duminică, 30 martie 2008

2.6 Voloceni plecaţi în Canada şi în Statele Unite ale Americii

Pe la începutul veacului XX, deci în jurul anului 1900, agricultura şi industria din Canada şi SUA luaseră un avânt fără precedent. Se întemeiau ferme mari. Se construiau fabrici, se deschideau mine bogate în zăcăminte de fier, cupru, cărbune, aur, etc., se construiau căi ferate şi şosele precum şi uzine de tot felul.
Pentru toate acestea trebuiau bani şi multe braţe de lucru. În atingerea acestui scop, s-au asociat diverşi bancheri şi au întemeiat multe bănci cu capitaluri însemnate. Au fost înfiinţate întreprinderi şi companii care să execute lucrări necesare. Acestea angajau tehnicieni şi lucrători care să execute comenzile şi proiectele cerute. Faţă de volumul mare de lucrări, numărul muncitorilor locali era cu totul insuficient. De aceea erau angajaţi lucrători din ţările Europei.
Au fost create agenţii care să recruteze muncitori şi să-i transporte cu trenul şi apoi cu vaporul spre America.
Paşapoartele se întocmeau repede şi cei care voiau să plece, puteau călători chiar dacă nu aveau bani. Li se plătea drumul şi hrana necesară pe timpul transportului în contul muncii pe care trebuiau s-o presteze. La sosire erau predaţi la întreprinderea pentru care au fost angajaţi care asigura cazare şi hrană. Mai întâi lucrau pentru a se achita de datoria făcută cu transportul şi toate cheltuielile aferente. După ce se achitau de toate datoriile, lucrătorii primeau o anumită leafă, după cantitatea şi valoarea muncii prestate.
Unii lucrători continua să rămână cazaţi şi hrăniţi de patron şi atunci li se reţinea cheltuiala din salar. Alţii trăiau pe cont propriu şi atunci primeau leafa întreagă.
Muncile se făceau în condiţii grele, dar se câştiga bine. Desigur, cei care se îmbogăţeau erau patronii şi bancherii, dar şi lucrătorii capabili şi harnici realizau câştiguri frumoase de pe urma muncii lor.
După ani de muncă grea, mulţi lucrători plecaţi s-au întors acasă la familiile lor cu dolari mulţi, fie că au lucrat la vreo fermă, într-o mină, la o fabrică, sau la vreo cale ferată. Cu aceşti bani, cei întorşi acasă îşi cumpărau, de obicei pământ şi-şi întemeiau gospodării frumoase.
Atraşi de câştig, au plecat spre Canada şi SUA şi mulţi dintre volocenii noştri. Plecarea lor s-a produs între anii 1900-1914, deci până în preajma primului război mondial, pe când Bucovina făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Plecau peste ocean cei săraci şi unde populaţia era deasă aşa după cum se prezenta situaţia şi în Bucovina. Plecau români mulţi şi din Ardeal din cauza asupririi la care erau supuşi de unguri.
În Voloca se aflau mulţi oameni nevoiaşi cu pământ puţin şi slab şi cu mulţi copii. Dintre aceştia mulţi au plecat la lucru peste ocean, în speranţa că acolo vor câştiga bani mulţi şi apoi se vor întoarce acasă, bogaţi. Ba au plecat şi unii oameni mai înstăriţi, mânaţi de dorinţa de a câştiga dolari.
Din câte îmi amintesc, voi arăta numele a câtorva voloceni plecaţi în Canada şi SUA. Din satul nostru au plecat însă foarte mulţi, între 60-80 voloceni şi poate chiar mai mulţi. Iată numele lor:
Ion Paulencu (omălău) Procopie Popovici
Petre lui Todirică Simion a Cristinei
Artimon a Tudosiei Toader a Păvăloie
Mitruţă a Savetei Gheorghe Salahor
Nicolai Ungurean Toader Onofreiciuc N. Mitrea
Gheorghe Dubinschi Mitruţă a Bogatului Ungurean
Aceşti 12 voloceni s-au întors în sat după mai mulţi ani , şi cu banii câştigaţi unii şi-au întemeiat gospodării mari şi frumoase. Cu sume mai importante de bani au venit: Petrea lui Toderică, Toader a Păvăloie, Mitruţă a Savetei şi Procopie Popovici, care şi-au întemeiat gospodării bogate cumpărând şi mult pământ. Ei s-au statornicit în sat şi nu au mai plecat în America. Ceilalţi au venit cu bani mai puţini, dar totuşi au realizat şi ei câte ceva în gospodăria lor. Unii dintre dânşii au fost de două ori plecaţi în Canada sau America.
