1.14 Încălzitul şi luminatul de-a lungul vremii.

Casele din vechime locuite de strămoşii noştri erau simple bordeie faţă de cele de acum. Erau mici şi scunde, lucrate rudimentar din lemn cu o singură încăpere şi poate o tindă mică.
Vara, traiul era mai uşor şi viaţa se petrecea mai mult pe afară, la lucru, la vânat şi chiar pentru odihnă. Iarna era însă mai greu. Toţi câţi alcătuiau familia se îngrămădeau în bordei pentru a se adăposti de frig şi noaptea pentru somn. Trebuia de făcut foc şi pentru aceasta s-a făcut o vatră lângă un perete lăsând şi o gaură pentru ca să iasă fumul. La acest foc, se încălzeau, îşi uscau îmbrăcămintea udă şi la el găteau mâncarea. Ca să fie copiii feriţi de foc, vatra au început s-o facă mai înaltă. I-au făcut un horn unde să se strângă fumul şi o cahlă prin care fumul din horn să iasă afară. Multă vreme casele din vechime au avut doar vatră, un horn şi cahlă.
Dându-şi seama că hornul se încălzeşte de la focul din vatră, au făcut un spatele hornului o ridicătură mai înaltă, din pământ, loc bun pentru copii şi bătrâni sau bolnavi să stea mai la cald. Aşa s-a născut cuptorul. După mulţi ani ai căror număr nu se ştie, i-a venit un gând omului că ar fi bine să lase sub cuptor un gol, ca să se poată face foc şi acolo. A fost şi aceasta o mare descoperire pentru că acuma se încălzea toată suprafaţa cuptorului. Se făcea mai cald un casă şi copiii erau mai feriţi de frig şi răceală.
De unde până acum omul cocea doar o pâine în vatră, sau o turtă, ce-i ţinea numai pe o zi, s-a gândit să înfierbânte cuptorul şi să facă mai multe turte deodată, pentru mai multe zile. Aceasta o fost o mare descoperire pentru acea vreme.
De lemne nu era greu, că pădurile erau multe şi mari, iar satul se afla la marginea pădurii. Lumea era puţină şi satele rare pe acea vreme şi se credea că pădurile nu au capăt şi sfârşit. Mai greu era de aprins focul, deoarece nu existau chibrituri, brichete sau alte îndemnări de a obţine o flacără de la care să aprinzi focul. De aceea focul se păstra nestins, cu jar sub spuză sau tăciuni aprinşi. Dacă totuşi se stingea, omul mergea la cine ştie ce depărtare să găsească un vecin de la care să împrumute foc- câţiva cărbuni aprinşi sau un tăciune aprins un care sufla până acasă ca să nu se stingă. Altă cale de a aprinde focul, o avea omul, frecând două lemne uscate până se înfierbântau tare şi începeau să se aprindă. În acest chip focul se obţinea cu grea trudă şi mare zăbavă.
Când s-a văzut un mână cu un amnar, o cremene şi o iască cu care să poată aprinde focul, făcuse un mare salt spre civilizaţie şi progres. De bună seamă că până aici i-au trebuit mulţi ani. Poate că odată a izbit cu toporul de o piatră din greşeală şi a observat că a sărit o scânteie. A tresărit poate de emoţie, poate de bucurie şi s-a gândit cum să folosească acea scânteie ca să capete foc. Multă vreme s-o fi gândit, s-o fi întrebat în mintea lui ce ar putea să găsească potrivit care să se aprindă uşor de la o scânteie sau două. O fi încercat poate nişte iarbă uscată, frunze uscate sau coji de copaci şi după multe nereuşite a ajuns şi la iască pe care tot pe copaci a zărit-o. Mare i-a fost bucuria când şi-a dat seama că poate să facă focul oricând dacă are amnar, cremene şi iască.
Este drept că focul s-ar fi putut aprinde şi de la soare cu o lentilă, dar de unde să-şi procure omul aşa ceva? Şi acestea lipseau pe atunci. Întrucât focul se aprindea greu şi cum lemnele erau din belşug, focul ardea mereu un vatră.
Până la chibrituri au mai trecut sute şi sute de ani. Am scris acestea ca să se ştie cum trăiau strămoşii noştri pe atunci. Povestea cu împrumutul focului, a dăinuit până şi prin celălalt veac şi în unele cazuri chiar mai târziu.
Totuşi casa nu s-a încălzit atât de bine, mai ales că ea se făcea din ce în ce mai mare. De aceea pe lângă vatra cu cuptor, un pas mare a făcut omul când a pus alături de vatră şi un şparhat (plită). Şi aceasta a constituit o descoperire de mare însemnătate în viaţa omului - un salt uriaş spre progres. De acum casa era asigurată cu căldură îndestulătoare şi se putea găti mâncare mai uşor şi mai repede. E timpul pe care l-am apucat.
