2.7 Alţi voloceni plecaţi în străinătate din diferite motive

În capitolul precedent, m-am ocupat de volocenii plecaţi în Canada şi S.U.A. în primul deceniu al acestui secol, adică înaintea primului război mondial în căutare de lucru.
În capitolul de faţă, vor fi amintiţi aceia care au plecat pentru studii şi cei refugiaţi ori plecaţi datorită războiului.
Toţi aceştia au plecat în pragul celui de-al doilea război mondial, în timpul acestui război sau după terminarea lui. Din această categorie, avem voloceni plecaţi în Italia, Franţa, Germania şi Argentina. S-ar putea să existe voloceni şi prin alte ţări.
În Italia, au plecat pentru studii doi volocenii Onciulescu Teodor şi Onofrei Ioan. Ambii au studiat limba italiană la Şcoala Română din Rom, trecându-şi examenele de doctorat cu rezultate frumoase. Onciulescu Teodor a venit în ţară, s-a căsătorit cu învăţătoarea din sta Nichitovici Leontina şi s-a întors în Italia cu soţia, stabilindu-se la Neapole, unde şi-a făcut şi casă. Acolo a funcţionat tot timpul ca profesor până când s-a pensionat, de curând. A întreprins cu soţia mai multe călătorii prin Europa de Apus. Întreţine corespondenţă cu rudele din România, unde are cumnaţi şi cumnate după soţie. În Voloca nu are rude de ale sale decât o soră, Paulina şi doi cumnaţi Nichitovici Teodor şi Petre fraţi de ai soţiei.
Teodor Onciulescu a fost în Voloca, ultima dată pe la începutul războiului (1942) şi după ce a plecat, n-a mai venit în ţară. Soţia sa Leontina a vizitat România prin 1970 cu care ocazie, şi-a vizitat fraţii din ţară. Tot atunci, au avut mare noroc şi Nichitovici Teodor cu fratele său Petre de-au putut obţine paşapoarte să vină din Voloca (U.R.S.S.) în Câmpulung la fraţii lor unde s-au văzut şi cu sora lor Leontina, după mulţi ani de despărţire. Revederea a constituit o mare bucurie pentru toţi.
În 1972, vara, medicul dentist Penteleiciuc Dragoş, fiul lui Ilie Penteleiciuc a făcut cu soţia sa o excursie frumoasă cu maşina, prin ţările Europei de Apus. În această excursie au inclus şi Italia. La plecare, au avut buna idee să ia cu dânşii şi adresa lui Onciulescu din Neapole. Când au sosit acolo, s-au dus acasă să-l viziteze. Mare a fost surpriza oaspeţilor când au aflat cine sunt oaspeţii.
Teodor Onciulescu şi Leontina nu-l cunoşteau pe medicul Dragoş Penteleiciuc şi nici pe soţia sa, dar îl cunoşteau foarte bine pe Ilie Penteleiciuc, tatăl medicului, încă din copilărie, din sat.
S-a întâmplat că tot atunci, la familia Onciulescu din Italia, se mai aflau în vizită şi soţii Nichitovici Nicolai, frate cu Leontina Onciulescu, venit şi el din România (Câmpulung) cu soţia sa Nelţea. Atât surpriza cât şi bucuria au fost fără margini.
Ca să rămână veşnică amintire de la acea întâlnire memorabilă, au întocmit şi un act în mai multe exemplare, de care am luat şi eu cunoştinţă prin intermediul unei scrisori ce mi-a trimis-o consăteanul meu Penteleiciuc Ilie, din rădăuţi, tatăl lui Dragoş.
Celălalt volocean care şi-a terminat studiile în Italia, Ioan Onofrei, s-a întors în ţară şi întru cât nu cu mult înainte se declanşase cel de-al doilea război mondial, a fost mobilizat. A fost trimis cu unitatea sa pe frontul de răsărit şi a căzut într-un asalt, nu departe de Odessa. Astfel s-a stins un intelectual valoros al satului, în floarea vârstei.
Prin 1970 sau 1971, a plecat în Franţa Simion Penteleiciuc cu soţia. Acesta a lucrat mulţi ani ca tehnician la I.A.R. Braşov şi apoi în Bucureşti. Din Franţa a trecut în S.U.A. unde se pare că s-a stabilit definitiv, în Chicago. În ţară I-au rămas trei copii majori, toţi în servici. Mai pe urmă s-a străduit în fel şi chip de a reuşit să-i aducă acolo şi pe cei trei feciori căsătoriţi şi la toţi le-a găsit câte un servici bun. Trăiesc în California şi feciorii lui de-acuma au copii. Simion este pensionar şi duce o viaţă liniştită în sânul familiei mulţumit că şi-a făcut pe deplin datoria. Are o soţie foarte bună cu care s-a împăcat foarte bine şi a trăit o viaţă plăcută. Bucuria lui Simion şi a soţiei sale sunt nepoţeii de care se bucură şi e care îi iubeşte foarte mult.