Dintre cei care au plecat şi nu s-au mai întors ci s-au stabilit definitiv acolo, îi vom numi pe câţiva:
Isidor Penteleiciuc Nistor a lui Nica
Vasile Penteleiciuc a lui Costan Toader Paulencu
un fecior a lui Sandică Nicolai Paulencu
un fecior a lui Procopie Hlopina Dumitru Hâncu
Sofronie a Todosiei tatăl lui Ilie Guraliuc
Vasile, Nazarie şi Toader Onciulencu feciori ai lui Naicu
un fecior a lui Vasile a lui Gheorghe
un frate a lui Procopie Onofreiciuc
Dintre aceştia, mulţi au fost în sat în vizită să-şi vadă familia (o dată sau de două ori) şi apoi au plecat fără a se mai întoarce în ţară.
Rămaşi în America şi-au întemeiat acolo situaţii bune şi au lăsat urmaşi. Dintre cei veniţi în vizită amintim pe câţiva: Toader şi Nicolai Paulencu (fraţi), Isidor Penteleiciuc, Nistor a lui Nica şi Dumitru Hâncu.
Isidor Penteleiciuc, fecior a lui Matrucă a Malinţei a vizitat Voloca în 1971 şi tare s-a minunat de cele aflate şi de schimbările ce s-au produs în sat, de la plecare sa în America. Trecuseră de atunci peste 60 de ani. În Voloca,
l-a găsit pe fratele său Iluţă şi pe urmaşii acestuia, feciori, fete şi nepoţi. A venit şi în România, unde l-a vizitat şi pe un alt frate Nicolae Pentelescu, preot în Suceava. A mai fost şi prin Făgăraş, unde şi-a vizitat mai mulţi nepoţi.
Fraţii, Toader şi Nicolai Paulencu de ai lui N.G. Ursului au vizitat satul şi rudele, îndată după primul război mondial. Prin sărbătorile de iarnă, au umblat şi cu Irozii prin sat în 1922.
Mai rămâne să mai amintesc ceva şi despre Nistor a lui Nica şi Dumitru Hâncu. Ambii au vizitat satul prin 1924-1925.
Nistor a lui Nica era un fecior albineţ, isteţ, de statură mijlocie şi cam uscăţiv. Avea oarecare înclinaţie spre fantastic şi aventură. La bază avea doar şcoala elementară. A plecat de tânăr în America să câştige şi el bani, pentru că în familie erau mulţi copii: şapte de toţi, patru băieţi şi trei fete. Dintre băieţi, unul a ieşit medic militar, altul funcţionar la tribunal şi cel mai mic fierar în sat. Nistor a fost sortit să plece în lume să-şi caute norocul. Cele trei fete s-au căsătorit în sat. Nistor, de cum a ajuns în America a nimerit peste un mare fermier cu turme de vite şi oi. A fost angajat să pască oile. Acel fermier era foarte bogat şi poseda mari întinderi de pământ arabil şi pentru păşunat. Fermierul i-a dat lui Nistor un cal frumos pe care să-l încalece şi să păzească turmele de oi. Nu după multă vreme, Nistor şi-a procurat un costum de cowboy, o şea frumoasă şi o pălărie mare. Bineînţeles că mai avea şi un bici frumos şi mai visa să-şi cumpere nişte pistoale la cingătoare. Îi şedea foarte bine lui Nistor în costum de cowboy şi la anii lui tineri poate visa la cine ştie ce aventuri. Oricum, munca lui nu era grea, câştiga parale bune, avea mâncare destulă şi trăia foarte bine. Toate au mers bine, până într-o zi când s-a luat la întrecere cu alţi tineri, la o cursă de cai, improvizată de ei şi a uitat de turma de oi. Oile au păscut cât au păscut şi la urmă li s-a făcut sete. Cum Nistor era ocupat în altă parte cu concursul de călărie, oile au plecat singur să-şi caute apă; dar ele n-au mers unde le ducea Nistor de obicei, ci au pornit într-o direcţie unde era o mare prăpastie. Dincolo de prăpastie se vedea apă şi cum lor le era tare sete, oile au apucat-o drept înainte spre apă şi au căzut toate în prăpastie, de unde nu au mai putut fi scoase. Unele s-au zdrobit, iar altele s-au înecat. Când s-a întors Nistor de la călărie şi a văzut isprava, a rămas încremenit. De frică nu mai ştia ce să facă. Fără oi nu mai avea ce să caute le fermier. Într-o clipă i-a venit ideea salvatoare: să fugă undeva, să dispară. Zis şi făcut! A vândut calul şi ce mai avea la el şi cu banii strânşi de mai înainte a mers la o gară, şi cu trenul, direct la port. A luat vaporul şi nu s-a oprit decât în Voloca. Tot drumul l-a parcurs cu grijă şi cu frică să nu-l ajungă păgubaşul.
Noroc pentru Nistor că atunci se călătorea mult mai uşor în ce priveşte formalităţile de trecere dintr-o ţară în alta. Ajuns în sat, Nistor a scăpat de belea căci fermierul se afla la multe mii de kilometri peste ocean şi i-a pierdut urma.
Ai lui din sat, îl credeau că s-a întors cu mulţi dolari şi sperau să-i ajute într-un fel; nu ştiau că Nistor a venit numai cu sufletul, tot într-o fugă şi că de abia a avut cu ce să-şi plătească drumul. Când îşi aducea amintea cât de bine trăia la fermier şi ce cal frumos avea, îi venea să moară de necaz. Dar ce bine îi şedea lui în costum de cowboy! Toate s-au topit ca un vis frumos. Acasă era lipsă, iar părinţii bătrâni, aşa că n-avea la ce să stea şi de ce să se apuce. Nici lucrul din greu nu-i prea plăcea lui Nistor şi nu mai ştia ce să facă de necaz. Până la urmă s-a încurcat cu o vădană, Angheluşa de lângă preotul cel tânăr, căreia i-a făcut un băiat. Lucra cu ziua pe unde putea, mai tăia şi la zdrub, dar gândul lui îl tot ducea la America, însă în altă parte nu acolo unde a pierdut oile. Ei, de dus, s-ar fi dus el, dar n-avea bani de drum. După aşteptări şi răbdări amare, i-a surâs iarăşi norocul. S-a găsit un binefăcător, care i-a trimis un paşaport şi bani de drum şi cum a plecat, plecat a fost că pe urmă nu s-a mai întors.
Cât a stat prin sat, îi plăcea să meargă la horă şi la petreceri. Juca frumos. În timpul sărbătorilor de iarnă, a umblat şi el cu irozii. Pe băiatul său, nu l-am cunoscut decât după mulţi ani, când era însurat şi îndeplinea serviciul de vânzător la cooperativa din sat, pe timpul ruşilor, cam prin 1967.
Un alt volocean isteţ, care a venit din America pe un an, cu paşaport, şi apoi s-a întors acolo definitiv, a fost Dumitru Hâncu, cumnat cu N. Manoilă. Acesta era un bărbat scund, brunet şi frumos. Cam prin 1924 a venit el prin sat. Îi plăcea să cinstească şi să ia gustări la cârciuma de la Gordeni. Fiindcă avea ceva parale, îi invita şi pe alţii la cinste şi uneori o invita şi pe cârciumăreasă cu care se împrietenise, după o bucată de vreme.
Cârciuma era ţinută de un fecior a lui Aizic. Acesta avea o nevastă tânără şi tare frumuşică. În familia lor era şi o fetiţă dar poate de la alt bărbat. Cât despre soţul cu care trăia, el suferea de epilepsie şi nu se prea împăca cu el. Era cam slăbănog.
Dumitru Hâncu, tot umblând pe la cârciumă, de la prietenie a ajuns la dragoste mare cu cârciumăreasa, căci şi ea s-a prins foarte tare şi nu mai putea de dorul lui Dumitru Hâncu. De la o vreme bărbatul ei a cam simţit ceva, dar nu putea să facă nimic. Tăcea şi se făcea că nu ştie nimic. Nici nu putea altfel să procedeze.
Situaţia aceasta a durat aproape un an, la expirarea termenului de şedere în ţară, Dumitru Hâncu a plecat înapoi în America, după ce a mai avut multe întâlniri şi convorbiri tainice cu cârciumăriţa. Nimeni nu ştia nimic despre ceea ce au vorbit şi ce au hotărât ei la despărţire. După un timp însă, Dumitru Hâncu i-a trimis paşaport pentru ea şi pentru fetiţă. Se pare că acest paşaport n-a venit cu poşta, pentru a nu cădea cumva în mâinile cârciumarului, ci a fost adus de Nicolai Paulencu (a lui Gh. N. a Ursului), şi înmânat în secret, persoanei în cauză, cârciumăresei. Îndată ce a primit paşaportul, cârciumăreasa s-a pregătit de drum în cea mai mare taină şi într-o seară, pe când bărbatul ei era plecat de acasă, ea şi-a luat fetiţa şi a mers de a dormit peste noapte la surorile lui Dumitru Hâncu. A doua zi de noapte, a şi plecat spre Cenăuţi şi de acolo în Lumea Nouă, unde o aşteptau fericirea şi viitorul.
Când s-a întors acasă feciorul lui Aizic şi-a găsit casa pustie, s-a întristat peste măsură şi a plâns cu amar. De atâta durere şi tristeţe, s-a îmbolnăvit mai rău şi după o zăcare grea a şi murit. Soţia lui şi fetiţa nu s-au mai întors şi nici nu au mai dat vreo scrisoare.
De altfel şi Dumitru Hâncu a rărit cu scrisorile către surori şi neamuri şi de la o vreme n-a mai scris şi nici nu s-a mai răspuns.
Un alt fecior inteligent şi frumos, Procopie a lui Aritmon a plecat în Argentina şi nu s-a mai întors nici el. Procopie Semeniuc a lui Artimon mai fusese plecat în Canada ori SUA, unde a stat câtva timp, apoi s-a întors în sat şi s-a căsătorit. Pe când era fecior foarte isteţ şi prezentabil, l-am văzut la horă la Vanzureac conducând diferite jocuri fecioreşti: arcanul, raţa, sârba, etc. Într-un timp m-a vizitat şi pe mine, cu care ocazie am constatat că era şi un mare iubitor de muzică. Cânta foarte bine la clarinet. Am avut cu el mai multe convorbiri şi mi-a plăcut foarte mult felul în care se comporta şi vedea lucrurile. Mi-a părut foarte rău când am aflat că nu mult după căsătorie a plecat în Argentina. Multă vreme nu s-a auzit nimic despre el. Într-un târziu s-a zvonit că ar fi murit într-o revoluţie acolo, la care să fi luat şi el parte.
Trebuie amintiţi şi alţi voloceni care au plecat în America, şi anume: Tănase a lui Iacob Lupaşcu, Petrea Ceucă şi un fecior a lui Ştefan A lui Maftei. Despre aceştia, nu ştiu dacă s-au întors careva din ei în sat, ori că au rămas toţi acolo definitiv.
În rândurile ce urmează amintesc numele altor patru voloceni care au fost în Canada sau SUA. Ei sunt: Vasile a Ghioghoaie, un oarecare Paulencu, altul Agafi şi în fine Ion L. Poate că ei s-au dus să câştige bani prin muncă, dar de la o vreme li s-a urât cu lucru şi au căutat să trăiască mai bine şi mai uşor fără să muncească. Despre aceştia ştiu că s-au întors în Voloca, sau mai bine zis, au fost expulzaţi şi aduşi de acolo din post în post ca delicvenţi indezirabili.
Se vede că au comis acolo diferite infracţiuni şi au fost luaţi la ochi de autorităţi. Au mai fost şi închişi pentru diferite rele. Adeseori jucau cărţi şi câştigau bani pe care tot la jocul de cărţi îi pierdeau. Dacă s-au obişnuit cu viaţa uşoară, au uitat de muncă. Numai că omul ca să trăiască are nevoie mereu de bani. Ce-au făcut, ce au dres, numai ei au ştiut, dar se vede că nu au mers pe drumul cel bun, şi prinşi de mai multe ori cu mâţa în sac au fost consideraţi ca recidivişti şi până la urmă, izgoniţi de acolo. Numai că ei nu au scăpat aşa de ieftin. Atât Vasile a Ghighoaie, Agafi cât şi Paulencu au fost intoxicaţi (otrăviţi) cu nişte ţigări, de şi-au pierdut mintea şi au rămas cât au trăit cam afumaţi şi cumintea alterată, şubredă. Fumul de la acele ţigări otrăvite le-a mers în plămân şi apoi la creier şi aceasta le-a fost fatal. Au rămas nişte debili mintali pentru toată viaţa. Se pare că Paulencu a murit după un an, iar Vasile a Ghioghoaie şi cu Agafi au mai trăit. Vasile lucra la pădure, iar Agafi trăia pe lângă părinţii săi şi făcea câte ceva treabă pe lângă casă. După un timp oarecare au murit şi aceştia.
Destinul lui Ion L. a fost cu totul altul. Acesta şi-a dat de la început seama că acele ţigări pot fi otrăvite şi n-ar fi bune de fumat. De aceea a refuzat să fumeze acele ţigări ce i s-au oferit. S-a gândit el că n-a fost atât de cumsecade încât domnii care-l cercetau să-i ofere tocmai lui ţigări. Dar oamenii aceia nu s-au lăsat nici ei păcăliţi şi dându-şi seama cu cine au de-a face, i-au tăiat două degete de la mâna dreaptă, însemnându-l pentru totdeauna. Om curajos şi deştept, Ion L. a lăsat să i se taie degetele, preferând să rămână teafăr la minte. Dacă Ion L. a refuzat să fumeze, el s-a întors sănătos şi cu mintea trează acasă.
Dacă i s-au tăiat degetele, aceasta n-a fost degeaba. La un joc de cărţi care a ţinut trei zile şi trei nopţi, el a pierdut o sumă mare de bani. Când a început jocul, Ion L. n-o fi avut aşa mulţi bani, dar jucând o bucată de vreme, i-a surâs norocul şi s-a văzut cu o grămadă frumoasă de dolari pe masă. La sfârşitul celor trei zile şi trei nopţi de joc, norocul l-a părăsit şi dintr-o dată s-a trezit fără nici un ban. Pierduse toţi banii pe care i-a avut şi pe cei pe care îi câştigase. Din mare bogătaş ce fusese o clipă, s-a văzut sărac lipit pământului.
Nu era Ion L. omul care să se resemneze aşa uşor. I-a venit pe dată ideea salvatoare, ca un fulger.
Partenerul de joc care luase toată suma de bani, i-a pus într-o geantă mare şi s-a sculat de la masă ca să plece acasă. Cum stătuse multă vreme la joc, omul avea şi el mare nevoie să meargă şi la closet. După ce a intrat în W.C., la câteva clipe, a intrat şi Ion L. peste dânsul şi l-a lovit cu mănunchiul revolverului peste cap de l-a ameţit lăsându-l în nesimţire. Ion L. a pus mâna pe geanta cu bani şi pe aici ţi-e drumul. A ţinut-o tot într-o fugă ca să scape de urmăritori. Se îndrepta către graniţă voind să fugă în Mexic.
De la o vreme, bănuind că este urmărit s-a gândit că e mai bine să ascundă banii undeva şi să fugă fără ei. Aceasta până se vor linişti lucrurile şi apoi să se întoarcă la ascunzătoare şi să-şi ia banii. Ajuns la un pod de cale ferată, a demontat (scos) câteva pietre de la capătul podului, a vârât banii în gaură şi a pus pietrele la loc. Socoteala lui Ion L. s-a dovedit a fi bună, pentru că urmăritorii săi l-au ajuns şi au pus mâna pe el tocmai când se pregătea să treacă graniţa. A fost arestat şi adus înapoi la locul cu pricina în vederea cercetărilor. Ion L. a negat tot timpul că ar fi luat banii şi nici anchetatorii săi n-au putut scoate nimic de la dânsul. Şi de data aceasta, Ion L. s-a ţinut tare în faţa anchetatorilor. Totuşi ei l-au găsit vinovat pentru că a fugit şi a încercat să treacă frontiera. Dacă ar fi fost nevinovat, nu avea nici un motiv să fugă cu intenţia de a trece frontiera. Având şi antecedente, poliţia a vrut să scape de el şi după anumite formalităţi, a fost însemnat după cum s-a povestit şi mai sus şi expulzat. Ion L. nu a avut posibilitatea de a se mai întoarce pe la ascunzătoare ca să ridice banii, fiind că n-a mai scăpat de sub pază, ci a fost dus sub exortă din post în post, cale lungă, până în satul său.
Ajuns în Voloca, a trebuit să se apuce de lucru. A cerut de la părinţi partea ce i se cuvenea pe care a vândut-o şi cu banii primiţi a cumpărat un loc mai la deal de podul Olicichii, pe părău în sus, unde a făcut două iazuri. A adus puieţi de peşte şi a populat iazurile. După ce unii peşti s-au făcut mari, i-a mutat în iazul cel mic pentru prăsilă, ceilalţi rămânând să mai crească. Pe cei mari îi hrănea şi îi îngrăşa cu carne şi viermi, apoi îi vindea în oraş unde-i ducea într-un butoi, vii, proaspeţi. Cu treaba aceasta Ion L. făcea frumoase parale.
A făcut şi o crescătorie de găini ouătoare, pe care le hrănea bine, iarna le ţinea la cald astfel că el avea tot timpul anului ouă proaspete de vânzare pe care le vindea la restaurante. Avea şi de aici un câştig bun.
Dar Ion L. nu s-a oprit aici; el s-a întovărăşit cu un vecin şi s-a apucat să facă în timpul liber, sobe şi cuptoare bune de tip mai nou la casele oamenilor. Scotea şi din munca aceasta bani buni. Într-o vreme, omul nostru s-a umplut de bani şi din sărac ce-a fost, a ajuns să împrumute bani la oamenii care aveau nevoie să-şi facă o casă, ori să-şi cumpere pământ. Desigur, banii nu-i împrumuta pe degeaba ci cu o dobândă oarecare.
A fost căsătorit şi a avut copii. El a murit către sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în împrejurări nu tocmai clare. Dacă în tinereţe, viaţa lui a fost pătată de fapte condamnabile, mai apoi s-a corectat şi a dovedit că se poate trăi bine prin muncă cinstită. A fost un om practic, capabil de multe iniţiative, de la care mulţi oameni au învăţat câte ceva bun.
Volocenii statorniciţi în Canada ori America s-au căsătorit acolo, şi au întemeiat familii şi gospodării frumoase. Unii dintre ei au avut avere datorită muncii şi hărniciei lor. Urmaşii lor au ajuns la situaţii înfloritoare datorită studiilor pe care le-au făcut şi spiritului practic de care au ştiut să dea dovadă. S-au căsătorit şi ei tot în america şi Canada cu fete de acolo sau cu italience sau franţuzoaice, mutându-se în ţările respective.
Printre românii din America, plecaţi acolo din Ardeal sau din Bucovina, sunt deci şi mulţi voloceni. În prezent se află în viaţă fii, nepoţi şi strănepoţii volocenilor de altă dată.
În ce priveşte numărul românilor din Canada şi S.U.A. el este cu sutele de mii.

2 comentarii:

silvia spunea...

Peste multi ani am ajuns si eu,o Volocianca cu familia in strainatate.Am citit cu mult interes istoria satului Voloca si a meliagurilor natale.Multumesc domnului Toader Ionica. Silvia

silvia spunea...

Peste multi ani am ajuns si eu,o Volocianca cu familia in strainatate.Am citit cu mult interes istoria satului Voloca si a meliagurilor natale.Multumesc domnului Toader Ionica. Silvia