1.10 Gospodăria comunală de-a lungul vremii

Încă din vremi îndepărtate, satul era condus de un vornic sau primar. El era şeful suprem al comunei şi avea puteri foarte largi. Toată gospodăria comunei era în sarcina sa.
Cu timpul, înmulţindu-se atribuţiile vornicului şi neputând face faţă la toate, s-a mai înfiinţat funcţia de baivornic sau ajutor de primar. În treburile obşteşti mai importante, vornicul era ajutat de un consiliu comunal. Consilierii era nişte sfetnici cu care se sfătuia şi hotăra ce trebuia de făcut.
Atât vornicul cât şi consilierii erau aleşi de către sătenii majori. În timpurile mai vechi, majoratul se acorda la 24 de ani.
După 1923, majoratul s-a acordat la vârsta de 21 de ani. Femeile nu participau la alegeri, ele neavând drept de vot.
Vornicul purta pecetea la el, în pungă, la curea. Dacă nu ştia să se iscălească, se folosea de parafă sau punea degetul. Cât despre consilieri şi săteni, ei nu ştiau carte şi deci nu ştiau nici să se semneze, deoarece în timpurile vechi nu era şcoală în sat.
Ştiinţa de carte a pătruns mai târziu în rândul sătenilor şi pe încetul, cam după jumătatea secolului XIX. Totuşi, în sat existau încă mulţi neştiutori de carte şi pe la începutul sec. XX.
În ce priveşte scriptele, vornicul era ajutat de un secretar comunal, numit şi pisăr. Acesta trebuia să cunoască, măcar a scrie şi a citi.
În primele timpuri, când în sat nu se găseau ştiutori de carte, poate că această funcţie o îndeplinea dascălul. Mai târziu, când problemele comunale au sporit şi era nevoie de ştiutori mai buni, aceştia au fost aduşi de la oraş. Astfel s-a întâmplat de au fost aduşi evrei care să îndeplinească această funcţie. Cu timpul ei s-au aşezat în sat definitiv.
Pe lângă primărie, mai erau numiţi şi juraţi care aveau grijă de curăţenie şi la nevoie de încălzirea localului şi mai aveau misiunea de a merge prin sat să cheme pe săteni la canţalarie pentru diferite motive şi pricini. Juraţii îl însoţeau pe vornic prin sat, ei băteau toba la răspântii de drumuri ca să aducă la cunoştiinţă sătenilor anumite ordine sau ştiri trimise de la domnie sau împărăţie.
De asemeni, ei însoţeau pe perceptori şi agenţii fiscali la strângerea birurilor. Mai umblau prin sat cu sacfesterul şi luau fantie de la oamenii care nu-şi plăteau dările, ori nu trimiteau copii la şcoală. Ei făntuiau (luau zălog) diferite obiecte casnice, mai ales îmbrăcăminte şi aşternut.
Cu paza satului, erau însărcinaţi străjerii. Adeseori, în decursul nopţii, patrulau prin sat, fie singuri, fie însoţiţi de vornic. Erau obligaţi să anunţe şi să semnalizeze orice primejdie, vreun incendiu sau vreo bandă de răufăcători.
Străjeri se mai aflau şi la biserică, în fiecare noapte câte doi, având grijă s-o păzească de hoţi, ori să dea alarma în caz de incendiu.
De mult, se întâmpla că umblau bande de hoţi şi jefuiau bisericile. Străjerii se recrutau din rândul sătenilor; nu erau plătiţi şi se schimbau în fiecare noapte. Toţi bărbaţii maturi şi în puteri din sat erau obligaţi să facă de strajă la biserică. Pentru caz de ploaie sau ninsoare, aveau un adăpost lângă poarta bisericii (o colibă). Alarma o dădeau cu ajutorul clopotelor.
Cu paza câmpului erau însărcinaţi jitarii, care patrulau printre ogoare şi păzeau să nu se fure holdele sau să nu facă vitele vreo pagubă. La poarta ţarinii era un post de pază în care se afla un jitar, având îndatorirea să observe cine intră sau iese din ţarină şi ce are în căruţă sau asupra sa. De asemeni jitarul avea grijă să închidă şi să deschidă poarta ţarinii. Denumirea de poarta ţarinii se mai păstra până şi în anii din urmă, pentru locurile unde se intra şi se ieşea din câmp. O astfel de poartă a fost şi la capătul ţurcilor de către sat, lângă Ratuş.
Lângă biserică se afla truparnia, în care erau depuşi morţii găsiţi, înnecaţi ori asasinaţi, pentru a li se face autopsia.
În vechime vornicul era nu numai gospodarul comunei ci şi judecător, având putere să judece şi să dea hotărâri. Aşadar, vornicul avea o competenţă foarte largă
Ca semn al puterii, vornicul purta şi o cârjă bună, pe care adeseori o folosea la împărţirea dreptăţii. Nimănui nu-i trecea prin gând să se plângă cuiva sau să reclame la vreo instanţă superioară. Împricinaţii erau chemaţi în sat la canţalarie cu ajutorul juraţilor. De obicei, reclamatul îl scotea în sat pe pârât. A scoate în sat înseamnă a reclama pe cineva la judecată în faţa vornicului. Acest obicei se păstra şi la începutul secolului XX, chiar şi după primul război mondial, până în 1940 şi apoi între 1941-1944.
Cu ajutorul consilierilor şi al secretarului comunal, primarul rezolva toate problemele ce priveau administraţia comunală, ca: reparaţii sau construcţii de şcoli, de biserici şi de alte clădiri de interes obştesc; întreţinerea drumurilor, prunduirea lor şi repararea sau construirea podurilor; organizarea pazei pe întreg teritoriul comunei; alinierea drumurilor şi săparea şanţurilor; arendarea locurilor de păşunat sau a terenurilor de semănat; vânzarea bunurilor imobile disponibile (terenuri); asigurarea ordinii şi liniştii în sat; rezolvarea corespondenţei cu autorităţile superioare; păstrarea avutului obştesc; încasarea impozitelor şi taxelor comunale; eliberarea de certificate şi dovezi la săteni; angajarea de personal pentru nevoile comunei; etc.
Dintre vornicii care au fost cândva în comuna Voloca, arătăm numele acelor pe care îi cunoaştem: Bojescu Toader, Hlopina Procopie, Onofreiciuc Nicolai ( a Guţoaie), Paulencu Toader, Penteleiciuc Dumitru (a Malinţei), Dubinschi Gheorghe, Gorda Nicolae, Paulencu Nicolai a lui Ilie, Penteleiciuc Toader a lui Vasile, Popovici Procopie, Guraliuc Simion.
Notăm mai jos şi numele unor secretari comunali: Hotinceanu, Buzdugan, Paulencu Vasile, Tocari Toader. Dintre aceştia, unii au funcţionat şi în calitate de notari comunali, deşi nu aveau studiile necesare. Singurul notar cu studii universitare a fost Nichiforel Ion.
În Voloca au mai fost secretari comunali un evreu numit Duvit sau David până în primul război mondial, iar mai târziu a fost numit secretar un alt evreu Burah Reiner, care a săvârşit grave nereguli.
Sediul primăriei vechi era pe o tolocuţă, de pe valea Clipănei, lângă drumul principal care ducea spre Derelui, spre Cozmin şi apoi la Cernăuţi. După câte mi-aduc aminte, avea două încăperi: una mai mare, în care se ţineau şedinţele şi lucra secretarul, şi alta mai mică, unde îşi avea birou primarul. În spate, spre miază-noapte, era şi o cămăruţă mai mică, întunecoasă, care servea de arest. În vechime, primarul mai băga pe câte unii care greşeau şi la arest pentru o dobă, două sau trei. O dobă dura 24 de ceasuri.
Alegerea vornicului se făcea cam în felul următor: într-o zi de duminecă ori sărbătoare, oamenii din sat se adunau la comună (canţalarie). Dintre ei se alegeau câţiva oameni mai bătrâni şi buni gospodari, cam din fiecare colţ al satului câte unul, şi aceştia se sfătuiau între ei cam cine ar fi bun să fie propus de vornic. După ce cădeau la învoială, ieşeau în pragul canţalariei şi de acolo cu glas tare, întrebau mulţimea adunată din faţa primăriei dacă cutare gospodar este bun de vornic. Dacă era pe placul oamenilor şi inspira încredere, ei strigau că este bun, exclamând de trei ori “URA” şi ridicau pălăriile sau căciulile în sus.
Dacă acesta nu era pe placul mulţimii, atunci se propunea un alt gospodar, care era ales cu aceeaşi procedură, adică prin aclamaţie.
În ce priveşte comunicările şi anunţurile publice, primarul se folosea de un străjer care umbla prin sat şi striga pe la răspântii ca să se adune oameni, spre a li se face cunoscute anumite dispoziţii sau ordine. Cu strigatul pe la răspântii nu se obţineau rezultate prea bune, pentru că vocea străjerului era auzită de puţini. În această situaţie se întâmpla că unii din oameni nu puteau lua cunoştinţă despre acele comunicări. De aceea, unul mai dezgheţat a venit cu propunerea ca să i se dea străjerului o tobă în care să bată pe la crucile drumurilor, la horă, prin coturi, unde erau casele dese şi în felul acesta oamenii se vor aduna, şi străjerul le va putea comunica dispoziţiile şi hotărârile primarului. Acestea erau mai mult anunţuri şi convocări spuse de străjer în rezumat. După ce termina cu anunţul pleca într-un alt loc şi iarăşi bătea toba ca să adune oamenii. Aşa cutreiera străjerul tot satul cu toba în spate. Oamenii care auzeau cele spuse de străjeri le transmiteau şi ei la alţii.
După ce ştiinţa de carte s-a răspândit în rândul sătenilor, s-au folosit anunţurile scrise şi afişate la primărie, la şcoală, la biserică, la cooperativă, pe la societăţile culturale sau în alte locuri unde se adunau oameni. Dispoziţiile date de primărie şi afişate în anumite locuri se refereau la gospodăria comunală, reparaţii de drumuri, construcţii de poduri sau convocări la şedinţă.
Cu ocazia anunţurilor şi comunicărilor urgente şi de mare importanţă, se folosea un procedeu cu totul deosebit; se trăgeau clopotele. Aşa s-a întâmplat în anul 1914, când a început primul război mondial.
Acest procedeu mai era îngăduit şi în caz de incendii mari, când se aprindeau mai multe case, ori era în primejdie biserica. De asemeni, acest procedeu mai era folosit în caz de calamităţi. În cazuri obişnuite nu se folosea acest procedeu.
În zilele noastre, o cale rapidă de anunţare a publicului o constituie radioul şi televiziunea. Cu ajutorul staţiilor de radioficare, al presei locale şi centrale şi al afişajului public se pot difuza diferite hotărâri, decizii şi comunicări urgente.