În Germania Federală este o voloceancă plecată în timpul războiului şi căsătorită acolo cu un german. Se numeşte Magdalena Paulencu din naştere. A fost căsătorită cu Aurel Rahovei, feciorul lui Leonte Rahovei. Este stabilită în Giessen R.F.G. Giessen Süd Angle 23.
Un fecior de al lui Ioan Salahor, am auzit că ar fi plecat în Australia, unde s-a stabilit cu mai mulţi ani în urmă. Despre aceasta am aflat dintr-o convorbire pe care am avut-o ocazional cu Dimitrie Salahor, când a trecut prin Craiova.
Un alt volocean, Dumitru Paulescu se află de mulţi ani în Brasilia, capitala statului Brazilia. Acesta era mobilizat şi se afla undeva pe front în Ardeal. Probabil că a căzut prizonier, fiind că nu s-a ştiut nimic, mulţi ani, poate vreo zece. Cei din familie îl credeau mort. În sfârşit, o scrisoare venită la soţia sa aducea vestea că el trăieşte în Rio de Janeiro. După acea dată, a scris soţiei de mai multe ori, fără să amintească cum a ajuns acolo şi de ce n-a scris atâta amar de ani. A început să-i scrie şi soţia şi să-i ceară unele lămuriri, dar soţul ei evita să scrie despre unele chestiuni; nu arăta în scrisorile sale nici cu ce se ocupă.
Ulterior s-a aflat, cam vag, că s-ar ocupa cu comercializarea unor lucrări de artă, dar nu ştim nimic precis în această chestiune. Cert este că atunci când statul brazilian s-a hotărât să-şi construiască o altă capitală şi a făcut apel la cei care vor să se angajeze la diverse lucrări (privitoare la construirea noului oraş), s-a oferit şi el să participe la această uriaşă lucrare Ştiu că până la mobilizarea sa, nu avea altă pregătire afară de cea de jurist. Urmase Dreptul la Cernăuţi. Poate că ulterior să fi învăţat vreo meserie.
În ce calitate s-a angajat la lucru, nu ştiu, dar a luat parte şi el la lucru, pentru care fapt, la terminarea noii capitale, Brasilia, a primit şi el un loc de casă în noul oraş şi dreptul de a se stabili acolo. După câţiva ani, şi-a construit şi el o casă mai modestă . După această dată, a făcut mai mute demersuri, pe lângă autorităţile române ca să i se aprobe soţiei sale şi la copii, să meargă la el. Primele încercări n-au reuşit, dar după mai multe cereri şi intervenţii, a reuşit să-şi aducă la el soţia şi cele două fete ale sale. Cea mare, fiind căsătorită, a avut norocul să-şi ia şi bărbatul cu sine.
Astfel, în anul 1964, după douăzeci de ani de despărţire, s-a putut reîntregi şi această familie. Pe la 21 septembrie 1964, Maria Paulescu şi cele două fete Lucia şi Doina, împreună cu Ovidiu Roşiu, soţul Luciei au plecat definitiv din ţară. La plecarea lor, din gara Sibiu, am fost şi noi de faţă, spre a ne lua rămas bun, la despărţire. De atunci şi până la data la care scriem (1973) au trecut nouă ani, fără a avea posibilitatea să ne mai vedem. Aveau să mai treacă alţi 10 ani ca să ne vedem în 1983 în Brasilia. Acuma ei au acolo o situaţie bună.
La plecare, Maria i-a adus soţului ei Dimitrie actele şi diploma de studii, datorită cărui fapt a putut obţine o funcţie corespunzătoare la Universitatea din Brasilia, având în vedere că el cunoştea foarte bine limba acelei ţări (portugheza).
Tot la Universitate a fost încadrat şi ginerele său, Ovidiu Roşiu, licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Acesta este originar din Sebeş-Alba. Lucia a fost angajată ca asistentă medicală la secţia de radiologie a spitalului din Brasilia, având diploma din ţară pentru această specialitate. În scurtă vreme, a renunţat la servici şi s-a înscris la Universitatea de acolo. După ce a terminat biologia s-a înscris la Facultatea de Medicină.
Şi Doina a urmat şi a absolvit la acea Universitate filologia (limbile franceză şi portugheză) şi apoi s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Economice. Doina a ieşit profesoară, iar Lucia medic.
Înainte de a se apuca să studieze, au trebuit să înveţe limba portugheză. Treaba aceasta au făcut-o cu tatăl lor, în familie. Tot aşa a învăţat şi ginerele Ovidiu. Toţi cunosc acum bine limba statului, poate doar Maria, soţia lui Dumitru nu şi-a însuşit întru totul această limbă.
Au de toate, le merge bine, fac progrese însemnate şi sunt fericiţi. Şi-au cumpărat o bucată de pământ, cam de 30 de ha, la marginea capitalei, unde şi-au construit o locuinţă confortabilă, iar pământul îl cultivă cu fel de fel de plante, legume, pomi, flori, etc.
Clima este caldă şi toate cresc şi rodesc aproape în tot timpul anului. Şi-au creat aproape un rai în acel loc.
În 1983 i-am vizitat. Despre această vizită am făcut o lucrare aparte.