duminică, 30 martie 2008

1.1 Populaţii care au trăit în vechime prin părţile noastre. Formarea poporului român

Mulţi voloceni şi-au pus întrebarea cam ce neamuri au trăit prin locurile noastre cu sute şi mii de ani în urmă.
Înainte de toate, este necesar să venim cu unele consideraţii de ordin general. În timpurile vechi popoarele nu erau organizate cum sunt astăzi .Nu existau state delimitate de hotare statornice prin aceste părţi, pentru că neamurile constituite în triburi erau în permanentă mişcare şi se amestecau adesea între ele. Erau populaţii nomade numite şi hoarde care cutreierau întinderi mari de pământ în căutare de locuri prielnice pentru hrană şi adăpostire. Trăiau mai mult din vânat ,din pescuit, din culesul fructelor sălbatice şi chiar din jafuri.
Stăteau într-un loc atâta timp cât aveau ce mânca şi apoi plecau în altă parte. Uneori plecau de voie ,alteori de nevoie ,fiind împinse de alte neamuri migratoare, care şi ele erau în căutare de pământ bun şi de hrană. Deci în acele timpuri străvechi nu erau state naţionale cu populaţii statornice care să ocupe un anumit teritoriu delimitat de hotare precise şi care să aibă un guvern la conducere. Aşadar pământul era stăpânit vremelnic de către cel mai tare dintre năvălitori. Aceasta era situaţia în părţile noastre ;sigur că şi în alte părţi.
Dintre neamurile care au populat pământul ţării noastre înainte de Hristos şi care s-au statornicit pe aceste locuri au fost Tracii - familie de triburi antice de origine indo-europeană, răspândiţi pe un spaţiu întins cu centrul în ţara noastră (se întindea între Morava şi Struma, Polonia de sud, Slovacia, răsăritul Ungariei, apusul Ucrainei şi partea de nord-est a Bulgariei).
Tracii se ocupau mai mult cu agricultura astfel că ei s-au aşezat în mod statornic pe aceste locuri. Viaţa era simplă în acele timpuri şi se reducea la asigurarea unui adăpost şi a hranei ,apoi la lupta de apărare a vieţii şi a bunurilor (animale, unelte ,provizii).
Pe vremea tracilor s-au mai perindat prin aceste locuri, în mod vremelnic, Sciţii cu vreo 700 de ani înainte de Hristos, Agatirşii cu vreo 600 de ani înainte de Hristos, iar cu vreo 400 de ani înainte de Hristos, Celţii, apoi Bastarnii, pe la sfârşitul sec. III înainte de Hristos.
Urmaşi statornici ai tracilor au fost Geto-Dacii stabiliţi şi ei pe pământul ţării noastre, lucrători de pământ şi crescători de vite.
Cu toate că mişcarea de neamuri ( migraţia ) era foarte frecventă, încât nu se putea construi aproape nimic durabil, totuşi Geto - Dacii au reuşit să întemeieze pe aceste locuri un stat organizat care avea să joace un mare rol în istorie. Pe lângă agricultură şi creşterea vitelor, Dacii au mai învăţat să lucreze bronzul aurul şi cuprul. Cu vremea, Dacia a ajuns la o situaţie înfloritoare, îndeosebi, sub Decebal.
Aşezările din Dacia erau de două feluri: cetăţi şi sate. Primele erau mai întărite, aşezate pe înălţimi şi în poziţie uşor de întărit şi de apărat, lângă cursuri de ape, între munţi.
Locuitorii satelor dace trăiau în case mici, aproape pătrate sau dreptunghiulare 2/4 m.
Pereţii erau făcuţi din nuiele împletite sau din chirpici în părţile Dunării, iar acoperişul era din paie sau din stuf. Satele erau înghesuite şi relativ mici, împrejmuite cu şanţuri de apărare. Erau aşezate pe un pinten de deal râpos, ori pe malul unui râu sau lac, uşor de întărit şi de apărat la nevoie.
Morţii erau arşi, iar cenuşa îngropată. Pentru obiectele de casă, scăfiţe, căuşe, coveţi, butoaie, unelte de lucru, mobilier, care, pluguri se folosea mult lemnul. Fierul a fost foarte puţin întrebuinţat la început.