Luminatul în casă în timpurile vechi, se făcea cu său de animale care era turnat într-un hârb (ciob) de oală sau ulcior şi care se introducea un fitil de pânză. În felul acesta şi-au iluminat încăperile toţi moşii şi strămoşii noştri. Lumina era slabă, dar pentru acele vremuri îndepărtate, făcea faţă. Vara, când era mult de lucru, oamenii aveau lumină de la zi, în care timp îşi făceau lucrul lor şi noaptea nu aveau nevoie de lumină. Lucrau dis-de-dimineaţă până se însera şi aceasta era destul.
Mai greu era iarna cu nopţile cu nopţile ei lungi, dar atunci oamenii nu aveau mult de lucru. Cel mult aveau de îngrijit vitele şi să se aprovizioneze cu lemne. Femeile stăteau mai mult prin casă, având grija copiilor, a gătitului şi în restul timpului, torceau cânepă sau lână, lucrau ce se putea face şi la acea lumină slabă.
Oricum iarna activitatea era mult mai redusă; numai femeia era totuşi mai mult ocupată. Oamenii se culcau devreme, dar aveau obiceiul să se scoale cât mai de dimineaţă. Omul avea de mers afară, să rânească zăpada, să facă cărări spre fântână şi grajd, să taie lemne, dădea hrană la vite, aducea apă, iar gospodina trebăluia prin casă: să spele să gătească, să măture, să îmbrace copiii, să coase, etc.
Luminatul cu său, a durat până spre jumătatea secolului al XIX-lea, când şi-a făcut apariţia opaiţul de sticlă în care se turna naft. Opaiţul era o sticluţă cu un căpăcel (poponeţ) prin care ieşea un fitil (muc). Un capăt al fitilului era scufundat în naftul din opaiţ, iar capătul de sus ieşea ( era scos) afară prin mijlocul poponeţului. Mucul trăgea (sugea) naft şi când era aprins ardea dând o lumină slabă, dar era mult mai practic decât luminatul cu său din hârb. O bună bucată de vreme, au fost folosite aceste opaiţe, care au ajuns până la sfârşitul veacului al XIX - lea. Aceste opaiţe îşi aveau locul lor bine ales, într-un loc pe muchea (prichiciul) hornului. De acolo împrăştiau ele lumina lor în toată casa. Numai după horn rămânea neluminat. Pe cuptor era semiîntuneric.
Opaiţele de sticlă nu aveau viaţă lungă pentru că adesea se spărgeau, fie cu jocul copiilor, fie că femeia îl lovea cu răşchitorul şi de cădeau pe jos, se sfărmau îndată şi până să se cumpere altul de la oraş, stăteau oamenii pe întuneric.
Dar i-a venit în cap unui om mai deştept, ideea c-ar fi mai bine să se facă opaiţele din bleah (tablă), ca să nu se spargă în cădere. Ideea fiind bună, a fost pusă în practică şi preluată şi de alţii. Aşa am ajuns la opaiţul de bleah, care era ceva mai mare, dar mult mai solid ( tare). Acesta nu numai că nu se sfărma în cădere, dar dădea şi o lumină ceva mai mare. Când oamenii şi-au dat seama că opaiţele de bleah sunt mai bune, le-a părăsit pe cele de sticlă. La începutul secolului XX, în multe case şi-au făcut apariţia opaiţele de bleah. În casele oamenilor mai înstăriţi erau numai opaiţe de acestea. Adaug că ele aveau şi o tortiţă şi fitil mai gros, de unde venea şi flacăra mai mare.
Poate că tot pe la începutul acestui secol să-şi fi făcut apariţia şi lampa cu petrol, dar aşa ceva dacă era la popa ori la directorul şcolii. Pe la gospodari, încă nu se vedea aşa ceva. Domnii aveau mai mulţi bani şi puteau să-şi cumpere acest obiect de lux, nu şi ţăranii care nu aveau griţari pentru aşa ceva.
În casă la noi, am apucat să văd ultimele zile ale opaiţului de sticlă şi viaţa opaiţului de bleah, până după primul război mondial. Ştiu că era mare lipsă de naft, de sare şi de sârnice şi făceam mare economie stând în casă, de multe ori pe întuneric, încăperea fiind luminată de vreo rază de lumină ce străbătea de la focul din şparhat sau din vatră. Dar mamele noastre şi bunicile torceau destul de bine şi mult la această lumină palidă, pe când noi, copiii, mai dormeam în aşternut, pe vatră sau pe cuptor. Când ne trezeam, fusul era plin de tort.
După război, au început şi dintre oamenii mai înstăriţi să-şi cumpere lampă, şi aşa, în acelaşi timp , au convieţuit opaiţele cu lămpile cam un deceniu până ce au dispărut şi aceste opaiţe de bleah, pentru că oamenii şi-au dat seama că şi lampa nu mai este un obiect de lux, ci un lucru de strictă necesitate. Aşa se face progresul.
Nici aceste lămpi n-au rămas în forma lor primitivă, ci s-au mărit, s-au perfecţionat, s-au făcut mai frumoase şi mai luminoase. De acum ele erau intrate pe la toate casele.
Dar legile progresului îşi urmează cursul şi cum toate trec şi se schimbă (prefac), a venit şi vremea acestor lămpi să fie înlocuite cu becul electric.