duminică, 30 martie 2008

2.2 Dumitru Sfeclă, învăţător în Voloca. O mare serbare în Voloca. Iordanul la Derelui

“Dumitru Sfeclă a venit ca învăţător la noi în sat pe vremea când eu încă nu umblam la şcoală. Cred că a venit prin anul 1906,ori mai înainte .Când anume ,nu ştiu.”- aşa începe Ioan Salahor amintirile sale despre învăţătorul Dumitru Sfeclă.
“Domnul învăţător Dumitru Sfeclă era fecior de ţăran din comuna Boian , aproape de graniţa cu Basarabia; comună curat românească de pe malul stâng al Prutului. Pe vremea aceea ,Bucovina era sub stăpânirea Austro-Ungariei ,aşa că limba oficială , pe la toate dregătoriile ,era limba nemţească.
Învăţătorul Sfeclă era cu totul altfel de cum erau ceilalţi învăţători de la şcoala noastră ,care grăiau mult nemţeşte unii cu alţii. Pe învăţătorul Sfeclă nu-l prea vedeam să se amestece printre ceilalţi ca să grăiască şi el nemţeşte. El mai degrabă grăia cu părintele Gheorghe Velehorschi când venea la şcoală ca să ne înveţe la religie şi atunci grăia cu el aşa cum grăiam noi ,moldoveneşte.
Domnul Sfeclă avea locuinţa în casa unde era banca sătească, la care era director Niculuţă a Guţoaie, iar contabil era Ion Ungurean care mai pe urmă a fost şi dascăl la biserică
Împreună cu părintele Gheorghe Velehorschi şi cu Ion Ungurean şi cu încă vreo câţiva flăcăi care au scăpat din cătănie şi cu sprijinul societăţii “Dacia” din Cernăuţi ,Domnul Sfeclă a înfiinţat la noi în sat societatea “Arcaşul”. Societatea “Dacia” era o societate studenţească în care cu toţii erau feciori de ţărani de pe tot cuprinsul Bucovinei, toţi români unu şi unu. Cum era pe timpul Austriei, stăpânirea de atunci căuta să ne înstrăineze limba şi obiceiurile.De aceea Domnul Sfeclă a căutat să înfiinţeze această societate sub formă de unitate de pompieri, dar menirea ei era cu totul alta. Arcaşii, în duminici şi sărbători, purtau peste piept un brâu tricolor care pe atunci se purta cu roşu în sus, nu aşa cum de obicei ar fi trebuit să se poarte cu albastru în sus.
La început ,societatea Arcaşul din Voloca nu avea decât vreo 25- 30 de membri, toţi flăcăi care au făcut cătănia şi vreo câţiva gospodari mai tineri. Cu aceştia, Domnul Sfeclă mergea în fiecare duminică şi sărbătoare şi cântau în biserică la slujbă; aşa încetul cu încetul. Domnul Sfeclă i-a învăţat să cânte din ce în ce mai bine. Tot pe vremea aceea s-a înfiinţat la noi în sat şi o cooperativă, tot la îndemnul Domnului Sfeclă, a lui Ion Ungurean ,a părintelui Velehorschi şi a lui Niculuţă a Guţoaie care a fost şi preşedintele acelei cooperative o bucată de timp.
Cel dintâi vânzător la acea cooperativă a fost Sârdu lui Mitruţă a Vasiloaie. Pe urmă, la vreun an după aceea ,a scăpat din cătănie flăcăul lui Matrucă a Cocii care a fost fraiter (fruntaş) şi ştia şi carte. Pe acesta îl chema Grigore şi era un flăcău voinic şi frumos şi mai altfel de cum erau ceilalţi flăcăi din sat. El căuta mereu să facă ceva deosebit la noi în sat. Mai întâi a intrat şi el în rândul arcaşilor, unde era unul din cei mai de frunte. Lângă casa în care era banca şi cooperativa ea o grădină mare cam de o falce de loc. Acum dacă Grigore a intrat ca vânzător la cooperativă s-a gândit să facă o vatră de joc în ograda băncii şi să mute jocul de lângă Iosub din faţa crâşmei lui, acolo la bancă .Şi în adevăr că acest lucru a fost ceva la care nimeni nu se aştepta. La acel joc se învăţau a juca fel de fel de jocuri pe care le învăţau cu Dumitru Sfeclă în anumite seri de peste săptămână , aşa că în fiecare duminecă era tot câte un joc nou. Aproape tot satul se grămădea duminicile acolo ca să vadă cum se joacă hora. Şi chiar aşa ziceau flăcăii şi fetele: mă duc la horă. Multe lucruri bune şi de folos au putut învăţa o samă dintre feciorii de la noi din sat ,dintre cei care au vrut să asculte învăţăturile lui Dumitru Sfeclă.
Îmi aduc aminte că într-o vară, s-a făcut o mare petrecere la noi în sat .Nu-mi aduc însă aminte dacă pe vremea aceea umblam la şcoală ,ori nu ,dar îmi amintesc că umblam peste tot locul unde era ceva de văzut. Această petrecere s-a făcut în ograda lui Ştefan a lui Maftei de lângă canţalarie (vechea primărie). În poarta standolii au făcut un pod de scânduri şi pe pereţii din standoală au pus scoarţe de cele mai frumoase şi spuneau că aceea era scenă .
Eu habar nu aveam ce însemna acest cuvânt scenă, pe care nu l-am auzit până atunci. În acea duminică au venit o mulţime de domnărit de prin târg şi de prin alte sate. Au venit şi Arcaşii din Cuciurul mare cu un steag foarte frumos în trei culori şi alţi arcaşi de prin alte părţi. Mai mulţi flăcăi erau îmbrăcaţi în haine negre peste care erau încinşi cu curele pline cu bumbi galbeni; aveau puşti de lemn şi pe cap cuşme de cele lungi cu câte o pană de curcan .
Aceştia erau “dorobanţi” şi tot ei au jucat teatru, numai că eu nu am văzut cum se joacă teatru ,pentru că atunci când a început petrecerea ne-au dat pe toţi copiii afară din ogradă şi i-au lăsat numai pe domnii care au venit şi pe arcaşi. Dacă cineva voia să intre în ogradă trebuia să plătescă.De aceea drumul care trecea pe lângă casa lui Ştefan a Maftei era plin de flăcăi ,fete şi mulţi gospodari .Dar dacă trebuia de plătit ,nu prea au intrat mulţi în ogradă şi cu toţii căutau să se uite prin crăpăturile scândurilor de la zăplar. Mă sfredeleam şi eu printre ei ca să încap la vreo crăpătură, dar nu era chip pentru că cei mari mă împingeau la o parte. Dar eu tot nu m-am lăsat până nu m-am căţărat pe un zăplar într-un colţ de unde puteam să văd tocmai pe scenă şi tare eram bucuros că am să văd şi eu cum are să se joace teatru .Numai că norocul meu nu a ţinut prea mult pentru că m-a văzut dascălul Pojoga care a venit de m-a alungat de acolo ,ba mi-a mai tras şi o cârjă pe spate. Cei care aveau norocul să vadă printre scânduri ,spuneau că doamnele şi domnii joacă nemţeşte. Şi aşa a ţinut jocul şi teatrul până aproape să se însereze.
Deodată numai ce am văzut că s-au deschis porţile de la drum şi mai întâi au ieşit muzicanţii care cântau de răsuna satul. Aşa au ieşit cu toţii jucând şi au mers până la tolocuţa de lângă canţalarie unde s-au prins cu toţii şi au jucat hora mare. S-a făcut o horă aşa de mare că a cuprins toată tolocuţa cât era de mare.
S-au prins în joc fete şi flăcăi ,gospodari şi gospodine din cei mai tineri şi chiar unii mai bătrâni. Şi aşa au jucat cu toţii şi domni şi ţărani mai bine de un ceas până la asfinţitul soarelui. În fruntea horei era inginerul silvic din Codrul Cosminului. Pe acest inginer îl chema Holca ,iar lângă dânsul era Domnul Sfeclă şi alţi domni şi doamne. Inginerul Holca conducea hora. Parcă şi acum aud acele strigături de la acea horă mare ,pe care le ţin minte şi acum şi pe care le spun şi eu la rândul meu pe la nunţi ori cumătrii. Acele strigături le spunea când inginerul Holca, când învăţătorul Sfeclă în timpul jocului ,pentru că amândoi ştiau multe strigături.
Aşa au jucat cu toţii cu mare veselie şi voie bună în sunetul muzicii şi strigăturile lui Dumitru Sfeclă şi a inginerului Holca şi poate că şi a altora.
După ce s-a înserat ,apoi tot aşa jucând au mers înapoi în ogradă la Ştefan cu toţii şi care au plătit şi care n-au plătit ,printre care am intrat şi eu. Cu toate că era ce amu’ târziu ,eu nu mă înduram să merg acasă ,pentru că trebuia să mă urc pe scenă ca să văd mai de aproape puşcile cele de lemn şi alte lucruri care erau acolo .Când îmi era lumea mai dragă , a venit şi mama ca să mă caute şi să mă ducă acasă; dar ea nu a uitat să ia şi o vărguţă cu dânsa cu care m-a mângâiat pe spate de vreo câteva ori până ce am luat-o la fugă ,de am scăpat nu mai cu câteva.
Petrecerea a ţinut până noaptea târziu numai că eu suspinam şi nu puteam să dorm din pricina muzicii care cânta întruna. Şi aşa a fost ziua aceea ,cea mai frumoasă zi pe care am ţinut-o minte tare multă vreme.
Din toate acestea ,poate oricine să-şi dea seama ce fel de om era Domnul Sfeclă ;un bun român şi cu un suflet şi o inimă largă. Cum casa în care locuia el era aproape de şcoală ,el mai ţinea în gazdă câte un învăţător ori învăţătoare care nu erau căsătoriţi.
Domnul Sfeclă avea şi puşcă şi mergea pe câmp la vânătoare ,dar nu îl prea vedeam să vină cu vreun iepure ori altceva pe care să-l fi împuşcat. El mergea aşa mai mult ca să umble pe câmp, pe dealuri şi prin dumbrăvi, de unde se întorcea doar cu un mănunchi de flori pe care le culegea de pe câmp. Eu nu l-am avut învăţător în nici o clasă ,cât timp am umblat la şcoala din sat .Ştiu însă că atunci când era omătul mare şi erau viscole şi ger, Domnul Sfeclă ieşea cu toţi copiii din clasă şi punea prin pomii din grădina şcolii bucăţi de mălai ca să aibă vrăbiile ce să mănânce şi îi învăţa pe elevii lui să facă şi acasă aşa ceva şi să pună fărmături ori grăunţe prin locuri mai ferite, ca să aibă păsărelele ce să mănânce pe timpuri friguroase când nu pot găsi hrană nicăieri. Ceilalţi învăţători se uitau şi râdeau de Domnul Sfeclă şi spuneau că a intrat în mintea copiilor de se joacă cu ei.
De fapt, Domnul Sfeclă era un om foarte bun şi de treabă, poate unul dintre cei mai buni de la şcoala noastră.
Nu ştiu cum s-a întâmplat că într-o zi, când intram în clasă ,după recreaţia de la orele !0, atunci când am trecut pe lângă el ,care stătea pe coridor ,nu ştiu ce i s-a părut că m-a prins de păr de la ceafă de mi-a smuls un smoc de păr din care şi-ar fi putut face o periuţă de bărbierit .Acum usturimea pe care am tras-o ,ca usturimea, dar nu ştiam cum să ascund acest lucru şi să nu spun acasă, cu toate că eu nu eram vinovat cu nimică. Dar îmi era ruşine pentru că eram socotit ca unul dintre cei mai buni şcolari. Până la urmă, când a trebuit să mă tundă, nu am avut încotro şi am spus că Domnul Sfeclă mi-a smuls părul. Tătuţa dacă a auzit aşa ceva, mi-a spus să mă feresc de dânsul şi să nu mă mai bag în ochii lui. Nu a mai mers ca să-i ceară socoteală pentru aceasta, pentru că ştia el ceva despre Domnul Sfeclă şi despre unele întâmplări pe care le făcea câteodată, fără să-şi dea seama.
În sat la noi erau vreo câteva familii de jidani şi fiecare dintre ei aveau ori dugheană ori crâşmă; alţii erau negustori de vite, aşa că cu toţii ştiau să câştige bani şi să trăiască bine.
Unul dintre aceştia, Maier a Alteroaiei avea cea mai mare crâşmă din sat. Când el aducea rachiul, apoi îi aducea câte un butoi de 1000 de litri deodată. Când ajungea harababura cu butoiul sub dealul Şchiopului, trebuia să mai înhame încă o pereche ori două de cai ca să poată urca dealul. Maier era unul dintre jidanii cei mai bogaţi din sat de la noi. Pe lângă aceasta era un jidan frumos, cu un păr negru şi cu nişte ochi ca de cărbune. Mai avea şi o soră tot aşa de frumoasă, iar mama lor era vădană, dar aşa bătrână cum era, se vedea că şi ea a fost în tinereţe o femeie frumoasă. Maier s-a însurat şi el la vârsta de aproape 40 de ani cu jidancă foarte bogată, dar urâtă şi strâmbă ca o pocitanie.
Nu ştiu ce i-a venit jidanului în gând că s-a hotărât să facă şi el nuntă aşa cum făceam noi, românii. Jidanul avea câţiva flăcăi din sat cu care era bun prieten, aşa că aceştia au pus totul la cale pentru nuntă. A pus vătăjei care au chemat tot satul la nuntă. Cu vreo câteva zile înainte de nunta acelui jidan, în una din zilele, când noi eram pe afară şi ne jucam prin ograda şcolii, a ieşit Domnul Sfeclă în pragul uşii de la intrare, a închis uşa în urma lui şi ne-a chemat pe toţi mai aproape că are să ne spună ceva. Noi ne-am grămădit cu toţii aproape de dânsul şi îndată s-a făcut o linişte de s-ar fi auzit şi gâza cum zboară. Domnul Sfeclă ne-a spus aşa: “După ce veţi ieşi din şcoală şi veţi merge acasă, să spuneţi părinţilor voştri să nu meargă la această nuntă pe care o face acest jidan, fiindcă aceasta nu este o nuntă adevărată, cum se face la noi, românii, aceasta este o obrăznicie şi o bătaie de joc a acestui jidan neruşinat, care în felul acesta, îşi bate joc de obiceiurile noastre strămoşeşti. Asta este o nuntă de afaceri şi de jăcmăneală ca să scoată cât mai mulţi bani de la oamenii noştri, tot aşa cum scoate bani de pe otrava pe care o vinde oamenilor, cu care le întunecă mintea şi le otrăveşte sufletul. Cu atât mai bine ar fi dacă nimeni nu ar cumpăra nici un strop de holercă de la aceste crâşme jidoveşti”. Dacă nu ar fi sunat clopoţelul pentru intrarea în clasă, poate că Domnul Sfeclă ne-ar mai fi spus mai multe, fiindcă el ştia să grăiască tare frumos şi copiii îl ascultau cu drag. Numai că de data aceasta, cele ce ne-a spus Domnul Sfeclă, pe o ureche au intrat şi pe alta au ieşit. Chiar nici eu nu am spus acasă nimică şi cred că şi ceilalţi au făcut tot aşa ca mine. Cu toţii abia aşteptam să vie acea duminică să mergem cu toţii la nuntă, pentru că se vorbea că are să vină şi o muzică din târg precum şi toţi ţâmbălarii şi scripcarii din sat de la noi, să cânte la acea nuntă, pe la toate mesele.
A venit şi ziua aceea, pe la un sfârşit de septembrie, era o zi frumoasă cu un soare blând ca la început de toamnă. Muzica a început să cânte mai înainte de amiază zi, când a ieşit lumea de la biserică. Muzica ceea cânta aşa de tare, că răsunau toate văile, şi a mai venit şi unul cu aparatul de fotografiat, care avea să facă portrete la acea nuntă.
Noi, copiii, ne-am grămădit acolo încă de dimineaţă ca să putem vedea totul, ca nu cumva să ne scape ceva. Cât era ograda de mare, s-a umplut de oameni şi femei, care au fost chemaţi la nuntă şi nici unul n-a venit cu mâna goală, ci cu toţii au adus câte o găină sau două; unii au adus şi câte doi colaci mari, aşa cum era obiceiul la nunţile noastre. Cred că au adunat la acea nuntă vreo câteva sute de găini şi o mulţime de colaci pe care tot oamenii i-au mâncat, afară de găini pe care, după nuntă au fost duse la târg şi vândute.
Nu ştiu ce au mai mâncat cei care au putut să steie pe la mese, pentru că cea mai mare parte nu a băut nici măcar un pahar de holercă, iar alţii s-au îmbătat de nu mai ştiau ce este cu dânşii. Muzica cânta pe grădina unde a fost mai înainte trifoi, dar care era acuma cosit; acolo jucau cu toţii, flăcăi, fete, până şi cei mai bătrâni, de parcă înnebuniseră cu toţii.
Cel care făcea fotografii, umbla de colo, colo şi tot fotografia, iar noi, copiii, ne băgam înainte ca să fim şi noi luaţi în portret. Domnul Sfeclă se uita de acasă pe fereastră şi vedea toată această blăstămăţie, fiindcă el avea locuinţa peste drum numai, de unde se putea vedea toate cele. Am trecut şi eu pe drum, pe sub fereastra unde era el, dar nici nu m-a băgat în seamă când am trecut şi i-am spus “sărut mâna”, aşa cum noi le spuneam învăţătorilor. Era atât de supărat şi adâncit în gândurile lui, de parcă nu mai vedea pe nimeni şi se uita numai la acea turmă îndobitocită şi prostită de băutura acelui jidan. Şi aşa a fost nunta aceea, de i-a mers vestea prin mai multe sate.
Pe Domnul Sfeclă, după această întâmplare, îl vedeam din ce în ce tot mai abătut şi mai tăcut de cum era înainte. Nu mai mergea nici la vânătoare aşa de des ca înainte, şi dacă mai mergea câteodată, apoi mergea pe un deal unde se oprea şi şedea ceasuri întregi şi se uita în zare, în partea unde era satul lui. În iarna care a urmat, îl mai vedea când mergea cu săniuţa, după ce ieşea de la şcoală. De două ori pe săptămână mergea seara la cor şi făcea repetiţii cu feciorii până noaptea târziu. Iar cei care cântau la cor spuneau că de o bucată de vreme, nu ştiu ce este cu Domnul Dumitru Sfeclă, că parcă nu este în apele lui. Mergea în fiecare duminică la biserică cu cei care cântau la cor, dar parcă era schimbat şi nu mai era cel de mai înainte. De şcoală tot se ţinea şi tot timpul chema pe toţi cei care erau arcaşi şi-i mai învăţa câte ceva din nişte cărţi, care erau aduse din Moldova. Domnul Sfeclă nu mergea şi nici nu cumpăra nimic de la dugheana jidanilor, aşa cum făceau ceilalţi învăţători, mai ales Dolinschi Petru, care după ce ieşea de la şcoală, mergea drept la Alteroaia la crâşmă. Gurile rele vorbeau multe despre ei, că Domnul Dolinschi era holtei bătrân, iar Alteroaia, vădană de mai mulţi ani. Acolo îşi petrecea Domnul Dolinschi cea mai mare partea a timpului său liber, afară de timpul pe care-l petrecea la vânătoare. Niciodată nu i-am văzut împreună la vânătoare pe Domnul Sfeclă şi pe Dolinschi.
Tătuţa şi cu Dolinschi erau foarte buni prieteni, pentru că se întâlneau de foarte multe ori la cârciumă la Alteroaia, unde mai cinsteau împreună cu alţi gospodari. Domnul Sfeclă se ocupa foarte mult de societatea arcăşască şi de corul pe care-l conducea, iar Dolinschi avea şi el ocupaţiile lui şi se întâlnea cu alţi gospodari la crâşmă. Din păcate, Domnul Dolinschi avea mai mulţi prieteni decât Domnul Sfeclă. Era în clasa a treia, când am scăpat în vacanţă, prin anul 1910 şi am auzit că Domnul Sfeclă s-a îmbolnăvit mai rău şi că l-au dus la spitalul de nebuni, unde a stat toată vara. După ce a ieşit din spital, a fost scos la pensie şi s-a mutat la Cernăuţi, şi a intrat ca administrator la Şcoala normală de învăţătoare. Mai venea Domnul Sfeclă din când în când prin sat, pe la noi, mai ales duminicile când mergea cu corul la biserică.
Într-o iarnă, a petrecut sărbătorile Crăciunului în sat la noi. Atunci Domnul Sfeclă a făcut ceva ce nimănui nu i-a dat prin gând, până atunci să facă. Cu vreo trei- patru zile înaintea sărbătoarei Bobotezei, Domnul Sfeclă, cu vreo patru flăcăi, au mers la pârâul Derelui, care trecea prin marginea satului şi au ales un loc mai larg şi mai potrivit. Acolo au tăiat cu topoarele gheaţa şi au făcut o cruce mare şi frumoasă din gheaţă, de se minuna toată lumea care trecea pe acolo. Domnul Sfeclă a spus că în iarna aceea, se va face serbarea Iordanului (Bobotezei), acolo la pârâu, nu pe la vreo fântână aşa cum se făcea mai înainte. Numai că Domnul Sfeclă, şi aici a găsit o împotrivire din partea preotului paroh, Casian Stratulat, care nu voia să scape prilejul de a-şi umple traista (desagii) şi buzunarul.
Serbarea bobotezei se făcea la fântâna unui gospodar. De obicei, aceasta se făcea la cei mai de frunte gospodari din sat, cum erau Iluţă Paulencu, Gheorghe Ungurean, Toader Bojescu, Niculuţă a Guţoaiei şi alţii. Aceştia aveau grijă să se pregătească şi să facă un praznic mare, iar pe popă să-l îndestuleze cu de toate.
Acum, dacă trebuia să se facă aceasta la pârâu, nu mai avea cine să facă toate cele după datină şi obiceiul făcut de popă. Părăul era al tuturora or al nimănui, aşa că popa scăpa din mână un chilipir din care să tragă foloase pentru el. Până la urmă, după multă împotrivire şi ciorovăială între Domnul Sfeclă şi paroh, preotul Gheorghe Velehorschi a rânduit cu unii gospodari ca după ce se va mântui slujba de la părău, să facă praznic aşa cum se făcea în fiecare an la unul din gospodari. În felul acesta, s-a ajuns cu chiu cu vai, la înţelegere, ca Iordanul să se facă la Derelui.
De când a ieşit din spital, Domnul Sfeclă şi a lăsat să-i crească barba. Avea o barbă mare, castanie care îi acoperea tot pieptul, de parcă el era preotul paroh, şi nu Casian Stratulat, a cărui barbă albă şi rară număra doar câteva fire de păr.
Acolo la pârâu, lângă acea cruce de gheaţă, au adus acei flăcăi mai mulţi brăduţi din pădure, pe care i-a pus primprejur, de era mai mare dragul să vezi acea sărbătoare unde a venit tot satul, cu toate prapurile, crucile şi icoanele din biserică, cu care au înconjurat crucea de gheaţă şi masa unde se făcea slujba. Era o sărbătoare înălţătoare, vremea era frumoasă, câmpul acoperit cu omăt, iar soarele strălucea făcând să clipească milioane de steluţe pe întinderea omătului.
Ca un patriarh, Domnul Dumitru Sfeclă conducea corul, care a cântat ca niciodată mai frumos decât atunci. Când era aproape de mântuirea slujbei, după ce s-a cântat Tatăl Nostru, Domnul Sfeclă s-a uitat în toate părţile peste lumea care era adunată acolo şi parcă ar fi vrut să spună ceva... dar n-a spus nimic! Deodată a ieşit din locul unde se afla, şi-a făcut loc prin mulţime şi a plecat drept peste câmp spre Cernăuţi, prin omătul care îi ajungea aproape de genunchi. Cu toţii au rămas încremeniţi locului, şi nici unul din acea mulţime de oameni nu a mers după el să-l cheme înapoi, ci s-au uitat cu toţii după dânsul, cum a urcat dealul şi s-a pierdut după el. Slujba a continuat mai departe până la sfârşit, dar răspunsurile corului nu mai erau cele de dinainte, când Domnul Sfeclă se afla în mijlocul coriştilor. Slujba s-a mântuit, dar lumea se tot uita la deal, la urmele pe care le-a lăsat Domnul Sfeclă prin omătul prin care a trecut. După aceea am auzit că Dumitru Sfeclă a fost dus din nou la spital, unde în scurtă vreme a murit, lăsând în urma lui, soţia cu trei copii mici, o fetiţă şi doi băieţi, rămaşi orfani de tată la o vârstă destul de fragedă, când nici unul nu avea încă etatea necesară să umble la şcoală.
Aşa s-a stins acest mare român, care a făcut foarte mult pentru ridicarea satului nostru pe o treaptă de cultură mai înaltă”--Ion Salahor
Corul a dăinuit încă mulţi ani, şi serbarea Iordanului la Derelui a intrat în tradiţie.

Niciun comentariu: