duminică, 30 martie 2008

1.12 Hrana voloceanului. Prepararea alimentelor

În vechime, hrana voloceanului era simplă şi chiar săracă. Hrana de bază era borşul şi mămăliga. Borşul se făcea cu barabule, cu fasole, ori cu buruiene. Se acrea cu borş din putină. Rareori se dregea cu smântână sau cu vreun ou. La zile mari, se făcea un borş mai bun, numit zeamă, în care se mai puneau pe lângă barabule , togmagi (tăiţei făcuţi în casă), smântănă şi o bucată de carne. Când era, se punea vreo bucată de picior afumat. În borş şi în zeamă se mai puneau ceapă şi pătrunjel.
Mâncările simple de la început, puţine şi sărăcăcioase au evoluat şi ele cu vremea.
Totuşi încă acum 100 şi ceva de ani se tăiau foarte puţini porci în sat. Mi-a spus un bătrân Constantin Rahovei că pe la 1860-1870 dacă se tăiau în tot satul 20-25 de porci, asta era mare lucru .
Oamenii se hrăneau mai mult cu lapte şi cu produse din lapte: lapte dulce sau acru, brânză, smântână, şi din zahăr făceau sărbuşcă pe care o mâncau cu turtă sau cu mălai.
Postul era ţinut cu străşnicie. Nici la copii nu li se dădea să mănânce de frupt.
În post se mânca borş cu fasole sau cu barabule, nedres, decât înăcrit cu borş umplut din tărâţe de secară. Pe lângă borş, mai aveau pepeni muraţi şi curechi murate, care se mâncau cu fasole flecuite ori cu barabule flecuite. Se mânca barabula întreagă, fiartă ori coaptă şi cu oloi de sâmburi de bostan şi cu mujdei. La mâncare contau foarte mult bureţii, vara proaspeţi, făcuţi de post cu mujdei ori cu smântână, iar iarna, bureţii uscaţi se mâncau în borş sau prăjiţi cu oloi. Dintre bureţii mai însemnaţi erau cerlencile, hribii şi pipincile. Se mâncau şi ghilecii dar numai copţi şi cu mujdei. Uneori se făcea mazăre fiartă sau borş de linte.
Înainte de a mânca mămăligă de păpuşoi, volocenii au mâncat mămăligă din păsat (mei). Mai mânca omul şi bob fiert ori copt. Se făceau şi găluşte umplute cu crupe şi cu oloi.
În postul mare, se mânca multă covaşă care avea un gust plăcut, acrişor. Nelipsite erau şi poamele uscate, iarna, pe la sărbători şi în post.
Oamenii uscau vara şi toamna, mere, pere, perje, coarne care se mâncau iarna. De asemeni, mai strângeau oamenii şi nuci pentru sărbători. Cultivau mac ca să aibă din ce face vărzare. De aici se poate vedea că hrana volocenilor era lacto-vegetariană. Carne de porc se mânca prea puţină, iar de vită nu mânca nimeni că era păcat. Numai alte naţii mâncau carne de vită. De pierea o vită, din orice motiv era îngropată. Nici săpun nu ştia nimeni să facă dintr-ânsa.
Am pomenit două mâncări despre care volocenii mai tineri poate că n-au auzit sau nu le-au mâncat : sărbuşca şi covaşa. Prima era considerată mâncare de frupt şi se făcea în câşlegi de zăr scurs de la brânza (din chişleac) care se punea la fiert şi când clocotea se punea în el făină de păpuşoi şi se amesteca. Se fierbea până căpăta forma unui cir. Avea gust acrişor, după cum era zărul mai proaspăt sau mai vechi. Se mânca cald. Covaşa avea şi ea formă de cir cu gust acrişor mult deosebit de al sărbuşcii şi se considera mâncare de post, fiindcă nu avea nici un amestec cu fruptul. Într-o borşaucă se punea făină de grâu, puţină făină de păpuşoi la care se adăuga drojdie, apoi se lăsa să dospească. Acest cir dospit se fierbea, având un gust foarte plăcut. Se mânca cu mălai copt. Sărbuşca se dădea mâncare şi la lucrători. Covaşa se făcea în postul mare, mai ales de Sfântul Toader.
Volocenii ţineau multe oi şi s-au învăţat să facă o brânză de oi foarte bună şi gustoasă. În câşlegile de toamnă se mânca multă brânză de oi. În al doilea rând, urma laptele acru făcut în putinică, încă din postul Crăciunului.
Pe lângă brânza de oi, mai strângeau brânză de vacă, tot în putină, cu sare. Din smântâna care rămânea de la dres borşul sau zeama, făceau unt cu care se ungeau pe cap, dar nu mâncau. O parte îl vindeau la oraş.
Se ţineau toate cele 4 posturi de peste an: postul mare, postul Sf. Petru, postul Sf. Marii şi postul Crăciunului. Cu toate că oamenii aveau mult de postit, ei nu se plângeau prea mult de aceasta. Mâncările erau destul de variate şi hrănitoare, chiar dacă erau de post. Chiar de ajunul Crăciunului şi al Bobotezei se făceau mâncări de post de multe feluri, care îndestulau şi plăceau la oameni: găluşte de crupe de păpuşoi făcute cu frunze de curechi şi prăjite în oloi, mazăre, linte, bob, bureţi, poame, mere, perje uscate, varză călită cu oloi, castraveţi, fasole cu ulei, cartofi fierţi întregi ori flecuiţi cu oloi, grâu fiert cu zahăr, lapte din sămânţă de cânepă cu jufă, bostani dulci copţi, apoi turte coapte cu barabule ori cu bostan, mălai copt şi varzare cu mai sau cu varză.
În câşlegi, mânca de frupt numai marţi, joi, sâmbătă şi duminică. Luni, miercuri şi vineri se postea cu mâncări de post. În zilele de frupt, se mânca lapte dulce, lapte acru, brânză simplă, sărată ori brânză cu smântână, brânză de oi, uneori chişleac sau sărbuşcă. Carne de găină se mânca la mari sărbători, la botez, la nuntă şi pe la mese câteodată. Rareori zeamă cu carne de porc afumată sau răcituri.
Se mai făcea papă pe smântână cu puţină făină de păpuşoi şi un ou, două. Se mai mâncau şi ouă fierte atât la Paşti cât şi peste an, cu mujdei. O altă papă hrănitoare era aceea făcută cu ou şi slănină, iar dacă se adăuga şi cârnaţ, era încă mai bună, considerată mâncare de lux. La toate acestea se făcea mămăligă. Rar când se cocea pâine de secară sau de orz. Turte şi mălai se coceau mai des, mai ales pe timpul lucrului. Din făină de grâu se făceau colaci, colăcei şi plăcinte cu brânză. Asta în decursul anului.
La Paşti, Ispas şi Duminica Mare era îngăduit să se facă nafură, păşti şi păscuţe, tot din făină de grâu din cea mai mândră. La Paşti era păcat de mâncat mămăligă. Avea şi mămăliga săraca o zi pe an când era oprită de la mâncare!
Repet că mâncarea de toate zilele era borşul de post sau de frupt, dres ori nedres, cu carne sau fără carne, cu cartofi, fasole ori cu bureţi şi mămăliga. La aceste mâncăruri de bază se putea adăuga şi altele pentru completare, pe care le-am amintit mai sus. Cei săraci mâncau primăvara urzici. Pe lângă pepeni şi curechi, oamenii mai punea la murat un amestec din pepeni, păstăi fierte, morcovi fierţi, hrean, etc., pe care le numeau murături. Erau bune şi gustoase şi aceste murături.
După cum am aflat, mai demult oamenii nu cultivau multe legume şi zarzavaturi. Nu le cunoşteau valoarea nutritivă şi nici nu ştiau cum să le gătească. Cel mult, dacă aveau în grădină ceapă şi usturoi sau pătrunjel. Se zice că şi acestea au fost aduse de către nişte învăţători, care i-au sfătuit pe oameni să le cultive şi să le folosească, dând ei exemplul.
Mult mai târziu, s-au introdus sfecla, morcovul, ridichea şi foarte târziu au început a cultiva pătlăgele roşii şi ardei. Este drept că de multă vreme se cultiva chiparuşca, pentru iuţit borşul. În unele grădini a mai apărut gulia şi hreanul, care se semănau singure.
După primul război mondial, hrana voloceanului s-a diversificat, s-a îmbunătăţit şi s-a îmbogăţit mereu. Iată factorii care au influenţat acest lucru:
• armatele care au cantonat prin sat în timpul războiului aveau bucătării care găteau şi împărţeau hrana la soldaţi; aceştia veneau la casele unde erau cantonaţi şi gospodinele această mâncare şi gustau uneori din ea; ba de multe ori, o mâncau cu copii, dând în schimb soldaţilor brânză, lapte, ouă, etc.;
• volocenii veniţi de pe diferite fronturi au arătat soţiilor sau mamelor cum să facă anumite mâncări pe care le-au mâncat şi ei pe unde au fost;
• după război, mulţi voloceni şi-au dat copiii la şcoală, în oraş, care au stat pe la gazde sau pe la internat şi au avut ocazia să vadă şi să mănânce şi alte mâncări decât cele ce au mâncat acasă; care au fost interesaţi, au învăţat şi pe mamele lor să facă la fel;
• oamenii s-au apropiat mai mult de şcoală şi de învăţători, de la care au avut ocazia să înveţe ceva; în ultimele clase, se învăţa şi gătitul mâncării de către o învăţătoare, iar fetele ascultau cu plăcere aceste îndrumări;
• mulţi mergeau la lucru pe la directorul sau pe la preotul şi iarăşi aveau ocazie să vadă şi să mănânce altfel de mâncări;
• volocenii care aveau o stare mai bună, nu-şi mai luau mămăligă şi brânză ori pepeni în traistă, ci mâncau la Kislinger când mergeau la oraş. Aici puteau mânca o supă bună, gulaş, friptură sau şniţel şi dacă omului îi plăcea, îi spunea şi femeii să-i facă aşa ceva. Astfel o lua şi pe ea la oraş să mănânce din acele bucate gustoase, zise domneşti;
• însăşi femeile, umblând unele pe la altele, cu ocazia meselor, învăţau una de la alta ceva deosebit;
• tinerele intelectuale, învăţătoare, etc., provenite din rândul ţăranilor voloceni, au contribuit şi ele cu cele învăţate la şcoală în privinţa gospodăriei şi bucătăriei;
• în ultima vreme a pătruns mai adânc cartea un rândul ţăranilor, aşa că pe ici pe colo, se mai vedea şi câte o carte de bucătărie pe care gospodina se încumeta să o citească.
Aceştia au fost factorii care au dus la îmbunătăţirea hranei voloceanului şi poate că vor fi fiind şi alte cauze, dar eu mă opresc deocamdată la cele arătate mai sus, pe care le consider suficient de convingătoare. Cu aceasta am ajuns până în pragul celui de-al doilea război mondial.

Niciun comentariu: