi şi închide în cetatea Cameniţă, au scăpat iar ceilalţi turci, o parte au fost omorâţi şi o parte s-au risipit care încotro a putut. Dintre aceştia mulţi s-au dat la tâlhărit prin Moldova de miază-noapte şi mai ales în ţinutul Cernăuţilor.
Din pricina lor oamenii au început a se bejeni spre munte. Boierii şi oamenii îşi făceau mare spaimă de dânşii pentru că aceştia cutreierau oraşele şi mai ales satele, prădând şi omorând pe bieţii oameni fără nici o milă. Îmblau organizaţi în cete armate făcând prădăciuni şi omoruri multe.
Pământul Moldovei a fost invadat, cotropit şi devastat în mai multe rânduri de tatari, încă înainte de Ştefan cel Mare şi Sfânt, la sfârşitul anului 1439 şi începutul anului 1440, când au ars oraşele Vaslui şi Bârlad.
Ei au atacat şi invadat Moldova şi pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt între anii 1469-1470 şi apoi în anul 1476.
În 1510 primăvara, tatarii atacă din nou Moldova, prădând şi jefuind. Cu acest prilej au dat foc Iaşilor. În vara anului 1513 au atacat din nou Moldova, aceste atacuri s-au petrecut pe vremea lui Bogdan cel orb. Tatarii mai atacă Moldova şi în 1518 sub Ştefăniţă Vodă, urmaşul lui Bogdan cel orb. La fel, în august 1538 sub Petru Rareş, tatarii atacă Moldova alături de turci şi poloni.
În iunie 1574, după înfrângerea lui Ioan Vodă la Roşcani, tatarii pradă din nou Moldova. În anul 1717 luna lui ianuarie, tatarii chemaţi în ajutor de domnul Mihai Racoviţă pradă Moldova, neţinând seama de rostul pentru care au fost chemaţi.
În anul 1758 tatarii din Buceag atacă şi devastează o mare parte din Moldova. Aceasta a fost ultima năvălire tătară în Moldova.
Dacă punem la socoteală şi celelalte atacuri şi invazii tătăreşti din anii 1650, 1675, 1683 putem observa că aceste hoarde ne-au călcat tare de multe ori ţara şi multe jafuri şi prădăciuni au comis, multe omoruri şi pustiiri au făcut, în rândul bieţilor moldoveni. Se ştie că cele mai multe atacuri pustiitoare s-au dat asupra Moldovei de Nord, unde era ţinutul Cernăuţilor în cuprinsul căruia se afla şi Voloca.
Tot dinspre răsărit, Moldova a fost atacată în această epocă frământată şi de către cazaci, în mai multe rânduri. Au făcut şi aceştia multe stricăciuni în ţară. Uneori, cazacii s-au amestecat în treburile interne ale Moldovei şi au intervenit în schimbarea domnilor.
Este adevărat că şi rivalitatea dintre diferiţi pretendenţi la tronul Moldovei le-a înlesnit cazacilor să ne calce ţara şi să se amestece în asemenea treburi.
Apelul unor pretendenţi la tron, la ajutorul cazacilor era plătit întotdeauna foarte scump; nu se dădeau plecaţi din ţară, cu una cu două şi în timpul şederii, pe lângă întreţinerea ce li se dădea, îşi mai luau şi ce le trebuia.
Astfel s-a făcut mare pagubă şi multe stricăciuni ţării şi s-au luat foarte mulţi robi de a rămas Moldova de miază-noapte aproape pustie.
Invaziile şi atacurile tatarilor şi cazacilor precum şi amestecul lor în schimbarea domnilor aveau ca urmare ruinarea şi sărăcirea ţării. Dările apăsătoare aveau acelaşi efect. Pe deasupra mai era şi haraciul către poartă.
Zilele de clacă pe moşiile boierilor constituiau şi ele o povară pentru bietul ţăran.
Din toate câte s-au povestit până aici se vede limpede că viaţa moldovenilor a fost nespus de grea şi amară. Peste toate mai era şi nesiguranţa zilei de mâine. În aceste împrejurări ţara nu putea să progreseze, oamenii nu-şi puteau făuri o gospodărie prosperă şi o viaţă îndestulată şi liniştită. Nici aşezările oamenilor de la oraşe şi sate nu puteau să fie trainice şi statornice. Era o stare de provizorat, lucru făcut de azi pe mâine.
Înfruntând hoardele din răsărit şi luptându-se din greu cu ele, noi nu am putut progresa, dar la adăpostul nostru Apusul şi-a putut clădi oraşe măreţe, cetăţi puternice, catedrale minunate şi palate fastuoase.
Nici dinspre miază-noapte, ţara Moldovei nu a avut linişte. Adeseori polonii au făcut incursiuni de pradă şi stricăciuni ori s-au amestecat în treburile Moldovei, intervenind în schimbarea domnilor cu toate că moldovenii le-au venit în ajutor în mai multe rânduri.
Au năvălit leşii de foarte multe ori cu gânduri vrăjmaşe de a ne cotropi şi cuceri ţara noastră.
Dintre luptele cele mai importante purtate cu polonii, a fost şi cea de la codrii Cozminului, din anul 1497, pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care s-a terminat cu înfrângerea armatei polone.
Au consemnat cronicarii moldoveni că : “ până într-atâta apucase leşii de frică de păţania lor la codrul Cozminului, încât aproape la 100 de ani după aceea, se temeau să treacă prin acel loc, ca nu cumva ţăranii aflând de trecerea leşilor pe acolo, să seciuiască pădure asupra lor şi să paţă mai rău decât Albert Crai şi s-au întors în ţara lor pe alte căi”.
Astfel şi-a luat domnul Ştefan revanşa pentru cele petrecute la Colomeia şi pentru viclenia lui Albert Crai care la început a spus că vine ca aliat să elibereze Chilia şi Cetatea Albă, dar s-a comportat ca un agresor.
Cu ungurii, veciniilor dinspre apus, moldovenii au avut mai puţin de luptat. Un conflict armat mai însemnat între moldoveni şi unguri a avut loc la Baia sub Ştefan cel Mare şi Matei Corvinul în 1467.
A fost ultima încercarea ungurilor de a-şi impune suveranitatea asupra Moldovei pe calea armelor.
Mai târziu Ştefan s-a împăcat cu Matei Corvin şi au trăit în bună pace. După moartea acestor doi bărbaţi, ungurii au mai atacat Moldova. Ei şi-au concentrat însă politica lor asupra Ardealului. Au avut conflicte doar cu Austria şi apoi lupte grele cu turcii.
Dacă românii moldoveni n-au avut de suferit de pe urma ungurilor, în schimb românii din Ardeal au avut foarte mult de suferit şi de luptat împotriva lor.
Dinspre miază-zi, principatele române au avut de înfruntat un vecin foarte puternic. Aceştia au fost turcii, care şi-au făcut apariţia în Europa în anul 1354 conduşi de Orchan I (1326-1359), când au cucerit fortăreaţa bizantină Gallipoli. După această dată, au început cucerirea altor teritorii din Imperiul Bizantin, iar în anul 1453 au cucerit Constantinopolul. De la această dată Imperiul Bizantin încetează a mai exista.
Primele lupte cu turcii le-au dat muntenii, pe vremea lui Vlaicu Vodă către sfârşitul anului 1369, când au fost învinşi şi alungaţi peste Dunăre. Aceasta a fost prima incursiune a turcilor în Ţara Românească.
Alt domn muntean, Mircea cel Bătrân a avut şi el de purtat lupte grele cu turcii şi în multe rânduri a repurtat victorii de prestigiu asupra lor.
Ţara Românească aflându-se în vecinătatea turcilor a fost deseori ţinta multor atacuri şi incursiuni turceşti, dar nici Moldova nu a fost cruţată.
Luptele pe care domnii moldoveni au trebuit să le poarte cu turcii au fost multe, extrem de grele şi cu sacrificii nespus de mari şi dureroase.
Primul atac al turcilor asupra Moldovei s-a produs în anul 1420, sub Alexandru cel Bun, când flota turcească a atacat Cetatea Albă.
Atacuri turceşti în Moldova s-au mai produs şi în anii 1429 apoi în 1454. În anul 1475 turcii invadează Moldova. Lupta s-a dat la Vaslui unde Ştefan cel Mare a obţinut o strălucită victorie asupra turcilor.
O altă luptă extrem de grea a purtat-o Ştefan cu turcii pe vremea sultanului Mahomed al II-lea, la Valea Albă, lângă Războieni, în anul 1476. De data aceasta, moldovenii au fost învinşi.
În 1484 sultanul Baiazid al II-lea atacă Moldova şi cucereşte Chilia şi Cetatea Albă.
În 1485 turcii atacă din nou Moldova, făcând mari prădăciuni şi devastări în ţară. În 1486 turcii atacă din nou Moldova.
În cele din urmă, Ştefan consideră că trebuie să încheie pace cu turcii şi să plătească un haraci de 3000 de florini veneţieni.
În 1538 turcii atacă Moldova şi intră în Suceava pe vremea lui Petru Rareş.
În 1574 turcii atacă Moldova pe vremea lui Ioan Vodă cel Viteaz. Pe vremea lui Alexandru Movilă în 1616, turcii atacă din nou Moldova. Domnul este făcut prizonier.
Alte atacuri turceşti s-au mai produs în: 1620, 1711 care au avut urmări extrem de grele pentru ţară.
Influenţa Porţii otomane în Moldova a sporit mereu şi odată cu ea a sporit şi haraciul, ajungând în anul 1593 la 65000 de galbeni. Era o povară extrem de grea pentru ţară.
A urmat apoi perioadă fanariotă cu domni străini de ţară care sporeau dările către turci ca să-şi asigure domnia. Pe teritoriul Moldovei sărăcite s-au dat adeseori lupte între turci şi austrieci(1716-1718) sau între turci şi ruşi în 1770,1778,1806. Între timp, din trupul Moldovei a fost smulsă Bucovina de către austrieci la 1775 şi apoi tot Moldova a fost sacrificată la 1812 când la încheierea păcii dintre ruşi şi turci, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru- Basarabia a fost răpită de către ruşi.
Aşa era în acea epocă, turcii şi ruşii şi cu austriecii se băteau între ei iar moldovenii plăteau.

1.6 De unde vine numele satului Voloca

Mulţi voloceni au dorit să ştie de unde vine numele satului nostru Voloca, adică din ce cuvânt se trage şi ce poate să însemneze el.
Alţii vor fi dorind să ştie cine a dat acest nume satului şi de ce tocmai acest nume şi nu altul. La aceste întrebări voi încerca să dau răspunsul cuvenit în rândurile ce urmează. Această problemă care mi s-a părut şi mie foarte interesantă, m-a preocupat multă vreme şi am căutat să-i dau o dezlegare. La aceasta m-a ajutat şi istoria.
Când strămoşii noştri au fost nevoiţi să se mute din Cozmin, unde şi-au avut în vechime vatra satului, şi să se aşeze pe locul unde se află satul acuma, acest loc nu purta numele de Voloca. Era un teren nelocuit şi în cea mai mare parte acoperit de pădure şi pe alocuri se aflau lunci, poieni sau huceacuri. Unele dealuri sau văi de pe acest loc purtau nume diferite dintre care unele se mai păstrează şi astăzi cum ar fi: Lisna, Borodaci, Poieni, Pohriciuc, Buda, Berezva şi altele. Aceste denumiri, unele de origine slavă au rămas de pe vremea convieţuirii înaintaşilor noştri, în perioada lor de formare, cu slavii. Aceştia în expansiunea lor spre sud (Bulgaria şi Serbia),au poposit pe meleagurile noastre. Slavii au stat în părţile noastre câteva sute de ani, sec VI-IX (cam 300) şi apoi au plecat spre sud peste Dunăre. Nu este exclus ca parte dintre ei să fi rămas la noi şi să se fi amestecat cu strămoşii noştri. Aşa se explică faptul că avem în graiul nostru şi cuvinte de origine slavă precum şi localităţi, munţi, sau ape cu nume slave: Bogdan, Dobre, cazanie, precistanie, culişer, pranic, zămnic, masleancă, vecernie, vornic, pravilă, staroste, Bistriţa, Cerna, Crasna.
Infiltraţiile (amestecurile) cu populaţie de origine slavă s-au produs şi mai târziu, după formarea statului moldovean. Unii au venit şi s-au aşezat în nordul Moldovei, alţii au fost aduşi aici, iar o altă parte s-a strămutat când Bucovina şi Galiţia au fost unite vremelnic, pe când se aflau în componenţa statului Austro-Ungar. Populaţia de origine slavă, venită sau adusă din acele părţi era alcătuită mai ales din ucraineni şi poloni. Din contactul populaţiei noastre cu slavii vor decurge diferite consecinţe pentru noi care vor fi arătate în decursul povestirii noastre. Deocamdată ne vom opri la ceea ce ne interesează în cazul de faţă şi anume la influenţa pe care au avut-o slavii cu privire la denumirea ţării noastre şi a locuitorilor ei şi apoi la denumirea satului nostru.
Ţara noastră se mărgineşte la miază-noapte, la răsărit şi la miază-zi cu popoare de origine slavă şi anume: poloni, ruşi, bulgari, sârbi. Aceşti vecini îi numeau pe locuitorii ţării noastre “volohi”. Leşii, vecinii noştri de la miază-noapte îi ziceau ţării noastre “Voloska zmelea” adică ţara (pământul) volohilor, după cum scrie marele nostru cronicar Miron Costin în cartea “De neamul Moldovenilor”. Şi slavii din răsărit le spuneau daco-romanilor volohi. În istoriografia slavă, teritoriul locuit de români este însemnat sub denumirea de Volohia. De asemeni şi Dimitrie Cantemir, vestit cărturar şi domn al Moldovei, afirmă în Hronicul său că românilor li se spunea volohi.
În acelaşi sens se pronunţă şi un istoric din zilele noastre ,C.C. Giurescu.
În multe cărţi, ţara noastră s-a numit Valahia, iar locuitorii valahi. În cărţile nemţeşti, era consemnată sub denumirea de Walachei. Până la urmă, această denumire a rămas pentru partea de sud a ţării -Muntenia- căreia i s-a zis Valahia.
Satele dimprejurul Volocii şi din apropiere au multă populaţie ucraineană sau ucrainizată, iar în unele populaţia este amestecată. Aceşti vecini, de origine slavă, le spuneau strămoşilor noştri din sat tot volohi, iar satului Voloha (sau Oloca). Litera h din Voloha a fost uşor transformată cu timpul în k ,fiind mai uşor de pronunţat, ajungând să se spună Voloka.
Astfel Voloha sau Voloka de mai târziu înseamnă după socoteala (în concepţia) vecinilor, locul sau localitatea cu volohi, adică satul în care trăiesc volohi.
Am auzit pe cuciureni zicându-le volocenilor şi oliceni. Este interesant să afirm că în primele decenii ale veacului XX, dacă un volocean îi vorbea în limba română unui cuciurean sau unui ucrainean de prin împrejurime şi dacă acesta nu cunoştea această limbă, el răspundea: “ ia nie znaiu po voloţki”, ceia ce în traducere înseamnă: “ eu nu ştiu voloceşte”, adică “eu nu ştiu să vorbesc limba volocească”.
Într-adevăr ei nu spuneau că nu ştiu româneşte, ci spuneau că nu ştiu a vorbi voloceşte. Acest fapt este un argument destul de puternic şi concludent în favoarea afirmaţiei pe care o susţin.
Mai înainte de a veni strămoşii noştri pe locul de astăzi al satului, el era nelocuit şi nu purta acest nume. De cum a fost populat, vecini i-au spus Voloca acestei localităţi cu volohi, adică români. Astfel, volocenii au fost botezaţi de către vecinii lor, atât în ce priveşte numele lor, cât şi al satului lor, care din acel timp se numeşte Voloca, sat locuit de români, sau loc românesc, pentru că volohii erau de origine daco-romană, de acum români formaţi sau mai bine zis, moldoveni, cum se numeau peste tot în ţara Moldovei.
Volocenii era moldoveni făcând parte din ţara de sus. Pe acea vreme, ţara Moldovei îşi avea scaunul domnesc la Suceava.
Părerea că denumirea satului ar avea o legătură cu cuvântul voloc, unealtă de pescuit, nu are temei, cunoscut fiind faptul că satul n-a fost locuit de populaţie pescărească întrucât pe acolo nu erau ape unde să se poată pescui şi nici oameni care să-şi facă o meserie din ocupaţia aceasta, din care să-şi asigure traiul.
Prin mijlocul satului, în partea de miază-noapte, curge un pârâiaş, dinspre apus spre răsărit care se numeşte Olicica. Aşa îi zic toţi oamenii şi acuma şi ar însemna, prin analogie cu numele satului, Volocuţa, pentru că după cum am spus mai sus, satului îi mai spuneau vecinii Oloca şi oamenilor oliceni. Astfel prin Oloca curgea Olicica.
De multe ori i-am auzit pe cuciureni, vecinii volocenilor, spunându-le oliceni şi cred că sunt mulţi oameni bătrâni care mai ţin minte aceasta, din timpul când se şi băteau pe toloacă.
După cum am mai spus şi înainte, Voloha s-a transformat cu timpul în Voloka prin schimbarea literei h cu k. Datorită faptului că Bucovina a fost răpită de austrieci în 1775, în tot timpul ocupaţiei austriece, aproape un secol şi jumătate, satul avea sigiliul Woloka. Aşa cum l-am apucat şi l-am văzut şi eu scris pe multe acte, imediat după primul război mondial.
După ce s-a aşezat la noi administraţia românească, numele satului s-a scris cu litera c Voloca, după ortografia română.

1.7 Voloca înainte şi după 1775

Primii locuitori ai satului Voloca erau de origine dacă. Ei se trag din dacii liberi numiţi Costoboci. Aceştia au fost romanizaţi ceva mai târziu, prin contactul firesc pe care l-au avut cu ceilalţi daci, mai dinspre sud, care au trăit sub dominaţie romană.
În timpul primului mileniu, când s-a petrecut procesul de formare al neamului românesc, vremurile erau tulburi, nesigure, pline de războaie şi năvăliri barbare, care nu îngăduiau strămoşilor noştri să ducă o viaţă statornică, cu aşezări trainice şi stabile, fiind mereu hărţuiţi şi primejduiţi. De aceea mai mult prin codri şi prin munţi şi-au petrecut viaţa, ca să poată supravieţui.
Când vremurile s-au mai liniştit, strămoşii volocenilor s-au aşezat prin părţile Cozminului, pe un şes frumos, pe malurile unui părâu numit mai târziu Derelui, şi nu departe de şleahul cel mare, care venea dinspre Suceava şi trecea mai departe prin Cernăuţi şi apoi spre Lvov în Polonia.
Aici, în Cozmin, i-a apucat şi epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aşa stând lucrurile, ,mulţi dintre strămoşii volocenilor de astăzi au luptat în rândurile armatei lui Ştefan, împotriva turcilor şi mai ales împotriva leşilor în lupta de la Codrii Cozminului din 26 octombrie 1497.
Mai târziu, locuitorii şi-au mutat vatra satului departe de drumul cel mare, Funde aveau deseori necazuri cu năvălitori sau cete de răufăcători, mult spre miază-zi şi apus, în pădure, unde au fost mai feriţi de încălcări şi de conflicte de pe urma cărora se alegeau cu mari pagube, cu jafuri şi chiar cu răpiri, morţi sau răniţi. Aici au pus temeliile unei noi aşezări care avea să se numească Voloca, nume pe care satul îl poartă şi acuma.
Astfel, satul Voloca precum şi restul Bucovinei făcea parte din ţara Moldovei, până la anul 1775, şi viaţa oamenilor se desfăşura în chip obişnuit, ca pe întregul cuprins al Moldovei. Aceeaşi era limba, aceleaşi erau obiceiurile, credinţa, portul şi modul de viaţă.
Aveau gospodării, unele mai mari, altele mai mici, şi ceva pământ pe care-l lucrau, însă mulţi nu aveau pământ. Majoritatea pământurilor erau stăpânite de boieri, la care ei trebuiau să facă multe zile de clacă. Era aşa numitul boieresc, la care erau obligaţi ţăranii.
Din aceste obligaţii decurgeau multe necazuri şi nedreptăţi. Ei trebuiau să muncească multe zile pe moşia boierului fără plată, iar când li se dădea ceva , era cu totul disproporţional cu munca prestată. Viaţa ţăranului era foarte grea pe vremea boierescului. Toţi jinduiau după o viaţă mai bună, după dreptate şi după libertate, dar acestea întârziau să vină şi nici nu se întrezărea vremea când vor veni.
Au trecut mulţi ani de împilare şi grea suferinţă până să se ivească oarecare speranţe. Unii boieri aveau şi ceva omenie în ei, dar cei mai mulţi erau răi, lacomi şi hapsâni. Cu toată viaţa lor de chin şi de lipsuri, sătenii îşi vedeau de muncă şi de tot, ei erau aceia care păstrau neştirbite credinţa şi obiceiurile de-a lungul întregii lor vieţi, aşa cum le-au moştenit din moşi, strămoşi.
Revenind la trecutul îndepărtat, trebuie precizat faptul că populaţia acestor ţinuturi era românească înainte de anul 1775. Erau moldoveni din ţara de sus şi nu se deosebeau aproape cu nimic cu cei din Moldova de mijloc sau cea de jos. În timp de pace îşi lucrau pământul îşi creşteau vitele, străduindu-se să-şi sporească gospodăria şi să-şi rostuiască familia. Duceau o viaţă simplă, modestă, dar nu lipsită cu totul de bucurii.
Petreceau la nunţi, botezuri, la hore, la clăci, şi şezători, când cei bătrâni şi talentaţi spuneau poveşti sau istorii de vitejie din veacurile trecute. Alţii, mai înzestraţi, cântau doine din gură sau din caval, fluieraş, tilincă, cimpoi sau alte instrumente. Erau şi dintre aceia care ştiau să cânte minunat din frunză. Toţi erau înfrăţiţi cu pământul care le dădea hrana de toate zilele şi cu codrul care le servea să-şi facă o casă ori un adăpost bun în vreme de restrişte. Dar viaţa liniştită nu ţinea mult în acele timpuri de cumpănă şi încercări grele.
Prea adeseori se iveau cete de năvălitori la hotarele ţării şi oamenii trebuiau să se înarmeze şi la sunetul cornului sau al buciumului să plece pentru a da piept cu vrăjmaşii. Crâncenă era lupta cu duşmanii năvălitori şi mulţi cădeau răpuşi, dar pământul nu şi-l părăseau. Dacă totuşi erau copleşiţi de puhoiul vrăjmaşilor, atunci îşi căutau refugiu în codri şi în munţi.
Când se întâmplau asemenea retrageri, pierderile şi mai ales pagubele erau foarte mari. Bieţii oameni rămâneau doar cu lucrurile şi cu vitele pe care apucau să le ia cu ei. Uneori, luaţi prin surprindere nu apucau să salveze nimic. De aceea trebuie să înţelegem că gospodăriile din acel timp se aflau într-o stare de provizorat, lucrate cam în grabă, nu tocmai trainice şi bine înzestrate. Doar boierii aveau gospodării mai aşezate, dar nici acestea nu erau scutite de jaf şi pârjol când năvăleau duşmanii. Totuşi pentru boieri, viaţa era mai uşoară. Aveau pământ mult şi bun, aveau vite multe, case mai trainice şi oarecum mai apărate.
Pământul boierilor trebuiau să-l lucreze oamenii, mai mult cu zile de clacă.
Comerţul nu era dezvoltat pe vremea aceea. Oamenii îşi schimbau produsele între ei, dând marfă pentru marfă (trocul). Ei produceau ceea ce era strict necesar traiului, viaţa fiind foarte simplă. Aproape totul se reducea la satisfacerea nevoilor personale, în ce priveşte locuinţa, hrana şi îmbrăcămintea.
Dacă viaţa era atunci simplă şi grea peste tot, trebuie să conchidem că în apropiere de hotarele ţării era mai grea şi mai nesigură; aceasta a fost şi situaţia moşilor şi strămoşilor voloceni.
Satul unde au trăit strămoşii noştri se afla la margine de ţară, în partea de miază-noapte-răsărit. Acest loc a fost deseori cotropit şi devastat de duşmani. De aceea, zilele lor au fost mai mult rele decât bune. Mereu aveau de furcă şi necaz cu fel de fel de duşmani, de nu le mai tihnea viaţa şi aşa destul de grea şi amară.
Mulţi dintre străbunii noştri au făcut parte din cetele de arcaşi ale lui Ştefan Vodă, în luptele pe care trebuia să le poarte cu duşmanii. Bătălia din Codrii Cozminului, mărginaşi cu satul nostru, s-a terminat cu înfrângerea Craiului Albert de către viteazul nostru domn. Invadatorul care a venit cu gânduri viclene să cotropească ţara, a plătit scump încercarea sa. Din acea luptă memorabilă din 26 octombrie 1497, de bunăseamă că n-au lipsit înaintaşii volocenilor pentru că ei erau îndeaproape interesaţi, aflându-se în vecinătatea acelui loc.
Pentru a stăvili în oarecare măsură armatele cotropitoare, voievozii noştri construiau în anumite locuri potrivite, cetăţi întărite pe care le foloseau ca punct de sprijin pentru apărarea ţării. Aşa au fost în Moldova de sus cetăţile Horodiştea şi Ţeţina. Prima se afla la marginea satului nostru în partea de sud-est, iar a doua se afla la apus de oraşul Cernăuţi. Consătenii noştri ştiau că sus pe dealul Horodiştei a existat în vremuri vechi o cetate. Aceasta avea o legătură tainică, necunoscută de nimeni în afară de localnici, cu cetatea de pe Ţeţina. Acestea serveau şi ca puncte de observaţie, fiind construite pe locurile cele mai înalte. La nevoie, oştenii se adăposteau în aceste cetăţi opunând o rezistenţă îndârjită invadatorilor care trebuiau să piardă mult timp în hărţuieli cu apărătorii cetăţii. În felul acesta domnitorul câştiga timp preţios, pentru a-şi aduna şi organiza oştirea şi a-şi alege locul de luptă care-i convenea mai bine.
Oamenii bătrâni din Voloca povesteau că pe dealul Horodiştei a fost cândva o cetate. Dacă cineva ara o ţâră mai adânc pe acolo, plugul scotea cărămizi şi pietre. Acest fapt poate confirma existenţa cetăţii despre care s-a scris mai sus.
Urmele cetăţii Horodiştea se mai văd şi astăzi. Ea a fost construită din piatră şi cărămidă.
Mai în fund, în pădure, există şi astăzi o fântână nu departe de locul unde a fost cetatea, căreia i se zicea fântâna lui Sobieţchi, un fost crai al Poloniei, care şi el ne-a călcat ţara cu armatele sale. Se zice că lângă fântână erau nişte lespezi mari de piatră cu inscripţii pe ele. Unii bătrâni susţin că pe o lespede de aceea era prinsă o sabie de-a lui Sobieţchi. Alţii povesteau că acea sabie era înfiptă într-un copac.
După legendă se zice că un crai polon s-ar fi scufundat cu suita sa în Bahnă, care pe acele vremuri era un teren mlăştinos adică o sărătură sau mocirlă. Acea întâmplare ar fi avut loc după o bătălie pe care leşii au pierdut-o lângă cetatea Horodiştea. Nu este de prisos să amintim că această cetate este aproape de Codrul Cozminului, în partea de miază-noapte cu care se şi mărgineşte, şi unde a avut loc lupta lui Ştefan cu polonii în anul 1497.
Când Bucovina a fost răpită de austrieci în 1775, durerea a fost nespus de mare. S-au despărţit fraţi şi pentru că domnitorul Al. Gr. Ghica a protestat împotriva sfâşierii trupului Moldovei, el a fost decapitat. Astfel târguiala ruşinoasă făcută de nişte mari puteri vecine pe socoteala unei ţări mici, a rămas definitivă şi partea de nord a Moldovei ocupată şi anexată de duşman. După această dată de tristă memorie (petrecută în 1775) multe aveau să se schimbe în Bucovina, aşa cum a fost numită această nouă provincie a imperiului habsburgic datorită bogatelor şi frumoaselor păduri de fag.
S-au făcut hotare noi, legile româneşti au fost înlocuite cu cele austriece, au fost numiţi funcţionarii noi care s administreze noua provincie şi toate rânduielile au fost organizate după calapodul administraţiei austriece. Ca limbă oficială de stat a fost impusă limba germană. S-au înfiinţat şi organizat şcoli în care pe lângă limba română, trebuia să se înveţe în mod obligatoriu şi cea germană.
Aceste schimbări numeroase, străine de firea românului, i-au căzut tare greu. Ca orice sfâşiere de teritoriu a adus şi aceasta multe dureri şi necazuri şi multe lacrimi. Volocenii făcând parte şi ei din acest teritoriu, au tras aceleaşi consecinţe, văzându-se smulşi de la sânul Moldovei. Fiind români, urmaşi ai arcaşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, au plâns şi au jelit văzându-se răpiţi de la pieptul mamei lor, Moldova. Au rămas totuşi cu o mângâiere; osemintele lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt, care a fost domnul strămoşilor lor, erau cu ei şi se odihneau la Putna. Mormântul lui Ştefan căzuse şi el pradă la austrieci cu bucata de ţară a Moldovei pe care el a stăpânit-o şi a condus-o cu mai multe veacuri în urmă ca un mare viteaz, ca un bun şi adevărat părinte. De bună seamă că şi atunci fraţii despărţiţi visau şi aşteptau să se reunească pământul Bucovinei cu cel al Moldovei. Credeau că va veni o minune sau o vreme mai bună, când fraţii săi să fie din nou cu toţii la in loc şi să nu mai fie hotar între dânşii.
Au trecut ani şi ani de aşteptare şi rând pe rând s-au petrecut generaţii nutrind acelaşi dor fierbinte de unire, dar aceasta nu venea. Au închis ochii pe veci mulţi români bucovineni fără să-şi vadă visul împlinit, dar sămânţa speranţei n-a pierit niciodată. A trecut aproape un secol şi jumătate şi românii bucovineni păstrau în suflete aceleaşi năzuinţe, acelaşi ideal: Unirea cu patria mamă, Moldova.
Pe timpul cât Bucovina a fost ocupată, noii stăpâni s-au apucat să gospodărească provincia cu ajutorul unor slujbaşi străini de neamul nostru, aduşi din cuprinsul împărăţiei care cunoşteau limba germană.
Au instalat în oraşe trupe austriece, iar la sate jandarmi austrieci. Românii îşi păstrau mai departe limba, datinile, obiceiurile şi credinţa, numai că la şcoală trebuiau să înveţe şi nemţeşte. Românii bucovineni n-au avut încotro şi au învăţat-o pe cât a fost posibil, pentru că fără cunoaşterea ei, nu puteau să ocupe nici un fel de serviciu oricât de mic ar fi fost. Apoi, mai aveau nevoie de această limbă şi în armată.
Astfel, după o bucată de vreme, limba germană s-a introdus peste tot atât prin şcoală şi prin administraţie şi în cele din urmă şi prin armată.
Încetul cu încetul, procesul de înstrăinare s-a desfăşurat pe întreg teritoriul Bucovinei.
Mai expusă la acest proces a fost populaţia de la oraşe, precum şi familiile boiereşti care erau atrase ori momite cu făgăduieli spre noua cultură. De altfel, aceştia erau în contact mai strâns cu autorităţile austriece şi cu noua pătură conducătoare.
Ţărănimea de la sate era mai izolată şi deci mai ferită de această influenţă.
Totuşi, cu vremea, influenţa limbii germane s-a făcut resimţită şi la sate, pentru că şi în şcolile primare de la sate s-a introdus limba germană. Această limbă a fost adusă în sate şi prin numărul crescând al străinilor ce se instalau în diferite funcţii ca: jandarmi, perceptori, secretari comunali, factori poştali, învăţători care trebuiau să predea în limba germană, apoi meseriaşi ori cârciumari, aproape toţi erau evrei.
Ca şi celelalte sate şi satul nostru a avut aceeaşi soartă şi s-a încadrat în noua orânduire .
Cu toate acestea, Voloca a rămas o citadelă a românismului. Locuitorii săi şi-au păstrat şi apărat cu străşnicie limba şi datina românească, la fel şi portul. Mai mult, câteva familii de străini, de rit creştin, stabilite în sat, au fost asimilate pe de-a-ntregul de nu s-au mai putut deosebi de ceilalţi consăteni localnici (familii de poloni şu ruteni în special).
Cu vremea oamenii s-au obişnuit cu noua ocârmuire, după ce trecuseră mulţi ani de la răpirea Bucovinei. De altfel dintre cei care au apucat acele vremuri triste aproape că muriseră cu toţii, iar mai târziu n-a mai rămas nici unul.
Aşa ca şi o rană, oricât de dureroasă şi adâncă ar fi, de la o vremea se cicatrizează. Oamenii trebuiau să se obişnuiască şi să accepte nouă situaţie pentru că altă soluţie nu mai aveau. De altfel, şi autorităţile austriece căutau să-şi apropie pe noii supuşi.
Au venit chiar şi cu anumite înlesniri şi însuşi împăratul Iosif al II-lea, vizitând acele locuri, a promis ţăranilor că va desfiinţa boierescul. A luat apărarea ţăranilor cu anumite măsuri pornite de la dânsul şi chiar se interesa dacă au fost executate ori nu. A aplicat şi sancţiuni la mulţi vinovaţi. El a lăsat o frumoasă amintire în rândul soldaţilor, după cum povesteau cei bătrâni. Au rămas amintiri frumoase despre vizitele pe care Iosif al II-lea le-a făcut prin ţară, împărţind dreptate la oameni. Prin anumiţi funcţionari el se interesa periodic dacă măsurile sale erau aplicate. A fost un monarh luminat şi cu bune intenţii.
Iosif al II-lea i-a ridicat pe românii din Ardeal, la egalitate cu celelalte naţiuni în 1781 (ungurii, saşii şi secuii). De asemeni şi despre mama sa Maria Tereza sătenii şi mai ales femeile povesteau lucruri frumoase. Multe fete au fost înzestrate cu salbe cu bani de argint cu chipul ei.

1.8 Satul Voloca şi volocenii de altă dată în plină dezvoltare

Centrul satului Voloca este aşezat pe două coaste de deal. Sus pe deal se află biserica. Partea de miază-noapte se cheamă Valea Clipănei, iar cealaltă vale dinspre miază-zi se cheamă Valea Gropanei. Dealul dinspre sud-vest de Gropana se numea Caliceanca.
La răsărit, Voloca se hotărăşte cu valea Cozminului şi Codrul Cozminului, la miază-zi cu Dumbrava Roşie, la asfinţit se află Cuciurul Mare, iar la miază-noapte Corovia. În toate aceste sate dimprejurul Volocii, populaţia este amestecată; pe lângă moldoveni mai trăiesc ruteni, poloni, nemţi şi evrei. După al doilea război mondial au venit şi ruşi.
În Voloca, populaţia este curat românească. Puţine elemente străine care s-au infiltrat în decursul vremii, au dispărut cu totul. Demn de remarcat este faptul că în sat la răsărit de Caliceanca între dealuri, este un loc care se numea odată Cotul ruşilor, dar şi aici, toţi vorbesc acum româneşte şi nimeni nu ştia să vorbească ruseşte sau altă limbă.
Oamenii bătrâni povesteau că de când ţin ei minte, în sat numai moldoveneşte s-a vorbit. În ce priveşte Cotul ruşilor, se povesteşte că în acel loc au fost aduşi cândva mai multe familii de ruteni, cu scopul de ai desnaţionaliza pe moldoveni(voloceni). Oamenii le ziceau ruşi la acei ruteni. Cu timpul aceştia au fost asimilaţi de volocenii autohtoni devenind şi ei moldoveni. Numele acestor familii s-au păstrat însă: Holovaci, Guz., Culiuc, Dohei, Hrezliuc, Guraliuc şi alţii. Pe lângă aceste familii sunt în sat şi altele care poartă nume cu terminaţie străină, cum ar fi: Onofreiciuc, Ostaficiuc, Paulencu, Penteleiciuc, Zahariciuc, şi alţii. Aceste familii au fost ţi sunt de origine moldovenească, dar li s-a schimbat numele pe timpul stăpânirii austriece. Despre această schimbare a numelor de familie şi despre scopul ce s-a urmărit se va vorbi în altă parte.
Pomenim aici şi numele familiilor din sat cu nume româneşti, cum au fost întotdeauna: Bodnariu, Bejenaru, Bojescu, Cazacu, Ceucă, Cocea, Dincorn, Galan, Gheorghiţă, Gorda, Hâncu, Jemna, Lungu, Lupaşcu, Mănăilă, Mihălceanu, Movileanu, Nichita, Pitei, Rotaru, Salahor, Spătaru, Struţ, Titian, Tirlion, Tocari, Todireanu, Ungureanu, Văleanu, Vărzari, etc.
Chiar dintru început, volocenii au fost moldoveni sau români ca rezultat al amestecului dintre daci şi romani. Mult mai târziu, peste moldovenii băştinaşi au venit maramureşenii cu care s-au amestecat şi s-au contopit.
După chipul şi portul lor de demult, volocenii se aseamănă foarte bine cu strămoşii lor, dacii. Multe secole, populaţia din această parte a locului, a fost curat moldovenească sau românească. Infiltrarea străinilor s-a produs târziu, mai ales după răpirea Bucovinei de către austrieci întâmplată în 1775.
Deşi au existat intenţii de înstrăinare a acestui sat, populaţia lui tot românească a rămas până în zilele noastre.
Voloca este o comună mare şi frumoasă. Gospodăriile sunt cuprinzătoare. Până la cel de-al doilea război mondial , casele oamenilor erau ţărăneşti. După această dată, volocenii au început să-şi construiască un model nou de casă, orăşenesc sau nemţesc cum spun unii.
In trecut, gospodarul avea pe lângă casa ţărănească , un grajd cu hâj sau standoală, un coteţ pentru porci, unul pentru găini, un coştei şi un ocol pentru vitele mari, şoapră.
Casele de bârne, lipite cu lut pe dinăuntru şi pe dinafară şi văruite. La fel şi grajdurile şi coteţele, erau unse cu lut şi văruite. Satul era curat şi gospodăriile arătoase. Pe la case şi răscruci erau fântâni.
In privinţa drumurilor, situaţia nu era tocmai bună. Numai drumul care trecea prin mijlocul satului, de la podul Dereluiului spre şcoală şi-apoi spre pădure, peste Caliceanca, era mai îngrijit şi pietruit (prunduit).Celelalte erau înguste ,cotite şi umbrite de răchiţi mari.
Din cauza aceasta, când ploua, se făcea mult glod, încât mersul pe aceste drumuri era foarte anevoios, iar roţile căruţelor se înfundau, în unele locuri până la butuc.
Gospodăriile erau împrejmuite cu garduri de nuiele frumos împletite, iar unii gospodari mai înstăriţi aveau zăplar, gard din scânduri.
Satul este alcătuit din mai multe părţi, unele numite şi coturi. Le numim pe rând : Dealul bisericii, Şpachiul, Caliceanca, Gropana, Borodaci, Buda, Tatini, Berzva, Dumbrava, La comoară, Hruşăuţi, Lisna, Cozmin, Bahnă, Turci, Holma, Stanişte, Pohriciuc, Pohrea, Poarta pădurii, Moacera, Horodiştea, La Mai, Dechiarca, Poiana cucului,, Clipna, Pe groapă, Pe lan, Rutca, Schinca, În deal, La cruce(Holerişte).
În partea de miază-zi a satului Voloca a fost pe vremuri un codru vestit şi mândru cum nu se pomenea în alte părţi. Se spune că era rămas încă de pe vremea lui Ştefan Vodă. Pădurea aceia de stejari falnici, de fagi (şi carpeni mai puţin) am văzut-o în copilărie. În primul război mondial, a suferit stricăciune, dar în cel de al doilea a fost nimicită.
Pe timpul primului război mondial, a fost prin acel codru, teatrul unor lupte crâncene şi s-au tăiat mulţi stejari; totuşi au mai rămas o parte până în preajma celui de al doilea război mondial (1940), când se mai putea vedea un codru destul de frumos. După această dată, sub ocupaţia din 1940-1941, s-a făcut o tăiere nimicitoare şi n-a mai rămas nimic.
Acea tăiere nemiloasă a fost un păcat şi un dezastru pentru pădure şi pentru oameni.
Greutăţi apocaliptice s-au abătut asupra oamenilor şi a bietelor animale.
În anii din urmă (1970), în locul acelui codru cu stejari şi fagi mari şi frumoşi, se ridică altă pădure tânără care numai peste secole va putea fi cum a fost cea din trecut.
Povesteau bătrânii satului că acel codru falnic de odinioară a fost semănat pe vremea lui Ştefan cel Mare, care i-a pus pe leşi la jug de a arat cu ei acel loc şi a semănat ghindă din care apoi a răsărit vestitul codru de stejari.
Tot aşa de falnici vor fi fost şi vitejii arcaşi care au apărat acele plaiuri ale Bucovinei sub conducerea lui Ştefan Vodă.
O astfel de pădure de stejari bătrâni dar înalţi, drepţi, groşi şi sănătoşi nu mi-a mai fost să văd în toată România. Acesta a fost vestita Dumbrava Roşie, însemnată în cărţile vechi şi pomenită de cei bătrâni. Leşii au fost puşi să are la plug ca pedeapsă pentru că ne-au călcat pământul cu viclenie.
Mai spre răsărit şi spre miază noapte, se afla Codrul Cozminului unde s-a dat vestita bătălie între moldoveni lui Ştefan şi leşii conduşi de regele Albert în octombrie 1497 în ziua Sf. M.M. Dimitrie.
Suprafaţa satului Voloca este mare; însă cea mai mare parte era odată fâneţe, dumbrăvi, dealuri, imaşuri pentru păscutul oilor şi al vitelor (toloacă) şi locuri împădurite (Moacera).
Pământ arabil era mai puţin de o pătrime, dar de calitate bună. Aşa erau Ţurcile şi Cozminul. Domnul I. Salahor are dreptate când susţine că aici era fruntea câmpului şi grânarul satului. De altfel şi în sat erau grădini mai mari cu pământ foarte bun. Şi pe lan se producea mult.
Câmpul fiind bine lucrat putea să îndestuleze cu pâine pe toţi locuitorii. Unii gospodari, aveau cereale de prisos putând vinde şi celora care nu aveau de ajuns, sau să le desfacă pe piaţa oraşului.
Pământul era îngrăşat cu bălegar de grajd, care era cărat pe ogor în timpul iernii. Cele mai multe ogoare se cultivau cu păpuşoi (porumb) care făceau câte doi ciucălăi mari pe cocean. Printre păpuşoi se semănau sâmburi de bostan şi fasole, mai rar sămânţă de cânepă pentru haldani ori sfeclă furajeră pentru vite.
În al doilea rând se cultiva cartoful. În sat erau soiuri foarte bune de cartofi (barabule) care creşteau cât ghemele. După cartof urma secara, foarte bună pentru pâine. Cât despre grâu, el era foarte puţin cultivat. Făina de grâu şi-o cumpărau oamenii din oraş, când le trebuia pentru sărbători şi alte ocazii. Oamenii spuneau că pâinea de secară este mai săţoasă, mai bună şi mai gustoasă decât pâinea de grâu. De altfel, şi paiele de secară erau mai bune decât cele de grâu. Secara creştea uneori aşa de mare, că nu se vedea omul din ea, unde pământul era bun.
Dealurile şi dumbrăvile aveau cele mai bune păşuni. Prin poieni se făcea un fân de cea mai bună calitate. De aceea, volocenii creşteau multe vite cornute, cai şi oi. În al patrulea rând urma orzul, bun şi el pentru pâine precum şi pentru uruială la porci şi vite. Unde pământul era mai slab, oamenii semănau ovăs, bun pentru hrana cailor.
Imaşul cel mai întins se afla în partea de miază zi a satului, cuprinzând toloaca de pe Caliceanca, toată întinderea de răsărit de Holna, Staniştea, Pohriciucul, Şesul Pohărei. Această întindere de pământ rezervată păşunatului vitelor era despărţită de toloaca Cuciurului Mare, de drumul care ducea la poarta pădurii şi la Moacera (drumul tătarilor).
Pentru adăpatul vitelor, erau fântâni, calabatini, bălţi şi partea de sus a pârâului Borodaci.
Pe acest imaş întins păşteau multe vite, cai şi oi. În această parte se aflau şi vreo trei stâni ale satului. Imaşul acesta se mărginea cu pădurea.
Începând cu anul 1944, Pohriciucul şi Şesul Poharei este împădurit şi aparţine statului.
Toloaca de pe Valea Clipănei, nu era aşa de mare, dar totuşi era frumoasă, cu mai puţine dealuri şi pe marginea ei curgea pârâul Derelui, bun pentru adăpatul vitelor, dar şi cu locuri potrivite pentru scăldat.
În amintirile sale, I. Salahor povesteşte că pe când era copil, Dereluiul avea apă multă, şi nu se putea trece peste el decât prin vaduri. De-a lungul Dereluiului se aflau multe mori, care măcinau porumb şi secară, nu numai pentru satul nostru, ci şi pentru satele vecine.
De mult, în anii ploioşi, pârâul acesta venea atât de mare, încât rupea şi podul care era destul de înalt. Ba uneori, provoca şi inundaţii care se soldau cu pagube. Atunci nivelul apei creştea cu 4-5 metri, ducând la vale tot ce era în calea sa.
Într-adevăr, pe la începutul acestui veac, Dereluiul era un pârâu destul de mare şi de lat, cu apă limpede care curgea peste un strat gros de prund, având apă bună pentru adăpatul vitelor şi pentru scăldat.
Copil fiind, îmi era tare frică să-l trec când mergeam la mătuşile mele din Cuciurul Mare, cu toate că mama mă ţinea bine de mână. De multe ori trebuia să trecem prin apă, puntea fiind luată de apă sau mânată mai la vale, departe de locul ei.
În anii din urmă, apele Dereluiului au început să scadă, încât vara abia de se mai prelingea o dâră de apă.
Unii dintre noi ne-am întrebat de ce a scăzut apa acestui pârâu care altădată purta şi mori, iar în ultima vreme s-a făcut un pârâiaş atât de mic.
Sigur sunt perioade cu ani ploioşi, care alternează cu perioade de ani secetoşi. Aceste fenomene pot explica într-o măsură variaţia pârâului, ce o avea un anii respectivi.
Dar cum scăderea apei a devenit constantă, cauza trebuie căutată în altă parte. Întregul bazin al Dereluiului şi al afluenţilor săi, era odată un ţinut bogat în păduri, care atrăgeau ploile şi menţineau umiditatea. Odată cu tăierea pădurilor dinspre Storojineţ (Cuciur) şi a celor dinspre Dumbrava Roşie şi Adâncata, apele pârâului au tot scăzut mereu. Nu numai că ploile sunt mai puţine pe parcursul său, dar ne mai fiind umbrit, evaporarea este cu mult mai mare, astfel că multă cantitate de apă se pierde.
Albia pârâului s-a îngustat mult, malurile s-au apropiat prin surpare şi lunecare încât ai impresia, pe unele locuri că ai în faţă un şanţ mai adânc, în fundul căruia şerpuieşte un fir de apă cam tulbure. Atât a rămas din Dereluiul de altădată, cunoscut cu sute de ani în urmă, încă de pe vremea când năvăleau tătarii, care l-au şi botezat cu acest nume (Dere- în tătară înseamnă pârâu).
Când sunt ploi multe, Dereluiul vine şi acum furios, cu apă multă şi tulbure, când rupe malurile prea înguste şi poate smulge podul, apoi se retrage imediat şi rămâne acelaşi pârâu mic şi neînsemnat, cum este el în anii din urmă. Nici malurile sale nu mai sunt aşa de umbroase ca altădată. Totul pare trist.
Volocenii aveau poieni întinse şi dumbrăvi frumoase, cu huciuri mari cât nişte păduri, unde-şi aveau construite colibe şi bordeie. Acolo păstrau şi creşteau vitele, şi le mergea foarte bine. Toată vara şi până toamna târziu, vitele trăiau libere, în aer bun şi cu păşune îmbelşugată.
Aşa era la Moacera, unde mulţi voloceni aveau terenuri întinse. Moacera se află în partea de miază-zi a satului, după ce străbătea frumoasa pădure de fagi şi stejari, care se întindea spre apus, spre Cuciurul Mare şi Dumbrava Roşie, iar spre răsărit până la Codrul Cozminului.
Dealul Lisna era cel mai înalt de pe el, din vârf se vedea oraşul Cernăuţi. Pe acest deal pe versantul sud-vestic nu creştea aproape nimic, tot timpul rămânea gol lipsit de vegetaţie. Ici, colo se vedeau pâlcuri mici de iarbă aspră, aproape uscată, pe care nu o cosea nimeni şi nici vitele nu o păşteau. Jos la poalele dealului, creştea o iarbă foarte bună, din care se făcea un fân de calitate. Pe aici se aflau câteva gospodării înstărite cu pomete mari în care rodeau tot felul de pomi, cum ar fi: meri, peri, perji, pruni, nuci, vişini şi cireşi. În această arte a satului şi-a făcut aşezare frumoasă şi consăteanul nostru, Procopie Semeniuc a lui Isaia. Vitregia vremii l-a silit să-şi părăsească vatra şi să se aşeze mai întâi în Craiova şi apoi definitiv în Timişoara.
Multă vreme a tot sperat să se întoarcă în satul său şi la casa sa, dar visul său nu s-a împlinit. Nici măcar nu a avut parte să călătorească o singură dată ca să-şi vadă fosta lui gospodărie. A închis ochii pentru totdeauna, cu dorul în suflet rămas pentru vecie neîmplinit.
Povesteşte şi consăteanul nostru I. Salahor despre acea iarbă minunată de la poalele dealului Lisna, care era dintre cele mai bune pentru hrana vitelor. Era plină cu tot felul de floricele, din care se făcea fânul cel mai bun şi era rezervat mai ales pentru vitele tinere şi pentru vacile care aveau viţei, urmau să fete, ori erau foarte bune de lapte.
Un deal mai aproape de sat şi nu atât de înalt este Buda, tot cam spre răsărit, care se întinde ca o spinare către miază-zi, se desfăşoară în lungul Borodaciului. Şi aici creşte o iarbă bună din care oamenii fac fân pentru hrana vitelor.
Alt deal mai mare este Horodiştea, care începe de la marginea satului, de lângă pârâul Borodaci şi urcă domol spre drumul ce duce spre Codrul Cozminului. Sus se deschide un loc mai întins, unde sunt mai multe gospodării. Din locul acesta şes, dealul continuă să urce până se pierde uşor în alt şes mai întins, acoperit cu copaci înalţi. Acestui deal şi acestei aşezări i se spune Horodiştea.
Oamenii bătrâni din sat povesteau că pe acest deal a fost cândva, în vechime o cetate.
Când oamenii arau în acea parte a locului, dacă plugul mergea ceva mai adânc, scotea cărămidă şi pietre. De n-ar fi urmat cele întâmplate în 1940 şi 1944, când a fost ocupată Bucovina de nord şi întreaga Basarabie de către armata sovietică, cu siguranţă că istoricii ar fi întreprins cercetări şi ar fi scos la iveală lucruri interesante.
Tot în partea de răsărit a satului se ridică şi dealul numit La Comoară, care începe de lângă podul Borodaciului şi este străbătut de drumul care leagă satul Voloca de cătunul Hruşăuţi.
La capătul acestui deal se află un şes de unde începe cătunul Hruşăuţi. În acest cătun trăiesc multe familii care au gospodării frumoase. Aici se află o şcoală, un dispensar şi un magazin alimentar. Mai este şi o secţie de produse de folosinţă casnică. În timpul din urmă, s-a făcut un drum foarte bun care leagă cătunul Hruşăuţi de satul Voloca şi de alt drum spre şoseaua ce duce la Valea Cozminului şi Cernăuţi. De-a lungul acestor drumuri s-au construit şi multe case noi.
Mai spre miază-zi de dealul Caliceanca este dealul Pohriciuc, care odată servea de imaş. Acuma este împădurit. Printre aceste dealuri curg pâraie, unele mai mari, altele mai mici, care îşi au izvoare pe moşia satului Voloca. Dintre aceste pâraie cel mai mare este Borodaciul. Dl. I. Salahor susţine că şi pe acest pârâu a fost cândva o moară şi până nu demult se cunoştea şi locul unde a fost clădită. Cursul Borodaciului porneşte din pădure; curge dinspre sud spre nord. Un afluent al acestuia este pârâul Hrişăuţi, care vine dinspre răsărit spre apus şi se varsă în Borodaci, lângă podul Borodaciului.
Prin sat curge pârâul Olicica, pârâu care izvorăşte de la Gheorghiţeni, unde au fost cândva 7 fântâni, sub dealul Gordenilor, după cum povestesc cei bătrâni. Când se întâmpla să fie secetă mare, de nu se găsea apă în alte fântâni, oamenii cărau apă de la Gheorghiţeni. Chiar şi în timpul secetei celei mari din 1946-1947, oamenii de acolo au cărat apă. Oricât de multă apă s-ar fi scos din aceste fântâni, ea izvora la loc. Tot din acest loc izvora şi pârâul Olicica ce se vărsa în Borodaci.
Alte pâraie mai mici, Gropana şi Trăsnuiul, tot în Borodaci se vărsau. Acesta din urmă se vărsa mai la vale de sat în pârâul Derelui, care îşi duce apele mai departe până la Prut, având gura de vărsare în satul Ostriţa mai jos de Cernăuţi.
Pe tot cuprinsul satului Voloca, pe la răspântii de drumuri, prin câmp, prin poieni şi păduri se aflau fântâni cu apă rece şi bună de băut pentru călătorul însetat şi ostenit, care se putea odihni şi la umbra câtorva copaci, sau la umbra dumbrăvilor răcoroase. La fântâni erau vedre de scos apă, iar pentru băut se aflau pe ghizdele, vreun căuş făcut din lemn, cu care se putea bea apă foarte bine. Mai era în sat şi o fântână cu apă sărată în Valea la Costânoaia, bună pentru fiert bobul, mazărea şi fasolea. În apa aceasta se fierbeau foarte repede.
Peste pârâul Trăsnăi era un pod care se chema podul Moscalului. Oamenii bătrâni spuneau că acest pod a fost făcut de catanele moscăleşti. Aceasta s-a întâmplat pe vremea când Rusia Ţaristă a dat ajutor Austriei în timpul revoluţiei de la 1848. De la podul Moscalului, drumul se împarte în două, o parte duce spre sud-est, spre Pohriciuc, iar cealaltă parte porneşte la dreapta spre sud-vest, spre Holna apoi în continuare spre Pohrea şi Poarta Pădurii. Pe dealul Pohrea, drumul de la Pohriciuc vine să se unească cu drumul care trece pe lângă Holna şi formează un singur drum şi care continuă mai departe, spre Nucşori, Poarta Pădurii, spre Moacera şi Dumbrava Roşie. Drumul principal care vine din sat peste Caliceanca şi se uneşte cu celelalte două drumuri (lângă Holma şi Pohriciuc) se numeşte drumul tatarilor.
În unele locuri, prin câmp, se mai văd şi acum unele ridicături de pământ în formă de pătrat. Se crede că acestea au fost puncte de apărare făcute de arcaşii lui Ştefan cel Mare. Aceste întărituri aveau şanţuri cu apă împrejurul lor.
Drumul care începe lângă podul Borodaciului şi apoi apucă spre dreapta şi urcă spre dealul Horodiştei, intră în pădure şi se continuă spre Codrul Cozminului. Sus în pădure se vedeau cândva vreo cinci stejari mari şi bătrâni, pe o coastă de deal, străjuind şoseaua care duce de la Suceava la Cernăuţi.
În unul dintre aceşti stejari era o scorbură mare înăuntru căreia, pe vreme de ploaie, se puteau ascunde câţiva copii, când păşteau vitele pe acolo. Şedeau în scorbură ca într-o colibă.
Prin acea parte a pădurii este şi o fântână cu în izvor mare, din care porneşte la vale, prin pădure în pârâiaş ce se varsă în pârâul Hruşăuţi. Fântânii acesteia oamenii i-au zis demult fântâna lui Sobieţchi. Pe în stejar mare de lângă fântână, era bătută cu scoabe de fier o spadă lungă de în stat de om şi lată de o palmă. Pe timpul primului război mondial (1914-1918) care s-a desfăşurat şi pe acolo cu lupte grele, acea spadă a dispărut şi nu se ştie ce s-a întâmplat cu ea. Nici stejarul acela nu mai este. Pădurea a suferit mult pe timpul războaielor prin distrugere şi tăiere. Oamenii bătrâni povestesc că au auzit şi ei de la părinţii şi strămoşii lor, precum că acea spadă a fost găsită pe locul acela când s-a săpat fântâna. Lângă fântână a fost cândva şi o cruce frumoasă, după cum era obiceiul să se pună cruci pe la toate fântânile din câmp şi chiar din sat, ca să nu se apropie de izvoare Necuratul.
Legătura cu satul Cuciurul Mare şi cu gara cu acelaşi nume, se făcea printr-un drum care începea din partea de miază noapte a satului ( pe Groapă) şi trecea peste Derelui. Aici au construit olanii, ostaşii austrieci de cavalerie, un pod prin anii 1914-1915, căruia ia rămas numele de Podul Olanilor. Acest pod era foarte bun şi necesar atât pentru armată, cât şi pentru sat, dar el n-a ţinut mult. Prin alunecare de teren, malurile Dereluiului se apropiau unul de altul, încât podul se sfărma, fiind împins şi înghesuit de la ambele capete spre mijloc. Podul se ridica în sus ca o spinare, până se rupea. În mai multe rânduri, podul a fost refăcut de oameni, dar el n-a rezistat, cu toate că era făcut din grinzi şi scânduri groase şi era foarte bine lucrat.
Tot pe timpul războiului, către sfârşit, s-a ales altă cale de legătură cu satul şi gara Cuciurul Mare, pornind din cimitirul cel nou. Nici această variantă n-a dat rezultate bune; panta era prea abruptă şi urcuşul extrem de anevoios. Acest drum a fost lucrat cu prizonieri italieni. Mulţi dintre ei au murit cu acest prilej, din cauza foametei, care a început să se instaleze pretutindeni.
Pentru legătura satului Voloca cu oraşul Cernăuţi, era drumul mare care începea din centru, ca o continuare a drumul tătarilor, dar spre miază-noapte. Acest drum ducea spre podul Dereluiului, apoi cotind spre răsărit, la dreapta ducea spre Cozmin, până la fântâna cu cele trei cruci, de unde începea urcuşul. La vreo 200 de metri traversa calea ferată şi urca mereu până în dealul Coroviei. De aici cobora la vale şi se unea cu Şlehul cel mare, Suceava- Cernăuţi.
Acum, porţiunea de urcuş de la punctul unde a fost fântâna cu trei cruci din Cozmin şi până la punctul de intrare în Şleahul din Corovia, a fost părăsit. S-a găsit o cale nouă, mai bună, care duce pe urma unui drum mai vechi de la crucile Cozminului spre fosta gară Cozmin, distrusă în cel de-al doilea război mondial şi acolo continuă mai înainte spre Şleahul cel mare. Acest drum a fost lărgit şi pietruit şi a rămas ca o cale foarte bună pentru transport. S-a evitat astfel urcuşul cel mare, şi totodată s-a scurtat drumul de ţară pentru că acum se ajunge foarte repede la drumul cel bun, astăzi şosea asfaltată, folosită şi pentru trafic internaţional. În acelaşi timp nu se mai traversează calea ferată, la cantonul izolat din câmp, aceasta este o măsură de siguranţă în ce priveşte circulaţia.
Fie că scriem despre volocenii de demult, despre cei de la începutul acestui veac sau despre cei din prezent, ei au fost şi sunt români.
De felul lor sunt oameni paşnici, harnici şi de omenie. Dintre ei puţini au fost gospodari cu pământ mult. Doar câteva familii au avut peste 10 fălci de pământ. Aceştia erau consideraţi bogătaşii sau fruntaşii satului. Câteva exemple: Iluţă a lui Nicolai Paulencu, feciorul său, Nicolai a lui Iluţă Paulencu, Tănase a Mihăluţoaie Penteleiciuc, Nicolai a lui Ion Penteleiciuc, Ion Dohei, Mitruţă a Bogatului.
Mai mulţi erau cu câte 5-6 fălci de pământ. Chiar şi aceştia se considerau fruntaşi. Marea majoritate aveau câte două până la trei fălci. Urmau apoi cei care aveau o falce sau două. Destul de mare era şi numărul oamenilor mai săraci, cu pământ puţin, sub o falce şi chiar dintre aceia care aveau câteva zeci de prăjini.
Cei cu pământ mai mult se ocupau cu lucrul pământului şi cu creşterea vitelor. Cei cu pământ mai puţin se îndeletniceau cu câte o meserie, cum ar fi: cojocăria, rotăria, dulgheria şi altele. Cei săraci, fie că lucrau cu ziua, ori se făceau muzicanţi şi tot dintre ei mulţi se făceau lucrători la pădure, de unde îşi câştigau existenţa.
În general, fiind oameni silitori şi gospodăroşi, îşi agoniseau pâinea cea de toate zilele prin muncă cinstită. Au fost multe cazuri în sat, când oameni săraci au putut să-şi cumpere pământ de pe banii câştigaţi şi să-şi asigure o stare mai bună.
Dacă ne referim la timpuri mai vechi, cam în prejma primului război mondial, în sat mai erau, după cum povesteşte I. Salahor, câteva familii de poleci, nemţi şi jidani. Aceştia au fost aduşi ca să desnaţionalizeze pe moldoveni şi în cazul de faţă pe voloceni. Până la urmă, rezultatul a fost cu totul invers pentru că nemţii şi polecii s-au făcut cu vremea moldoveni, atât la vorbă cât şi la port. Doar numele de familie îl mai păstrează unii: Chimcinschi, Dubinschi, Miloşinschi. Toţi aceştia umblă îmbrăcaţi ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte. Ba unii şi-au schimbat chiar şi numele, din Miloşinschi în Mihăiţă. Unii dintre nemţi mai ştiau şi limba lor, dar ştiau bine şi româneşte, însă copiii lor, care umblau pe la şcoală, nu prea ştiau să vorbească nemţeşte, şi mai bine se descurcau în limba românească, cu copiii din sat de la noi. Flăcăii de nemţi se însurau cu fete de-ale noastre, şi până la urmă lepădau şi straiele nemţeşti şi umblau şi ei îmbrăcaţi ţărăneşte.
Nemţii erau buni gospodari, dar şi buni meşteri. Se pricepeau la toate şi aşa că volocenii noştri puteau învăţa de la ei multe lucruri de folos. Erau buni zidari, covali, dulgheri, dar şi buni agricultori. Se împăcau bine cu volocenii,
Poleci adevăraţi care-şi mai păstrau portul şi credinţa mai erau vreo trei familii până prin 1920. Ei mergeau la biserica lor din Cuciurul Mare, unde trăiau mai mulţi nemţi şi poleci şi aveau şi un popă al lor, care se purta ras şi tuns chilug. După acea dată, au început şi aceste trei familii, pe încetul să umble la biserica noastră şi să dea în legea noastră. Alexandru Paşchevici şi-a măritat fata după un fecior de al lui Vasile a Gaşiţei, care era poliţai în Cernăuţi, iar Robert Bobinschi a luat în căsătorie pe sora lui Ion Gorda. Robert Bobinschi s-a făcut cismar ca şi tatăl său, dar el a lepădat straiele nemţeşti şi umbla ţărăneşte.
Adepţii lui Moise şi-au păstrat credinţa şi portul, atâta că au învăţat şi ei să vorbească moldoveneşte. Totuşi a fost un caz de rătăcire şi în rândul lor, despre care se va povesti în altă parte, Toţi aceştia aveau dugheană ori cârciumă. Unul avea moară, altul era cojocar, unul era poştaş şi unul era sticlar. Chiar şi aceştia din urmă mai ţineau câte o mică prăvălie.
Se pare că Maier Marcus era cel mai înstărit. El ţinea ratoşul cel mare din sat, de lângă poarta ţarinei. La dânsul se strângea lumea în zilele de duminici şi sărbători.
Alte cârciume din sat, cu bun vad, erau la Iosub, la Bendik, la Moişi, la Gordeni şi au mai fost şi altele prin alte coturi ale satului. După cât se poate vedea, volocenii aveau destule cârciume unde să-şi cheltuiască banii, să-şi irosească vremea şi sănătatea şi unde să-şi întunece mintea şi să-şi piardă sufletul, ba nu odată şi averea.
Până la începutul primului război mondial, în satul nostru era numai o singură dugheană românească, aceea a lui Spiridon Porfirean, După o bucată de vreme, când s-a mai prins a parale, Spiridon Porfirean a deschis şi crâşmă în faţa căreia a aşezat o firmă mare pe care scria Restaurant Naţional .
Pe firmă, a pus să i se zugrăvească un român îmbrăcat naţional, ţinând în mână un steag tricolori. Dacă ne gândim la semnificaţia acestei firme şi la vremea când a fost ea zugrăvită, trebuie să înţelegem că volocenii au fost şi patrioţi înflăcăraţi. În acel timp, Voloca făcea parte din imperiul Austro-Ungar. Frumoasă pildă de românism şi patriotism s-a putut constata şi cu ocazia constatării activităţii din sânul societăţii Arcaşul. Aici au activat şi luptat la menţinerea conştiinţei naţionale câţiva intelectuali de frunte şi mulţi feciori şi gospodari din satul Voloca.
La crâşma lui Porfirean nu prea veneau mulţi oameni; doar o parte din învăţători, uneori preotul sau jandarmii şi încă vreo câţiva gospodari şi flăcăi membri în societatea Arcaşul.
Ceilalţi tot la Marcus Maier şi la confraţii lui trăgeau. Oamenii spuneau că la Porfirean, holerca nu este aşa tare ca la Marcus, ori la Iosef Singer.
Cine ştie, poate că el o mai înmulţea ca să facă parale. Oricum , concurenţa era mare şi Porfirean lupta din greu ca să se poată menţine la suprafaţă. Până la urmă, i-a venit ideea să-şi cumpere un gramofon, cu care să atragă lumea. Rezultatul a fost bun, pentru că de la o vreme au început şi la crâşma lui să vină oameni mai mulţi. De băut, a băut cine a vrut, dar gramofonul le plăcea la toţi şi mai mult de dragul cântecelor se adunau acolo.
După primul război mondial, în împrejurări mai prielnice, Spiridon Porfirean a construit o moară în asociaţie cu Gheorghe Salahor, lângă podul Olicichii . După un timp, Gheorghe Salahor a ieşit din asociaţie, astfel că Porfirean a rămas proprietar al întregii mori. Cu morăritul, spera Porfirean să câştige bani frumoşi. Gândul i s-ar fi împlinit, deoarece volocenii, ca buni români, în majoritatea lor, l-ar fi sprijinit. Hiba era că motorul lui Porfirean avea prea puţini cai putere şi nu trăgea bine. Cu alte cuvinte, motorul era slab şi ar fi fost potrivit să macine crupe şi urluială, dar nu şi făină pentru mămăligă. La crupe şi urluială piatra se învârte mai sus şi merge mai uşor pentru că se duruie pe grăunţe ca pe rulmenţi şi despică boabele în patru sau în opt. La făină, piatra trebuie lăsată mai jos, dar atunci piatra umblă mai strâns şi deci mai greu. Aşa se explică motivul pentru care la moara lui Porfirean nu se putea face făină mărunta de mămăligă. El ţinea piatra cam sus, ca să meargă motorul mai uşor, să nu se oprească.
Mulţi voloceni, după ce măcinau o dată la el nu vroiau să mai meargă şi altădată la moara lui, fiind nemulţumiţi de făina făcută la el.
Alţii mai binevoitori şi înzestraţi cu răbdare mai multă (şi buni români) mai veneau pe la el şi-l rugau să le facă făină măruntă. Porfirean promitea, dând pe la început făină măruntă, dar când motorul gâfâia şi dădea semne de oboseală, îndată îl mai uşura. Oamenii pipăiau mereu făina care curgea de sub piatră şi se arătau adesea nemulţumiţi. Din această cauză se pierdeau şi clienţii cei buni.
După o bucată de vreme moara a trecut proprietatea lui Labă.
Prin anul 1932 Porfirean a trecut în lumea drepţilor.
Pe la marginea satului, atât pe valea de pe Clipana cât şi în Caliceanca, veneau pe toloacă din când în când ţigani. Ei făceau diferite scule necesare în gospodărie cum ar fi ciocane, sfredele, dălţi, topoare, etc. Pe lângă acestea ascuţeau bărzi, puneau verigi la coase, făceau seceri şi altele. Produsele lor deşi rudimentare şi primitive erau destul de bune pentru acele vremi şi oamenii făceau faţă cu ele,
Pe atunci industria nu era dezvoltată, aşa că munca ţiganilor era necesară şi preţuită. Ei se încumetau să facă şi pluguri, sape, hârleţe şi grape. Tot ei legau căruţele în fier şi trăgeau şinele pe roţi.
Femeile lor umblau cu cerşitul prin sat, mai ghiceau în palmă şi uneori se întâmpla de mai şterpeleau câte ceva de pe la oameni.
Unii ţigani mai harnici şi mai cumsecade, lucrând cu râvnă şi-au putut înjgheba câte o gospodărioară. Au început să umble mai îngrijiţi, mai curaţi şi mai bine îmbrăcaţi de nu se mai cunoştea că ar fi chiar ţigani. Au fost cazuri când s-au căsătorit cu fete din sat, mai sărace. Urmaşii acestora aproape că nu se cunoştea că se trag din ţigani. În ultima vreme, nu mai erau ţigani în sat şi nu mai sunt nici acum. Unii au plecat, alţii au murit iar câţiva au fost asimilaţi. Trebuie să mai adaug că unii dintre ţigani au fost muzicanţi buni(viorişti).
Între cele două războaie mondiale, fierarii satului erau poleci şi li se zicea covali. Printre aceştia au fost Alexandru Paşchevici şi fraţii lui. La aceştia au învăţat meseria de fierar câţiva băieţi din sat : Procopie Onofriciuc a lui Nica, Alexie Melniciuc, Ioan Miloşinschi, acesta din urmă de origine polon, dar devenit român.
Cea mai mare parte din populaţia satului se află în centru, răspândită pe cele două văi, a Clipănei şi a Gropanei. Aceste două văi sunt despărţite de o spinare de deal, numit dealul bisericii pentru că sus, pe acest deal , la capătul lui dinspre apus, se află biserica, una dintre cele mai mari şi mai interesante biserici de lemn din Bucovina.
Este construită prin anii 1828-1829 şi a fost declarată monument istoric.
Această spinare de deal porneşte din partea de apus a satului, din dealul Şpachiului şi continuă spre răsărit până în părăul Borodaci. La biserică, are cea mai mare înălţime şi cu cât înaintează spre răsărit, spinarea se lăţeşte şi pierde din înălţime, până dispare cu cît înaintează spre răsărit, până în părăul amintit mai sus. Pe acest deal, a fost adusă din Cozmin bisericuţa cea veche. Tot aici a fost şi primul cimitir al satului, situat în partea de răsărit a bisericii de acum, peste tolocuţă. Când acest cimitir s-a umplut, volocenii au deschis alt cimitir spre apus de biserică, mai exact, spre chindie, în dealul Şpachiului. Acestui cimitir i-au zis, ”Cimitirul cel nou”. Era un loc frumos şi foarte potrivit pentru acest scop. Dar anii trec şi odată cu ei sporeşte şi nu-mărul morţilor. A venit vremea să se învechească şi cimitirul cel nou, aşa că şi acesta a trebuit să fie închis şi să se deschidă al treilea cimitir, mai la răsărit de primul, considerat cel mai vechi din sat.
Voloca are o populaţie destul de numeroasă care a crescut cu trecerea timpului
Pe la începutul secolului XX, satul avea cam 1250 de gospodării. Când populaţia din centru s-a îndesit, mulţi voloceni şi-au întemeiat gospodării în cătunul Hruşăuţi şi apoi în Horodiştea, ambele situate în partea de răsărit a satului; ultimul ceva mai spre amiază.
În amintirile sale, Ion Salahor apreciază că în Hruşăuţi se aflau, mai de mult, cam 250 de gospodării, iar în Horodiştea cam 200 de gospodării. Aceste coturi erau cam izolate şi departe de sat şi nu aveau şcoală şi biserică. Cam prin 1930, sau ceva mai târziu, şcoală s-a făcut în Hruşăuţi şi este şi acum, dar biserică nu s-a mai făcut din cauza evenimentelor care au urmat după 1940. În proiect, era prevăzut să se facă şi biserică şi se pare că i s-au pus şi fundaţiile, dar aşa a rămas până în zilele noastre. Ocupaţia sovietică a schimbat total situaţia de acolo.
Potrivit datelor din anuarul mitropoliei Bucovinei pe anul 1937, în Voloca se aflau atunci 1132 de familii cu 4263 suflete.
În anul 1943, populaţia Volocii număra 1345 de familii, dar numai cu 3940 de suflete, după cum susţine Nicolai Manoilă.
Am afirmat în altă parte că în sat trăiau câteva familii mai înstărite cu pământ mai mult şi bun. Dintre aceşti gospodari fruntaşi, cei mai mulţi se aflau pe valea Clipănei. Ei constituiau fruntea satului, cu gospodăriile cele mai arătoase şi mai pline. Tot din rândul acestor gospodari se alegeau şi primarii satului. De altfel, gospodari buni şi avuţi erau şi pe valea Gropanei, dar nu aşa mulţi. La fel, primari au fost aleşi şi din rândul acestora :Toader Bojăscu, Pr. Popovici, Mitrucă a Malinţei, Nicuţă a Guţoaie şi alţii.
Pe partea Gropanei era un deal pe care oamenii noştri l-au denumit Caliceanca. Pe aici trăiau mulţi oameni săraci, cu pământ puţin şi slab. Unii aveau doar câteva prăjini de pământ şi o casă destul de sărăcuţă. Cred că acestei părţi de sat i s-a dat numele de Caliceanca de la sărăcia care domnea acolo, locul caliciei si sărăciei.
În general, gospodăriile din sat erau frumoase, îngrijite, cu case mari şi curate şi cu toate acareturile în bună regulă.
Nu numai oamenii, dar şi dobitoacele aveau sălaşuri bune. Volocenii construiau grajduri încăpătoare, şuri, coşteie, coteţe, standoale, fântâni şi tot ce le trebuia pentru gospodărie.
Hrana vitelor, fânul, paiele, cocenii, luţerna ori trifoiul, toate erau bine păstrate şi ferite de ploile din timpul verii şi de omătul din timpul iernii.
Ogrăzile erau mari şi bine împrejmuite cu garduri de nuiele frumos împletite pe pari de stejar. Nuiele se găseau din belşug pe răchiţile de lângă drum sau pe răchiţile din luncile părăului Derelui sau Borodaci.
Un asemenea gard, împletit cu multă măiestrie şi ultimul care l-am văzut în sat era la Ionică Salahor a lui Petruţă.
Prin 1919-1920, umblam la şcoala primară din sat şi cum treceam prin acea parte a locului, nu ştiu de ce îmi atrăgea mereu privirea. Drept că era frumos împletit, avea ţiitori din loc în loc şi pe deasupra o streaşină foarte bună. Ultima dată am văzut gardul în 1967. Dacă acel gard a fost făcut în 1912, după cum mi-a spus bătrânul I. Salahor, atunci în 1967 avea 55 de ani. Aproape că avea şi el vârsta mea. Aşa se lucra demult : frumos şi bine !
Garduri ca acele nu se mai fac în ultima vreme. Chiar şi cele care mai erau, au fost stricate cu ocazia lărgirii drumurilor şi în locul lor, oamenii îşi împrejmuiesc gospodăriile cu garduri noi cu stâlpi de beton şi scânduri.
La multe case sunt garduri vii, din arbuşti care au un aspect plăcut.
Desigur, zaplazuri existau şi mai demult, făcute tot din scânduri dar cu stâlpi de stejar. La mulţi gospodari poarta era acoperită cu draniţă şi se numea bramă.
Pe la multe case erau fântâni, unele cu cârlig, altele cu val, lanţ ori odgon şi manivelă (lirvă), iar altele cu roată. Mai erau şi fântâni care aveau cumpănă.
În anii din urmă, numărul fântânilor a sporit foarte mult şi sunt lucrate mult mai bine şi mai frumos. Înainte vreme, fântânile se căptuşeau cu scânduri ori cu piatră. Acuma sunt mai adânci, căptuşite cu rule de beton, au ghizdele lucrate din lemn, cu multă măiestrie, acoperite cu tablă şi sunt foarte bine închise. Valul cu lanţ pentru găleată se învârte pe rulmenţi cu ajutorul unei roţi de lemn lucrată şi ferecată frumos. S-au făcut fântâni chiar şi în locuri unde se credea că nu este apă. S-a constatat că şi acele fântâni au multă apă şi bună. Drept că sunt cam adânci. Un exemplu: Gheorghe Paulencu, de pe deal, de lângă Şpachiu. Neam de neamul lor au cărat apă cu spatele şi acum au apă lângă casă. Coromasla e dată la muzeu.
O însuşire aleasă a sufletului volocean se vădea şi în dragostea cu care îşi creştea şi îngrijea vitele. În acest scop, construia adăposturi bune şi călduroase pentru vite şi pe lângă aceasta, le hrănea bine.
Gospodarii mai înstăriţi aveau şi sicicorniţă (tocătoare) cu care tăiau paiele şi strujenii. Sicica era opărită şi i se adăuga tărâţe, uruială, sare şi uneori bostan fiert ori puţini cartofi fierţi. Nutreţul tocat era cu spor şi mâncat cu poftă de vite. Strujenii netocaţi nu puteau fi mâncaţi decât în partea de la vârf şi frunzele; restul rămânea nemâncat (ciocleje).
Hrana principală o constituiau fânul, trifoiul şi lucerna. Vara, păşteau iarbă şi numai dimineaţa, vitele căpătau o porţie de fân.
Toată viaţa voloceanul şi-o petrecea lucrându-şi pământul şi crescând câteva vite. Unii aveau vite mai multe, alţii mai puţine.
Primăvara, vara şi toamna, oamenii erau foarte ocupaţi cu lucrul la câmp şi pe lângă casă. Iarna erau mai liberi. Atunci cărau gunoiul a câmp, îşi reparau uneltele şi care se pricepeau mai meştereau câte ceva.
Cei mai nevoiaşi mergeau la pădure, la zdrub şi tăiau toată iarna lemne pentru foc sau pentru material de construcţie.
Mulţi dintre cei săraci trăiau de pe urma lucrului la pădure. O seamă se ocupau cu cărăuşia (lemne de la pădure la oraş). Printre lucrătorii la pădure se găseau şi unii care se pricepeau să facă diferite unelte pentru gospodărie: cozi de sape, de topoare, de furci, furcoaie, greble, cosii, îmblăcie, vârtelniţe, sănii, draghine (coşuri), stative, răschitoare, urzitoare şi chiar roţi şi căruţe. Mai mult, unii lucrau aşa de frumos de parcă ar fi fost artişti, nu altceva. Faptul acesta îi ajuta şi-i avantaja foarte mult pe voloceni. Toţi aveau lucruri bune, şi frumoase la casele lor. Dar nu numai atât; când mergeau la oraş ca să vândă din produsele lor şi din lucrurile meşterite de ei, totdeauna erau preferaţi celorlalţi vânzători de prin alte sate. Era cunoscut tuturor faptul că volocenii aduc pe piaţă lucruri bune şi lucrate frumos, de-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Toţi cei interesaţi să-şi cumpere un lucru bun, îi căutau pe voloceni. Până nu-şi vindeau volocenii marfa, ceilalţi nu puteau să vândă nimic. Nimeni nu-i putea concura pe voloceni. Totdeauna ei îşi vindeau marfa mai repede decât ceilalţi vânzători din alte sate şi încă pe preţ bun.
Am susţinut mai sus că lucrurile aduse pe piaţă de voloceni erau foarte căutate şi am arătat şi motivul: erau bune, durabile şi mai ales frumos lucrate.
Ar trebui de explicat cum de volocenii lucrau aşa de bine şi frumos, şi de ce tocmai ei şi nu alţii. Răspunsul îl voi da pe baza celor constatate de-a lungul multor ani de observaţie asupra firii voloceanului. El are calităţi sufleteşti deosebite.
Luaţi în ansamblul lor, volocenii sunt oameni harnici şi iubitori de frumos. Indiferent în ce ramură lucrează, ei pun mult suflet în lucrul lor. Lucrează cu atenţie şi multă migală, străduindu-se ca din mâna lor să iasă ceva bun, trainic şi frumos. De felul lor, sunt şi oameni cinstiţi, din care cauză lucrează bine, oricând şi pentru oricine. Nu fac lucru de mântuială. Nu păcălesc pe nimeni, şi aceia care cumpără lucruri de la ei nu se înşeală niciodată. Aşa le-a mers vestea de lucrători cinstiţi şi în felul acesta şi-au asigurat un nume bun. Când se apucă să lucreze ceva, ori să meşterească un obiect mai de seamă, totdeauna chibzuieşte mult, îşi face socoteala cum trebuie să iasă lucrul, ca să nu strice materialul. Pe mulţi dintre ei i-am văzut lucrând şi am observat atenţia, migala şi dragostea cu care lucrau. Încă ceva: în timp ce lucrau, ei cântau vreun cântec ori fluierau vreo melodie. Obiceiul lor era de a-şi însoţi lucrul cu cântare. Fiinţa lor părea că se contopeşte în unele momente cu lucrul din mâna lor. Cel mai neînsemnat obiect trebuia să iasă frumos: netezit, lustruit, cu desene făcute cu sârmă înroşită în foc (juvală) sau încrustat cu cuţitaşul.
Când, în sfârşit, lucrul era gata, meşterul îl mai privea, pe-o parte şi pe alta, îl admira şi-l mângâia cu privirea şi cu mâna, de parcă ar fi fost o fiinţă vie, dragă lui. Respira uşurat şi mulţumit, apoi îl punea deoparte. Acum lucrul era gata şi meşterul simţea bucuria lucrului împlinit şi făcut după dorinţa inimii sale. Fără să-şi dea seama, el era un creator de artă, ce-i drept modest şi anonim dar totuşi un artist.
Când era vorba de construit case, tot volocenii erau aceia care se pricepeau în cel mai înalt grad să facă treaba aceasta. Se ştia şi în satele vecine că numai în Voloca se puteau găsi cei mai buni meşteri la clăditul caselor sau la drăniţitul lor. În acelaşi sens se pronunţă şi consăteanul nostru Ioan Salahor, că nimeni nu drăniţea mai bine şi mai frumos decât meşterii din satul nostru, care erau foarte căutaţi de oamenii de prin satele vecine, şi de prin alte locuri mai îndepărtate.
Pentru a ilustra mai bine trăsăturile fireşti ale voloceanului, este nevoie să arătăm dragostea de muncă şi de creaţie şi a femeii volocene. De la început se poate afirma că, şi femeia din Voloca a fost la înălţimea bărbatului ei, şi nu odată poate că l-a întrecut în fineţe şi gingăşie. Oricum, dacă este vorba de artă, femeia n-a fost cu nimic mai prejos decât bărbatul ei. Au fost cazuri când ambii soţi au lucrat cu multă măiestrie tot ce le-a trebuit în casa lor. Convieţuind într-o armonie perfectă şi-au construit şi apoi şi-au îmbrăcat casa numai cu lucruri făcute de mâna lor. Bărbatul, îndrăgostit de muncă, dar şi de soţia lui şi totodată inspirat de ea, a lucrat totul de dragul soţiei. La rândul ei, soţia s-a străduit să-i dăruiască bărbatului iubit toate bucuriile şi satisfacţiile, împodobind interiorul casei cu lucruri făcute de mâna ei, de-o frumuseţe cu adevărat artistică. Dar ea nu s-a mărginit numai la atâta; l-a îmbrăcat şi pe bărbat frumos şi pe copii, având grijă să se gătească şi pe sine casă placă soţului, dar şi la lume.
Zestrea unei mirese ori a unei neveste cuprindea multe lucruri de adevărată artă. Gospodina mai avea grijă să-l ajute pe soţ şi la întreţinerea familiei precum şi la cheltuielile gospodăreşti, vânzând o parte din lucrurile produse de ea.
În târg, pe piaţă, pânza cea mai bine albită, cămăşile cu altiţe cele mai frumoase, traistele şi catrinţele cele mai mândre precum şi brâele ori frânghiile alese cu florile şi modelele mai plăcute, se găseau numai la femeile din Voloca. Tot ele aduceau de vânzare sumane negre ori albe, din pănura cea mai bună. Repet, pânză de in şi de fuior, ţesută atât de bine şi de frumos albită ca la noi, nu se găsea la femeile din alte sate. Era de o calitate excepţională şi se vindea totdeauna cu un preţ bun. Măsurătoarea la vânzare se făcea cu cotul mâinii.
Scorţarele şi lăicerele din Voloca îşi aveau faima lor renumită, fiind foarte plăcute la vedere, prin modelele lor interesante. De aceea erau mult mai căutate pe piaţă, însă se găseau mai rar de vânzare.
În timpurile mai vechi, lâna pentru scorţare se fărbuia (colora) cu culori pregătite din diferite plante, flori sau coji de arbori. Aceste culori naturale erau foarte durabile. Mi-a fost dat să văd un covor din acelea care avea peste 100 de ani.
Femeile mai ţeseau ţoluri de lână sau de cânepă, saci, apoi ştergare şi minişterguri, toate folositoare în gospodărie sau bune de vânzare. În toate aceste lucruri femeia voloceană îşi arăta priceperea, vrednicia, hărnicia şi dragostea de frumos. Alături de bărbatul ei muncea cu râvnă să dea şi dânsa lucruri bune şi frumoase. Tot în Voloca erau unele femei mai bătrâne care coseau cămăşi, frumoase, iar altele ştiau să închistrească (încondeieze) ouă cu o măiestrie de neegalat. Dar în ce nu se pricepea femeia voloceană? În toate era meşteră şi pricepută. De aceea mulţi cuciureni, corovieni, ciahoreni şi feciori din alte sate veneau în Voloca să-şi caute fete să se căsătorească cu ele. Nu-i vorbă erau şi frumoase! Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să mai adaug că în Voloca se găseau şi muzicanţi foarte buni, de elită am putea spune. Când se făceau hramuri sau nunţi, în satele vecine, oamenii de acolo angajau scripcari şi ţâmbalari din Voloca. Amintim pe câţiva scripcari: Nistor a lui Andrieş, apoi tatăl său, un altul a fost Ionică a lui Todirică Rahovei , apoi feciorul său Nistor a lui Ionică Todirică, Petrea Ţiganul, Cocea Ion şi alţii. Tot în Voloca erau şi sumănari foarte buni. De asemeni, opincarii cei mai căutaţi tot la noi în sat se găseau. Vestit la vremea sa, până la primul război mondial a fost Matrucă a Ţâmbalarului. Feciorii săi Nicolai şi Toader i-au continuat meseria cu aceeaşi pricepere şi acelaşi talent. Pe aceşti doi meşteri din urmă, i-am cunoscut bine fiind vecini cu mine. Adeseori îi priveam cum îngruzeau ei opincile; atâta chiteau şi le suceau în mână şi le lucrau cu atâta măiestrie încât ieşeau ca nişte bijuterii. Aveau o formă şi o simetrie perfectă. Ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Puteau face opinci cu un creţ, dar şi cu doi creţi. Acestea din urmă erau mai de preţ. Nu am văzut opinci mai frumos îngruzite decât cele ieşite din mâna lor. Într-adevăr, nu mi-a fost dat să văd asemenea lucru nici pe la muzee şi nici pe scenele teatrelor cu ocazia serbărilor populare, date de solişti vocali sau dansatori.
Volocenii erau buni nu numai la lucru, dar şi la cântat şi jucat. Omul isteţ la toate-i priceput. Ştiau să cânte din fluier, fluieraş, drâmbă, frunză, telincă, din surlă, din trompetă, în afară de scripcă şi ţimbale. În vechime, au fost în Voloca şi buni cimpoieri. Cu mulţi ani în urmă, cimpoiul a dispărut din sat. Unii erau înzestraţi cu glas plăcut, ştiind să cânte doine sau cântece bătrâneşti. Cât despre jocuri trebuie iarăşi să susţin că tot la noi în sat erau cele mai multe, mai felurite şi mai frumoase, după cum şi feciorii erau chipeşi, înalţi şi voinici ca nişte brazi, alături de fetele volocene atât de mândre, oacheşe şi drăgăstoase. Multe lucruri interesante ar mai fi încă de scris despre satul Voloca. Le lăsăm pentru alte capitole care vor urma.
Unii cititori s-ar putea să mă învinuiască afirmând că am fost prea subiectiv în aprecieri şi prea darnic în laude, faţă de voloceni, consătenii mei. Este drept că, dacă această lucrare ar fi fost făcută de un străin, ea n-ar fi fost atât de bogată un aprecieri atât de calde. Cel străin de cauză este mai reţinut mai obiectiv şi mai rece. În acest caz i-ar fi lipsit lucrării tocmai căldura de care ea are nevoie. În măsura în care am fost în unele situaţii prea subiectiv, rog să mi se treacă această abatere pentru că n-am depăşit limitele ce se impun. De bună seamă că nu toţi volocenii sunt atât de buni sau de vrednici, numai unul şi unul. Nici toate femeile şi fetele din sat nu sunt gospodine de mâna întâi.
Este cunoscut proverbul că : “pădure fără uscături nu există”. Un adevăr vreau însă să-l scot în relief : marea majoritate a volocenilor sunt oameni cumsecade, de omenie, harnici şi înzestraţi cu însuşiri deosebite; cu adevărat oameni de valoare.
Am vrut să scot în evidenţă tot ce am văzut şi ce am găsit la ei nobil, plăcut, demn şi interesant. Marea majoritate dă tonul şi de ea m-am ocupat. Cât despre ceilalţi, mai puţin la număr, încă nu am avut timp să scriu. De va fi necesar voi face şi aceasta. De altfel câteva scăderi dăunătoare le-am criticat, cu toată asprimea în alt capitol. Aceasta, pentru că mi s-au părut din cale afară de primejdioase. Răul nu trebuie ocolit sau ascuns, ci combătut şi îndreptat dacă este cu putinţă.
Cele scrise în acest capitol se referă la Voloca şi la oamenii de altădată.
Satul este arătat în plina lui evoluţie şi povestea lui se întinde cam până în preajma celui de-al doilea război mondial. În linii mari, povestea se desfăşoară deci până la finea primei jumătăţi a veacului XX. După cel de-al doilea război mondial, Voloca dimpreună cu partea de nord a Bucovinei a trecut sub ocupaţie sovietică şi situaţia este cu totul alta. Ea nu diferă cu mai mult de situaţia de la noi din ţară, având acelaşi regim politic dar totuşi are anumite particularităţi care vor fi arătate în altă parte.
Încheind acest capitol, se poate afirma că Voloca se află şi acum în plin progres.