duminică, 30 martie 2008

1.18 Obiceiurile din bătrâni

Volocenii aveau multe obiceiuri în legătură cu sărbătorile, cu mersul vremii, cu viaţa de familie şi altele. Aceste obiceiuri erau păstrate cu sfinţenie, din generaţie în generaţie, şi nimănui nu-i trecea prin minte să le schimbe. Aşa dăinuiau ele din moşi strămoşi. Cele mai multe şi mai frumoase obiceiuri se ţineau la sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou, care erau aşteptate cu mare bucurie atât de cei mari, cât mai ales de cei mici.
Mai întâi de toate, gospodarii aveau grijă să se aprovizioneze cu cele necesare, în special cu lemne, făină, un porc bun de tăiat, câteva ocă de holercă şi cât mai multe parale mărunţele pentru colindători.
Gospodinele făceau curăţenie, dereticau prin casă, apoi se apucau să prepare bucate gustoase şi alese de frupt, care erau mult aşteptate şi dorite după un post de şase săptămâni. Pe atunci până şi copiii ţineau post alături de părinţii lor.
Postul Crăciunului ţinea până în ajunul Naşterii Domnului. În ziua de ajun, gospodina punea pe masă străchini cu găluşte de post, grâu fiert, bob fiert şi prăjit cu ceapă şi oloi, poame şi perje fierte şi varzare cu mac.
N-apuca bine să se însereze şi copiii cei mici (cam de 5-6 ani) îşi făceau apariţia pe la cheutorile caselor să cânte colinda. Erau îmbrăcaţi în haine călduroase, iar după cap aveau o trăistuţă de pus merele, nucile, buhăneţele ori colăceii. De căpătau bani, pe aceştia îi legau cu grijă într-o băsmăluţă şi-i băgau în sân. Dacă era iarnă uşoară şi drum bun, micii colindători rezistau mai mult, mai ales că cei mici erau purtaţi şi în braţe până la fereastră de unul din părinţi sau de vreun frate sau vreo soră mai mare. Cei mai mărişori, care puteau merge pe jos, erau conduşi de la o casă la alta şi la nevoie erau apăraţi de câini. Aceşti colindători terminau odată cu umblatul, doborâţi de oboseală şi de somn. După asfinţitul soarelui, începeau să umble cu colinda copiii mai mari. Aceştia se însoţeau câte doi sau trei.
Colinda copiilor mici pe care o cântau ei la fereastră, era scurtă uneori formată numai din câteva cuvinte şi acelea spuse în grabă şi cu sufletul la gură deoarece colidătorii gâfâiau de oboseală. Copii mai mari cântau mai mult şi cuvintele lor aveau un înţeles mai clar. De obicei, în colindele lor, ei vesteau sau preamăreau Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos.
După ce se însera bine, începeau să umble băieţii cu steaua şi băietanii cu boteiul. Aceştia din urmă aveau fluier sau fluieraş. Flăcăii umblau în grupuri mai mari cu scripca. Pe o vreme s-a umblat şi cu trompeta la care cânta un fecior de al lui Galuţă al lui Busuioc, precum şi cu clarinetul la care a cântat un fecior vestit - Procopie al lui Artimon Semeniuc.
Aceste echipe de colindători, alcătuite din băieţi cu steaua şi din feciori care umblau cu scripca ori cu clarinetul, colindau aproape toată noaptea pe la casele din sat. Dacă în vreme de noapte târzie te opreai pe un deal să auzi acele cântări ţi se părea că trăieşti în altă lume. Răsuna satul de felurite me-lodii, dintre care unele foarte frumoase cântate fiind pe mai multe voci de şcolarii satului sau de vreun cor. Toate aceste cântări se împleteau armonios şi alcătuiau un concert măreţ pornit din mii de glasuri. El vestea marea bucurie a izbăvirii neamului omenesc prin pruncul născut în ieslea din Betleem.
Echipele de colindători se formau cu mult înainte de începutul sărbătorilor. Cam după Sf. Neculai, băieţii şi băietanii se sfătuiau care şi cu care se vor însoţi ca să umble cu steaua ori cu boteiul. Cam aşa procedau şi feciorii.
Se mai găseau şi unii vlăjgani care se postau în locuri ascunse, de unde aruncau cu bulgări de gheaţă şi sfărâmau stelele la copii sau la băieţi. Era o faptă urâtă care adeseori se termina cu bătaie sau cu scandal. Unii făptaşi mai dormeau şi pe la postul de jandarmi câteva nopţi. Puţini oameni tăiau porcul de Crăciun. Cei mai mulţi făceau treaba asta înainte de Anul nou, ca să aibă carne proaspătă, cârnaţi şi chişte de Sf. Vasile.
Această sărbătoare o petreceau volocenii cu mai mare pregătire. Erau trei sărbători într-o zi : Tăierea împrejur sau botezul pruncului după legea veche, apoi era Sf. Vasile şi în sfârşit prima zi a anului, adică Anul Nou. Pentru această zi lumea se pregătea cu bucate multe, cu băutură şi bani ca să primească pe cei ce vor veni cu uratul, cu malanca, cu irozii, cu buhaiul, cu capra, şi alte echipe. Toate aceste echipe începeau să umble pe la case în ajunul Sf. Vasile, cam devreme.
Copii mai mari şi băieţii însoţiţi câte 2-3 umblau pe la case cu uratul.
Unul spunea pluguşorul, altul suna din clopoţel şi al treilea pocnea din harapnic. Când urătorul spunea : “mânaţi, măi!”ceilalţi răspundeau : “hăi, hăi!”.
Băietanii formau şi ei boteie din câte 6-8-10 inşi având cu ei un urător, unul cu clopoţel, unul cu fluier sau fluieraş şi restul cu harapnice. Când urătorul striga“mânaţi, măi!”toţi însoţitorii răspundeau : “hăi, hăi!” şi pocneau din harapnice. Clopoţelul şi fluierul sunau într-una, fără oprire, însoţindu-l pe cel care spunea pluguşorul.
Hăicatul (pluguşorul) din Voloca era cel cu “Bădica Traian”, dar unii tineri mai talentaţi se pricepeau să improvizeze şi să brodeze diferite urături ocazionale, uneori foarte reuşite şi potrivite cu situaţia gazdei la care urau, când în casă se găseau fete de măritat sau neveste frumuşele.
Plata o primeau în bani , iar pe alocuri le pica şi câte o plăcintă sau cinste.
Pe la toate casele, tare era aşteptată malanca. Aceasta era alcătuită de un grup de 25-30 flăcăi, între ei având şi mascaţi. Acest grup cânta malanca pe o voce şi era acompaniat de un scripcar (mai rar de un ţâmbalar). Atât textul cât şi melodia plăceau foarte mult. Personajul principal era malanca, tânără nevastă, pentru care se căuta un fecior al cărui chip să fie cât mai apropiat de al unei fete.
Al doilea mascat ( de fapt prea puţin) era malancoiul, bărbat tânăr, frumos, de curând căsătorit. În timp ce se cânta, malanca şi malancoiul stăteau alături, în faţă, în dreptul ferestrei.
Urmau baba şi moşneagul, costumaţi ca doi bătrâni care făceau multe glume. În alte roluri comice erau jidanul, jidanca, ţiganul şi alţii. În timp ce flăcăii cântau malanca la fereastră, cei mascaţi jucau prin ogradă. Uneori baba şi moşneagul se strecurau în casă şi mai umblau pe la covata cu cârnaţi sau pe la hărgăul cu chişte. La malancă se dădea bani şi pe la unele case plăcintă şi cinste. La casele unde erau fete, plata era mai bună.
Obiceiul de a umbla cu Irozii (Vicleimul) a fost introdus în sat după primul război mondial. Acei care l-au jucat întâi dată a fost un grup de arcaşi conduşi de învăţătorul Nazarie Paulencu. A plăcut mult volocenilor, s-a împământenit şi la noi şi a rămas. Personajele principale sunt: Irod, cei trei crai, doi oşteni, un înger, ciobanul, un prooroc şi alţii. Acţiunea gravitează asupra naşterii Domnului, uciderea pruncilor, scăparea lui Iisus, etc.
Cei care umblau cu buhaiul alcătuiau un grup de 8-12 flăcăi. Buhaiul era făcut dintr-o putinică pe fundul căreia se monta o piele. La mijloc se făcea o gaură, prin care era scos un smoc de păr de cal. Acest păr era tras cu degetele ude şi scotea un sunet asemănător boncăluitului de buhai. Un fecior spunea urătura, un altul suna din clopot şi cel de la buhai întindea părul să se audă boncăluitul. Toţi ceilalţi la intervale potrivite, strigau hăi, hăi şi împuşcau din harapnice. La unele case oamenii nu îngăduiau să sune buhaiul, fiindcă se speriau vitele.