Dacii au învăţat să se ocupe şi cu olăria(ceramica). Înainte de olărit se foloseau de vase de lemn la mâncare. Apa o aduceau în cofe.
Satele ocupau o suprafaţă de cam două hectare. şi numărul caselor aproape că nu trecea de 100. Drumuri bune nu erau în sat, doar poteci strâmbe şi neregulate.
Dacii cultivau grâul, secara, meiul, cânepa şi inul. Mai târziu au cultivat şi viţa de vie.
Cetăţile dacice din munţi erau foarte bine întărite, iar locuinţa şefului era fortificată cu unul sau mai multe turnuri pătrate, cu ziduri puternice de 3 m grosime. Zidurile erau construite din blocuri mari de calcar legate între ele cu ajutorul unor pene mari de lemn, groase aproape ca bârnele. În aceste cetăţi se găseau ascunzători pentru provizii şi pentru prada îngrămădită de căpeteniile războinice. Arma şi unealta principală erau securea apoi urmau sabia curbă şi cuţitul. Ulterior s-au folosit în luptă de spade, iatagane şi lănci.
Şi bărbaţilor din acele timpuri dar mai ales femeilor le plăceau podoabele şi găteala. Podoabele erau lucrate de meşteri locali sau erau cumpărate de la greci şi alte popoare. Ele constau din: inele, cercei, brăţări, coliere, oglinzi, etc. executate din aur, din argint şi din bronz sau aramă.
Dacia, ţara pe care au locuit-o Geţii şi Dacii( Geto - Dacii ), coincide în cea mai mare parte cu teritoriul actual al României (şi poate mai aproape de realitate cu harta României după primul război mondial ). Geto - Dacii aveau aceeaşi origine tracă, vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi cultură. Deosebirea dintre Geţi şi Daci era de ordin regional; atât şi nimic mai mult. Geţii stăpâneau teritoriul de la sud la răsărit de Carpaţi - sudul Moldovei, Dobrogea, Muntenia - iar Dacii stăpâneau Moldova de mijloc, Carpaţii Orientali, Ardealul cu Carpaţii Meridionali, Banatul şi Oltenia. Grecii le spuneau Geţi având contact cu aceste populaţii prin coloniile greceşti: Histria, Tomis şi Callatis. Romanii le spuneau Daci datorită vecinătăţii lor cu imperiul roman, având ca hotar Dunărea.
Regele Burebista s-a străduit şi a reuşit să realizeze pe cale paşnică o unificare a populaţiei Geto - Dace cuprinzând totalitatea acestor triburi. Burebista era get, şef al acestor triburi şi ajutat de marele preot Deceneu şi-a impus autoritatea asupra Dacilor. A introdus o disciplină severă mergând până acolo că stârpit şi viile pentru a combate abuzul de băutură. Nu i-a fost prea greu lui Burebista să convingă pe Geto-daci la unire pentru că la orizont se profila o mare primejdie: romanii se apropiau de Dunăre şi aceşti vecini puternici şi războinici constituiau un pericol real pentru regatul Geto-dac.
Prin tot ce a conceput şi a reuşit să realizeze, Burebista s-a vădit a fi o personalitate deosebit de înzestrată. Prevăzând pericolul iminent din partea puterii militare romane, el s-a gândit să-şi organizeze o armată corespunzătoare cu care să facă faţă acestui inamic puternic. Dealtfel, romanii şi-au dat şi ei seama de intenţiile lui Burebista şi au pregătit o armată cu care să atace Dacia. Planul nu a putut fi adus la îndeplinire din cauză că Caesar care trebuia să conducă acest război a fost asasinat în anul 44 a. Hr. n.
Destinul a vrut ca şi Burebista să aibă aceeaşi soartă fiind înlăturat de la conducere şi ucis de o conspiraţie în împrejurări rămase necunoscute. De bună seamă că vor fi fost unii nemulţumiţi care aveau alte planuri sau îi râvneau locul. Această întâmplare nefericită a dus la slăbirea şi dezmembrarea statului Geto-dac care nu fusese încă bine închegat.
Cu asasinarea lui Caesar, primejdia din partea romanilor nu mai era atât de presantă, pentru moment.
Totuşi dacă statul geto-dac întemeiat de Burebista s-a destrămat, în mare parte, după dispariţia sa, acest conducător foarte capabil a avut fericita idee de a fixa capitala statului dac la Sarmisegetusa(Grădiştea Muscelului), în munţii dacilor, într-un loc foarte potrivit, pe înălţimi bine apărate şi greu accesibile pentru inamic. Astfel, de la această dată, rolul principal revine triburilor dace care vor prelua conducerea datorită şi faptului că Geţii au pierdut o parte din teritorii din stânga şi din dreapta Dunării, din Dobrogea şi au mai slăbit.
Aceasta s-a petrecut pe vremea împăratului Octavian August, anii 29-28 a. Hr. n. De acum romanii au ajuns la Dunăre şi au devenit stăpâni în Dobrogea şi pe gurile Dunării.
În urma înfrângerii Geţilor, organizaţia lor politică de la Dunărea de Jos a slăbit până la dispariţie. În aceste locuri s-a statornicit treptat puterea romană. De acum înainte, centrul de putere al Daco-geţilor rămâne în teritoriile stăpânite de triburile dace, cu noua capitală la Sarmisegetusa. Aceştia se ocupă cu creşterea vitelor, a caprelor, a oilor şi a porcilor. Pentru călătorie şi tracţiune foloseau calul. Se mai ocupau cu vânatul, pescuitul şi albinăritul. În cetăţi practicau diferite meşteşuguri dintre care mai importante erau fierăria şi tâmplăria.
Daco-geţii se îmbrăcau cu haine de lână şi lenjerie din cânepă sau in, iar în timpul iernii se îmbrăcau cu blănuri. Îmbrăcămintea ţăranilor de la munte se aseamănă mult cu cea a dacilor de odinioară şi acest port se poate vedea şi pe Columna Traiană. Scrierea nu era cunoscută pe acele vremuri de către daco-geţi.
Negustoria o făceau cu grecii, romanii şi cu macedonenii, de ale căror monede se foloseau la început. Apoi au bătut şi ei monedă.
Incursiunile dacilor în imperiul roman şi mai ales dorinţa de expansiune a romanilor avea să ducă la două războaie între daci şi romani pe vremea lui Decebal şi a lui Traian, între anii 101-102 şi 105-106. Ambele războaie au fost foarte grele. Prima bătălie a fost la Tapae, unde armata lui Decebal a fost înfrântă. Aceasta s-a întâmplat în primăvara anului 101. Al doilea război dintre daci şi romani a avut loc între anii 105-106, cu mari pierderi pentru daci. De data aceasta împăratul Traian a atacat armata lui Decebal din mai multe părţi. Decebal a luptat şi s-a apărat eroic, dar în cele din urmă a trebuit să se retragă din faţa duşmanului în cetatea Sarmisegetusa, cu gândul de a rezista şi a o apăra. Efortul a fost zadarnic căci după un scurt asediu, Sarmisegetusa a căzut. Romanii au ieşit biruitori datorită superiorităţii lor numerice şi tehnice; dar nici vitejia dacilor nu a fost cu nimic mai prejos decât cea a romanilor.
Despre Decebal, istoricul Dio-Cassius scrie că, era foarte priceput în cele ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost pentru romani un potrivnic de temut.

1.2 Formarea poporului român

Cu moartea eroică a lui Decebal şi căderea Sarmisegetusei în mâinile romanilor, se încheie cel de-al doilea război purtat de daci împotriva romanilor.
Mulţi daci au căzut vitejeşte în luptă şi o mare parte dintre ei au fost luaţi în captivitate iar ţara lor, Dacia a fost transformată în provincie a imperiului roman. Îndată după cucerire, împăratul Traian, se ocupă îndeaproape de organizarea acestei provincii, colonizând-o cu populaţie romanică adusă din imperiu şi totodată pune să se construiască drumuri bune, întemeiază oraşe, construieşte fortificaţii şi pune bazele unui comerţ dezvoltat. Sunt puse în valoare şi bogăţiile subsolului ca de exemplu: aurul, argintul, cuprul, fierul, sarea şi altele.
Sunt aduşi din imperiu lucrători şi meşteri pricepuţi precum şi negustori. Se dă şi agriculturii atenţia cuvenită, astfel că în scurtă vreme noua provincie romană Dacia se dezvoltă din toate punctele de vedere şi ajunge să aibă o situaţie economică înfloritoare.
N-a trecut mult timp şi cultura romană a început să se facă simţită peste tot. Limba latină a devenit limbă comună pentru toţi locuitorii Daciei, fie autohtoni sau romani. Treptat, dacii şi-au însuşit şi diferitele obiceiuri de la romani, şi chiar credinţe. Aşa s-a făcut pe încetul romanizarea Daciei.
Chiar din primii ani ai colonizării Daciei, elementul romanic a devenit numeros şi puternic datorită prezenţei armatei romane, funcţionarilor aduşi din imperiu, a meşterilor şi a lucrătorilor de tot felul precum şi a negustorilor. Pe lângă aceştia au mai venit şi alţi romani atraşi de bunăstarea şi de viaţa economică în plină desfăşurare.
Populaţia dacă nu putea să rămână izolată de această operă de construcţie şi reconstrucţie, a trebuit să accepte dominaţia cuceritorilor, să participe la toate lucrările şi la manifestările impuse de noua situaţie. Viaţa şi munca împreună i-au apropiat, i-au făcut să se înţeleagă şi să se împrietenească, în cele din urmă să se însoţească întreolaltă. Era o urmare firească. Astfel din contopirea elementului autohton cu cel romanic a început să se formeze o populaţie nouă. Acest proces a durat mult şi din acest amestec s-a născut poporul român. Aşadar neamul românesc se trage direct din strămoşii noştri daci, născuţi pe aceste locuri şi din cuceritorii romani.
După ce am arătat pe scurt care este obârşia noastră, se cuvine să fac unele precizări de ordin general spre a fi cunoscute de tot românul şi în special de bunii mei voloceni la care mă gândesc când scriu aceste rânduri.
Românii sunt urmaşi direcţi ai daco-romanilor.
Limba vorbită de români este romanică şi are la origine limba latină. (Unele influenţe ulterioare au importanţă minoră).
Neamul românesc s-a născut pe acest pământ al Daciei străbune, unde se află şi astăzi şi aici a trăit el de la începutul existenţei sale.
Geto-dacii din care ne tragem au fost ei înşişi stăpâni băştinaşi peste aceste locuri.
Leagănul românismului este în Transilvania pentru că aici s-a aflat şi inima Daciei cu ţinuturile dimprejur.
Noi n-am venit aici, aşadar, din alte locuri şi nici nu am fost aduşi ori mânaţi de vânt pe aceste meleaguri, cum a fost cazul altor popoare migratoare (hoarde barbare), ci aici ne-am născut şi aici am fost din totdeauna.
N-am subjugat nici un popor, nu am cotropit vreun teritoriu străin şi nici nu am sfâşiat trupul altor ţări; dimpotrivă, ţara noastră a fost călcată şi devastată în multe rânduri şi chiar teritoriul ei a fost sfâşiat de duşmani hrăpăreţi.
Pentru pământul ce ne-a rămas de la străbuni s-au dat lupte necurmate cu toţi vrăşmaşii cotropitori. Numărul martirilor şi al eroilor acestui neam este nesfârşit de mare. Să nu uităm jertfa lor!
Pentru viitor, ne stă în faţă o datorie sfântă: trebuie să lăsăm urmaşilor o ţară independentă, bogată şi frumoasă, nu rotunjită cu teritorii de la străini ci întregită în hotarele ei fireşti, cu toţi fraţii români la un loc.
Cu gând de recunoştinţă faţă de înaintaşii noştri pentru tot ce ne-au lăsat, se cuvine să-i învăţăm şi să-i pregătim pe urmaşi în aşa fel încât ei să fie vrednici în a apăra şi a păstra moştenirea lăsată lor. Sunt necesare cunoştinţe cât mai temeinice asupra istoriei poporului nostru. Trebuie dezvoltate în popor cele mai alese însuşiri bazate pe o înaltă cultură şi o desăvârşită educaţie. Numai cu oameni formaţi şi bine pregătiţi adevărate caractere şi valori morale se pot înfăptui lucruri mari. O cultură temeinică poate constitui o armă preţioasă de apărare în vremuri grele.