Un alt obicei era de a umbla cu capra. Acest grup număra cam trei inşi: capra, cel care o purta şi unul care-l făcea pe cumpărătorul. Capra era foarte înzorzonată şi era pusă să joace şi să facă fel de fel de figuri. Plăcea şi capra foarte mult, când era jucată bine.
Pe o vreme aveau mare succes cu capra Isidor Grecu, Vasile a Horţugului şi Isidor a Irinei. Se vălea lumea de râs, când îi vedea pe ei jucând capra.
Se mai obişnuia să se umble şi cu ursul. Erau trei inşi cu fluiere şi cu ciur. Prin sat se umblau multe boteie, satul fiind foarte întins.
A doua zi dis-de-dimineaţă, copiii mici umblau cu semănatul. Intrau în casă şi aruncau de la prag o mână de boabe de grâu sau porumb zicând: “Anul Nou cu sănătate!”.
Malanca şi Irozii mai umblau şi dimineaţa după răsăritul soarelui, pe la casele rămase sau mai de la marginea satului.
În dimineaţa de Anul Nou, bătrânii mergeau la biserică, dar cei tineri, fiind obosiţi din timpul nopţii, se culcau. După amiază, trebuiau să meargă la joc. Tineretul era foarte dorit de petreceri şi de joc, pentru că în postul Crăciunului nu se făceau nunţi şi nici joc.
Prin sărbătorile Crăciunului, care durau trei zile şi uneori patru, dacă ajunul cădea dumineca sau dacă această zi urma după cele trei zile de sărbătoare, rar se întâmpla ca o fată să nu fie luată la joc. Jucau toate, pentru că urma malanca, şi feciorii voiau să câştige parale multe. După sărbători, lucrurile reveneau ca mai înainte, jucau fetele cu drăguţ sau cele avute sau tare frumoase. Tot prin sărbători se băgau în joc fetele tinere şi băietanii. Fetele tinere erau date pe mâna feciorilor mai în vârstă, care ştiau bine să joace. Tot aşa, băietanii erau predaţi fetelor mai vechi în ale jocului şi ale dragostei. De obicei, fetele se supuneau şi jucau cum puteau, fără să se ruşineze prea mult şi îndată învăţau, dar dintre băietani erau unii tare ruşinoşi, care se smuceau din mâinile fetelor ca să fugă. Până la urmă se domoleau şi învăţau. Aşa este; tot începutul e greu, până şi la joc.
După Anul Nou, urma Boboteaza, când se făcea Iordanul la vreo fântână în sat sau la apa Dereluiului. În ultimul timp, Iordanul se făcea la biserică. În ajunul Iordanului, lumea mergea de cu noapte la biserică, ia parte la slujbă, apoi fiecare îşi ia aghiazmă în cofiţă sau în ulcior. Nimeni nu mânca până nu bea aghiazmă. Puţină aghiazmă se turma şi în fântână. Restul se păstra într-o sticlă cu un smoc de busuioc, ca să fie de leac peste an. Slujba din Ajun se termina repede fiindcă preotul şi dascălul trebuiau s umble cu chirileisa prin sat să sfinţească casele. Satul nostru fiind mare, erau trei preoţi, şi totuşi ei nu puteau cuprinde peste tot, mai pe la margini umbla dascălul şi unii epitropi. Fiecare preot avea cu sine vreo doi sau trei oameni, care duceau cofa cu aghiazmă, traista cu varzare, sacul cu fuioare, sacul cu grăunţe şi vreo patru cinci băieţi care mergeau înainte şi strigau cât îi ţinea gura: chiraleisa! Gospodarul sau gospodina ieşea cu lumânarea aprinsă în întâmpinarea preotului, iar acesta începea să cânte: “În Iordan botezându-se tu Doamne …”. După ce preotul sfinţeşte casa stropind în cel patru părţi, cei din casă sărută crucea şi mâna preotului, apoi dau plata: bani, varzare (plăcintă), grăunţe şi un fuior pe cruce.
Altădată Iordanul se sărbătorea cu mare fast. Despre aceasta se va scrie în altă parte.
După sărbători, urmau câşlegile de iarnă, când se făceau multe nunţi şi se făceau şi jocuri în zilele de duminică şi sărbători. La sfârşitul câşlegilor de iarnă se ţinea o săptămână de carne şi ultima numai de lapte şi brânză, după care, începea postul. Acest post se ţinea până la Paşti, şi nimeni nu mânca de frupt, afară de copii mici şi de bolnavi.
Postul era ţinut cu atâta severitate încât era oprită apropierea dintre bărbat şi femeie. Nu se făceau nunţi în post sub nici un motiv. Lumea din trecut respecta aceste obiceiuri.
La începutul postului se ţinea spolocaniile, când se spălau toate vasele care au fost folosite în câşlegi, la gătirea mâncărurilor de frupt, cu apă clocotită.
În prima sâmbătă a postului mare, era sărbătorit Sfântul Toader, un sfânt mai mult al femeilor, când ele mergeau la biserică şi duceau slujbe pentru pomenirea morţilor. De această sărbătoare a Sf. Toader, gospodinele făceau covaşă, un fel de cir cu gust acrişor, foarte plăcut la mâncat. Adeseori am mâncat covaşă şi totdeauna mi-a plăcut foarte mult. Femeile făceau multă covaşă şi dădeau şi la cei care nu făceau. Se mânca şi cu mălai sau turte.
La 25 martie, se serba Buna Vestire, când Arhanghelul Mihail a vestit-o pe Sfânta Fecioară că va avea prunc de la Spiritul Sfânt.
La Buna Vestire era dezlegare la peşte, binevenită într-un post atât de lung şi sever.
Duminica Floriilor se serba în ultima duminică din Postul Mare, în amintirea intrării lui Iisus Hristos în Ierusalim, când a fost primit foarte bine cu cântări şi ramuri de măslin.
Către sfârşitul Postului Mare, începea săptămâna patimilor, când se făceau denii la biserică. Erau nişte slujbe religioase care se făceau seara. Li se mai spune şi mătănii, pentru că oamenii, femeile în general şi tineretul se spovedeau şi ca să li se ierte necazurile, trebuiau să bată un anumit număr de mătănii: 20, 40-50 sau chiar mai multe, aceasta depinzând de numărul de numărul şi gravitatea păcatelor săvârşite, dar şi de severitatea duhovnicului. După ce creştinul bătea mătăniile cuvenite, se considera izbăvit şi avea dreptul să se precistuiască.
Tinerii, băieţi şi fete veneau cu bucurie la aceste denii şi mătănii, având ocazie să se întâlnească.
Joia din săptămâna patimilor, era aşteptată cu bucurie şi nerăbdare şi de copii. Sătenii noştri îi ziceau Joia Mare.
În această zi, mamele noastre făceau colăcei, din care duceau la biserică. Primeau cei din casă, apoi un copil mai măricel ducea în trăistuţă colăcei şi lumânări la copiii vecinilor. Mama de acasă ave grijă să menească fiecare colăcel de sufletul unui mort oarecare din familie. Mare bucurie se făcea copiilor cu aceşti colăcei. Pe drept cuvânt această pomană era primită.
Tot în Joia Mare, dis-de-dimineaţă era obiceiul să se facă focuri în sat pe la fiecare casă. Era şi aceasta încă o bucurie a copiilor mai mari şi a băieţilor care alimentau focurile cu ciocleje uscate, bâlde, dudeie şi paie sau buruiene uscate, greblate şi adunate de prin grădină. Pe lângă credinţa că la aceste focuri veneau să se încălzească sufletele morţilor, era şi o treabă practică de a curăţa grădina de aceste resturi uscate prin arderea lor. Astfel, grădina rămânea curată şi se lucra mai uşor. Băieţii se jucau pe lângă foc, şi unii mai curajoşi îşi arătau vrednicia sărind peste flăcările focului. Copiii stăruiau către părinţii lor ca în această zi să fie sculaţi de noapte să vadă focul.
Joi seară era mare slujbă la biserică şi venea foarte multă lume, pentru că în această seară se citea Sf. Evanghelie în 12 limbi.
A doua zi urma Vinerea Mare sau Vinerea patimilor, când Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce şi apoi a fost înmormântat.
La biserică se făcea slujba Prohodului. Aceasta era vineri seara şi la biserică venea multă lume să asculte slujba şi cântările, după care se înconjura biserica cu lumânări aprinse în mână. Din această zi şi până la slujba Învierii nu se mai trăgeau clopotele.
Gătitul şi coptul pentru Paşti se făcea în Joia Mare sau în sâmbăta Paştilor, dar nu vineri. Tot în acest timp se făceau ouă roşii sau se închistreau.
În vederea Paştilor se făcea mare curăţenie prin casă şi pe afară. Această curăţenie trebuie să fie gata până în Joia Mare. Tot în vederea Paştilor toţi se primeneau şi îşi făceau cămăşi noi, în special tineretul şi mai ales fetele îşi coseau cămăşi frumoase cu flori. Cămăşi noi se coseau şi pentru cei bătrâni, însă mai simple. Oricum toţi aveau cămăşi noi de Paşti.
Sâmbătă seara, înaintea Învierii, se făceau iarăşi focuri pe la toate casele din sat.
Un foc mare care ţinea toată noaptea, se făcea în tolocuţă la biserică, la care se adunau mulţi feciori şi tineret. La acest foc se împuşcau din săcăluşe la slujba Învierii. Săcăluşele erau nişte tuburi de oţel (hizle sau patroane) , încărcate cu praf de puşcă. La fund aveau o gaură, pe unde se dădeau foc la încărcătură cu ajutorul unei prăjini lungi, prevăzute a capăt cu un cui de fier care se înroşea în foc şi apoi era introdus în gaura săcălaşului. Pulberea se aprindea şi în acel moment se producea o detunătură puternică.
Focurile mai mici de pe la case se stingeau devreme şi copiii mergeau la culcare. Totuşi prin sat se mai făceau şi alte focuri mari, cel puţin câte unul la fiecare cot de sat. Unul dintre aceste focuri se făcea pe valea noastră, la Macrina lui Procopie a Oncioaie. Aici se adunau mulţi flăcăi şi băietani şi pe lângă ei se mai strângeau şi băieţi mai mari. Acest loc de strânsură avea o faimă şi un oarecare trecut, astfel că era foarte apreciat. Aici se adunau cei mai năzdrăvani şi mai şmecheri tineri, era focul cel mai mare cu durată până spre ziuă şi aici se împuşca cel mai mult şi cel mai tare. Cei care luau parte la foc trebuiau să facă rost de lemne şi încă multe ca focul să fie mare şi să ţină mult.
La început se aprindea cu lemne uscate, apoi se aduceau cioate, buturugi, buştihăni, răchiţi uscate şi altele. Cum acestea se mistuiau repede, unii se dedau la pozne şi aduceau pe foc, câte un mai sau un lemnar, câte un bătălău sau câte o butcă de câine sau o portiţă, ori o crăcană de tăiat lemne şi când le trântea pe foc de la distanţă, săreau mii de scântei.
Se făcea mare haz şi pe seama celora de unde erau luate lucrurile. Cel mai interesant era momentul când începeau împuşcăturile, luându-se la întrecere cu cei din deal, de la biserică şi cu cei de la focurile de prin alte coturi. La acest foc erau tuburi mari, groase, de oţel, rămase din război. Acestea erau încărcate cu praf de puşcă, cu pucioasă, şi câteodată cu praf de tun, apoi era bătut deasupra pământ, humă, câlţi şi câte un cep gros bătut cu maiul. Acei care încărcau era: Nicolai a lui Matrucă a Ţâmbălarului, fratele său Toader şi cu Simion a lui Isan. După ce tubul (hilzna) era bine încărcat, se arunca în mijlocul focului în jăratec. Deasupra se aruncau în mare grabă lemne şi cioate, şi apoi toţi fugeau şi se ascundeau după câte un dâmb ori un şanţ şi priveau la foc. Drumurile şi cărările care duceau spre foc erau păzite de 1-2 tineri, care aveau consemnul de a avertiza şi a opri pe oricine s-ar fi apropiat de foc prin neştiinţă sau având trecere pe acolo. Era o măsură bună. După câteva minute se auzea o bubuitură puternică, ca de tun, şi focul era împrăştiat în toate direcţiile. Săreau buştihăniile şi tăciunii la mare înălţime sau zburau prin aer cine ştie unde. Era mare haz, şi iar flăcăii mai isteţi spuneau fel de fel de snoave şi făceau multe glume. Hilza se încărca de multe ori în aceeaşi seară, dacă nu se pierdea sau nu crăpa, altfel era încărcată alta de rezervă. An de an focul se făcea la Macrina, fiind la acea casă un fecior cam ştrengar, şi pe vremuri bun cântăreţ la fluier. Punctul de atracţie la această casă era scrânciobul cel mare, în care se dădeau feciorii şi uneori câte un fecior şi o fată. Cei curajoşi se învârteau peste cap, fără să se lege la picioare, alţii se legau de scăunel cu câte o curea. Se luau şi la întrecere unii feciori, care se va da peste cap de mai multe ori, şi unii se dădeau de 20-30 de ori. La acest scrânciob venea foarte multă lume, mai ales tineret, flăcăi şi fete, băieţani, copii şi chiar oameni şi femei. Aşa era în toate zilele de Paşti.
Dar să reluăm firul povestirii de unde se termină, cu focul de sâmbătă noaptea. După ce trecea miezul nopţii, focul se mai potolea şi împuşcăturile încetau. Câte unul, sau în grupuri, tineretul pleca spre casă pentru a se găti să meargă la biserică, la slujba învierii. Puţini erau aceia care se culcau în noaptea ceea.
În biserică, lumea începea să se adune încă înainte de miezul nopţii, iar unii veneau chiar de cu seară şi stăteau pe lângă foc, până se deschidea biserica. Satul fiind foarte mare şi cum la Paşti ţineau să vie foarte mulţi, (cel puţin câte unul sau doi, de la fiecare casă), se umplea biserica de lume. Cât este ea de mare, şi tot nu-i cuprindea pe toţi, de mai rămâneau ,mulţi pe afară. Unii mai ieşeau afară să se răcorească şi să le treacă somnul. În acest timp intrau alţii şi-şi făceau loc în biserică.
Slujba de Paşti era tare frumoasă. Mai întâi se făcea Învierea şi se înconjura biserica în jurul în sunetul clopotelor şi în cântarea preoţilor şi a coriştilor. Apoi preoţii şi lumea intrau iarăşi în biserică, şi urma slujba. La terminarea slujbei, preotul ţinea o predică despre Înviere, apoi se trecea la sfinţitul naforei.
Din fiecare casă venea cineva cu blidul sau cu nafora la sfinţit. Într-o coşărcuţă se duceau la biserica o nafură, una sau două păşti, mai multe păscuţe şi ouă roşii. Se mai puneau două lumânări, slănină, cârnaţ, piper, tămânie, etc. Fiecare avea şi ceva parale. Sfinţirea nafurei se făcea cam pe la răsăritul soarelui. Ce cu blidele se aşezau pe două rânduri în jurul bisericii şi dacă nu încăpeau , ieşeau cu rândurile pe tolocuţa bisericii dincolo de poartă. Înainte mergea prosesia şi corul, apoi veneau preoţi de stropeau cu aghiazmă coşurile cu nafură. După preoţi veneau epitropii care luau de la fiecare blid, păscuţe, ouă roşii şi bani. Din păscuţe şi ouă, oamenii mai dădeau şi la săraci. Se dădea şi câte o bucată de pască. Păscuţe şi ouă căpătau şi copiii.
După ce se termina sfinţirea naforei, toţi se împrăştiau în grabă pe la casele lor, unde erau aşteptaţi cu nerăbdare de membrii familiei rămaşi acasă.
Era obiceiul ca din pasca sfinţită să se dea şi la vite ca să fie sănătoase şi să nu se lipească răul de ele. Apoi se aşezau cu toţii la masă, luau câte o firimitură de nafură şi apoi începeau să mănânce cu toţii. Cu acest prilej se mai cinstea şi câte un pahar de rachiu, mâncau din slănina şi cârnaţul sfinţit, câte 1-2 ouă şi apoi treceau la alte mâncări. La urmă se bea bere cumpărată, dar mulţi îşi făceau în casă bere foarte bună. După ce se îndestulau, urma un somn adânc.
După amiază, unii mergeau la scrânciob , iar alţii la biserică. A doua zi de Paşti era slujbă la biserică, la care luau parte mai ales bătrânii. După masă se făcea toacă în tolocuţa bisericii. Acolo se făceau mai multe jocuri la care jucau fetele şi flăcăii. Tineretul avea obiceiul să ciocnească ouă roşi. Cel cu oul spart era considerat învins şi trebuia să predea oul, cu alte cuvinte, oul spart era luat de acela care l-a spart. Aceasta era o regulă şi asupra ei nu se discuta, afară în cazul în care se făcea vreun vicleşug (dacă se folosea un ou de lemn sau de patarcă ţinut în mână lângă cel de găină). Erau băieţi care veneau de la toacă cu sânul plin de ouă sau cu trăistuţa. Alţii le ţineau într-o băsmăluţă. Se întâmpla uneori de se spărgea vreun ou crud sau moale în timpul ciocnitului, de se stropeau pe haine cu el. Acela era aruncat. În tot timpul, unii băieţi sau băietani trăgeau clopotele sau băteau toaca. În acele zile era îngăduit să se tragă de clopote în tot timpul. Foarte multă lume mergea la toacă. Le era atât de drag acest obicei de a merge le toacă. Încât toţi ţineau să participe la ea şi s-o vadă. Era şi a treia zi slujbă la biserică, dar venea puţină lume. În schimb, după-amiază venea la toacă şi mai multă lume ca în ziua precedentă. Se părea că tot satul este ieşit în deal la biserică.
Şi în această zi fetele şi flăcăii jucau, ceilalţi tineri ciocneau ouă roşii, iar cei vârstnici stăteau pe margine şi priveau jocul; ba mai ciocneau şi ei cu cine aveau chef ori scoteau sticla cu holercă şi mai cinsteau câte un pahar. Lumea era veselă, bucuroasă şi petrecea foarte bine. Mulţi dintre cei prezenţi la toacă se simţeau fericiţi. Până şi cei ce mureau în zilele Paştilor se considerau fericiţi pentru că atunci cerul era deschis şi morţii mergeau direct în rai fără a mai trece pe la judecată. Dar când soarele era gata să apună şi începea să se însereze, toţi erau cuprinşi de o mare părere de rău, că Paştile au trecut aşa de repede. Rând pe rând, plecau la case fetele, nevestele, copii, feciorii şi oamenii. Ici, colo se mai vedea câte un întârziat pe tolocuţa bisericii. De unde mai înainte era plină de lume, de nu găseai un loc să te aşezi pe iarbă, acuma era goală şi ea şi tristă.
Când pe cer începeau să licărească primele stele, tolocuţa era pustie şi clopotele amuţiseră demult, de acum.
Tot în zilele Paştilor, mai era obiceiul ca finii, să meargă la naşii lor cu colaci. Unii naşi aveau câte 10-15 fini sau mai mulţi. Finii duceau naşilor colaci, păşti, ouă, iar naşii se pregăteau cu mese bogate. Cu această ocazie se mânca bine, se bea, se glumea şi în sfârşit se juca mult, după scripcari sau după fluier. Se ştie că oamenii noştri mâncau aproape tot timpul mămăligă, dar la Paşti oamenii mâncau nafură, pască, păscuţe, iar mămăliga avea repaos. Chiar şi cel mai sărac om nu mânca ziua de Paşti mămăligă. Sărbătorile treceau foarte repede. După cele trei zile, toată lumea trecea din nou la lucru, în grădină sau la câmp.
O altă sărbătoare mai importantă care se ţinea primăvara, era Sf. Gheorghe. Acest sfânt cade uneori înainte de Paşti, alte ori după Paşti. La Sf. Gheorghe, oamenii săpau brăzdiţe de formă pătrată şi cu iarbă verde, în care înfingeau câte o crenguţă de răchită înfrunzită şi le puneau la poartă, lângă uşa de la intrare, la uşa grajdului, la fântână şi în alte locuri.
Altă sărbătoare în legătură cu Paştile, era Înălţarea Domnului sau Ispasul, când se mergea la cimitir, să se facă masă la morminte. Tot atunci se serba şi ziua eroilor. Despre aceasta s-a scris în altă parte.
După Ispas, o sărbătoare deosebit de importantă pentru creştinătate urma Duminica Mare, duminica Rusaliilor cu pogorârea Sfântului Spirit peste apostoli. Se serba acel eveniment important când apostolii au primit spirit sfânt şi sarcina de a răspândi cuvântul Evangheliei în cele patru zări.
A doua zi Duminica Mare, creştinii serbează ziua Sfintei Treimi. Duminica mare este ultima sărbătoare în legătură cu Paştile, când se mai puteau face păscuţe în acel an. Pe la case se mai puneau crengi de tei, iar pe la ferestre se aşezau fel de fel de flori.
În credinţa populară se zicea că la acea vreme umblau strigele sau strigoaicele, precum şi strigoii care puteau face rău la oameni. Strigoaicele erau nişte spirite rele cu chip de femeie, înalte, subţiri şi uscăţive. În literatură sunt cunoscute sub numele de iele.
La Sânziene, care se ţin pe 24 iunie (naşterea Sf. Ioan Botezătorul), se culegeau flori bune de leac, care erau puse la uscat. Aceste flori, puse în baie, puteau vindeca diferite boli. Tot atunci se culegeau flori cu care se îmbăiau fetele ca să fie frumoase.
După Sânziene urma sărbătoarea sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când la Cernăuţi era hram mare şi târg. Aceşti sfinţi apostoli erau patronii capitalei bucovinene, unde se aduna foarte multă lume cu acest prilej.
La 20 iulie se serba Sf. Ilie, stăpânul tunetului, care goneşte dracii aruncând cu fulgere asupra lor. De această zi se dădeau de pomană străchini de mere şi pere de Sf. Ilie. În Voloca era un om numit Ion Chetrarul, care strângea bani de la oameni, ca să întoarcă grindina. El susţinea că are putere să apere holdele de grindină.
La 6 August se serba Schimbarea la Faţă; era credinţa că de la această dată, natura îşi schimbă înfăţişarea (faţa). Iarba, holdele, frunzele pomilor, pădurea, câmpul îşi schimbă culoarea, căpătând o nuanţă mai deschisă, care arată un început de trecere spre coacere şi spre toamnă.
La 15 august urma Sf. Maria Mare (Adormirea Maicii Domnului). De această sărbătoare se făceau multe hramuri prin sat. În apropierea comunei noastre era hram la Cuciurul-Mare-Sălişte, la care volocenii luau parte în mare număr. Multe familii din Voloca erau înrudite prin căsătorie cu familii din Cuciurul-Mare. Tot de Sf. Maria se făceau multe mese în sat pentru pomenirea morţilor. De la această dată începeau câşlegile de toamnă, când se făceau multe nunţi.
La 8 septembrie urma Sf. Maria Mică (Naşterea Maicii Domnului).
La 14 septembrie se serba Ziua Crucii- Înălţarea sfintei Cruci. Era zi de post. Fructele ce aveau formă de cruce erau oprite de la mâncare în această zi ( nucile ).
La 14 octombrie creştinii o sărbătoreau pe Sf. Paraschiva.
La 26 octombrie urma o sărbătoare mai mare, Sf. Dumitru- Izvorâtorul de mir (Smedru). La această dată era hram la Cuciurul-Mare-Tisăuţi. Este vreme de toamnă şi oamenii încep să se pregătească cu cele necesare pentru iarnă.
Vitele sunt lăsate slobode să pască prin grădini, fără îngrădire. La 8 noiembrie se serbează Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, când se face hram la Corovia. La 30 noiembrie, se serbează Sf. Andrei, o zi însemnată pentru tineret, când fetele şi feciorii fac diferite vrăji pentru a afla ursita, adică să afle cu cine se vor căsători.
La 6 decembrie se serbează Sf. Ierarh Nicolae. Este ultima sărbătoare însemnată din postul Crăciunului, când se făcea la Voloca hram. Deşi era post, tineretul căpăta autorizaţie de joc de la Mitropolie, ca să se poată face horă. Fiindcă în acel timp nu se făceau jocuri nicăieri, hramul din Voloca era vizitat de flăcăi şi de fete din multe sate, având ocazia să joace. Mâncărurile se găteau tot ca pentru post, cu sarmale, peşte, mazăre, bob, linte, poame uscate, fasole, bureţi. Volocenii aveau mulţi hrămeni de prin toate satele învecinate. Se mai întâmplau şi bătăi cu ocazia hramului, între feciori. De obicei cuciurenii erau cei care provocau adeseori scandal, aceasta în timpurile mai vechi. În ultima vreme s-au mai potolit şi cuciurenii. De la Sf. Nicolai nu era mult până la Crăciun, astfel că în vederea acestor mari sărbători de iarnă, toţi volocenii şi în special tineretul începea să se pregătească în vederea acestor sărbători, formând grupuri sau echipe care să umble cu colinda, steaua, malanca, irozii, cu uratul, capra şi altele. Despre toate acestea s-a scris la începutul acestui capitol.

Niciun comentariu: