duminică, 30 martie 2008

1.13 Portul şi îmbrăcămintea voloceanului. Industria casnică. Meşteşugurile

Încă de la întemeierea satului, portul voloceanului a fost cel naţional, lucrat în casă din produsele gospodăriei sale.
Femeia a semănat cânepă sau in, le-a dus la pârâu sau la baltă la tochit. Când cânepa a fost tochită, a fost scoasă pe mal şi uscată. Adusă, acasă cânepa trebuia mai întâi bătută şi meliţată. În urma acestor operaţii se obţineau firele de cânepă. Acestea se răgilau, se pieptănau dând fuiorul, câlţii şi bucii care trebuiau torşi.
La început, pe când încă nu era bumbac, fuiorul tors era urzit ( pregătit pentru urzeală), iar câlţii se torceau pentru bătătură. Din urzeala de fuior bătută cu tort de câlţ, ieşea o pânză cam groasă şi gălbuie. Dar, înainte de a fi dată la ţesut, cânepa toarsă era răşchirată de pe fuse pe răşchior şi se făcea calupuri. Aceste calupuri trebuiau zolite de mai multe ori ca să se cureţe şi să se zolească. Lucrul acesta se făcea cam prin postul mare.
După ce s-a terminat cu zolitul, calupurile se puneau pe vârtelniţă şi se depănau în gheme. Ghemele de fuior se urzeau, iar cele de câlţi erau făcute ţevi pentru bătătură. De pe urzitoare, tortul era învălit pe sul şi ca să nu se încâlcească, se puneau vergele. Celălalt capăt al tortului era nividit prin iţe şi prin spată, şi apoi legat cu sulul de lângă natră. Pânza se ţesea cu ajutorul stativelor.
Ca să nu se scămoşeze, urzala prin frecarea cu dinţii de la spată, şi să nu se rupă, ea era unsă cu un fel de pastă din mămăligă, numită majă. Pânza astfel făcută se numea “pânză de-a nostru”, adică ţesută în întregime din material de-al nostru, spre deosebire de pânza de mai târziu care se ţesea cu urzală de bumbac importat din Canada şi bătută cu fuior de-al nostru din cânepă. Această pânză cu urzală de bumbac era mai fină şi mai albă.
Pânza cea de demult se ţesea numai cu de-a nostru. Din ea făcea gospodina cămăşi, ismene şi tot ce-i trebuia în casă şi pentru sine, pentru bărbat şi pentru copii.
Din aceeaşi urzală, dar bătută ceva mai groasă, se puteau ţese ştergare şi saci; dacă bătătura era din buci, atunci se puteau ţese ţoluri de aşternut. La fel se ţeseau şi lăicerele simple, decât că gospodina bătea vârstat, când bătătură albă, când colorată în negru.
După ce era scoasă din stative, pânza era tăiată în bucăţi de câte 12-13 metri şi se da la ghilit ( înălbit). Ţesutul se făcea cam primăvara, iar ghilitul vara. Ghilitul consta la noi, în zbaterea pânzei în apă, într-un ciubăr şi aşternerea ei pe iarbă la soare. Nu era lăsată să se usuce, când era încă puţin jilavă, trebuia strânsă şi zbătută din nou în ciubărul cu apă încălzită la soare, şi apoi iarăşi întinsă pe iarbă. Aşa se proceda toată ziua.
După vreo trei săptămâni de ghilit, pânza se înălbea şi se făcea curată şi bună de lucrat. Gospodina îndoia şi întindea pânza foarte bine, făcând-o vălătuc. Pânza era îndoită în două ca să nu iasă vălătucurile prea lungi. În forma asta se păstra în ladă.
În timpurile vechi, lumea purta numai pânză de-a nostru. Pe la începutul sec XX, unele femei mai bogate, au început să facă şi pânză şi cu urzală de bumbac. Cu trecerea timpului, această pânză s-a generalizat şi nu mai făcea nimeni cămăşi din pânză de-a nostru. Poate, doar cei foarte săraci; apoi a ieşit cu totul după 1920.
Pentru timpul călduros, gospodina putea face din pânza toată îmbrăcămintea trebuincioasă în familie.
Pentru vremea mai rece ori geroasă, trebuia altfel de îmbrăcăminte care să ţină de cald. Pentru aceasta omul ţinea pe lângă gospodărie şi câteva oi, de la care avea nu numai laptele şi brânza ori carnea, foarte bune pentru hrană, dar şi lână din care se puteau ţese foarte multe lucruri bune de îmbrăcat şi chiar de aşternut şi acoperit. Tot din lână se mai puteau face şi alte lucruri necesare în casă pentru a o împodobi. Bineînţeles, toate s-au făcut pe încetul, cu trecerea anilor.
La început, lucrurile au fost mai simple şi numai practica îndelungată le-a adus forme desăvârşite. Cusăturile şi alesaturile din vremurile îndepărtate, nu arătau aşa de frumoase ca cele pe care le-am apucat noi.
Primăvara, după ce se tundeau oile, lâna se spăla bine, apoi se scărmăna. În felul acesta se separa părul de canură. Părul se putea toarce mai subţire şi din el se făcea urzală pentru catrinţe, brâie, trăiste, ori se torcea mai plin, pentru urzală de sumane, mantale, covoare, ţoluri, berneveci şi paretari.
Torsul, depănatul, urzitul şi ţesutul lânii se făcea cam la fel ca şi la pânză, atâta doar că nu se ghilea. În schimb, lâna se ţesea în mai multe iţe, nu în două cum era cazul la pânză. Din canură se făcea bătătura. Lâna toarsă şi făcută calupuri pe răşchitor trebuia vopsită în diferite culori şi apoi era dată la lucru.
În vremurile vechi, se foloseau numai culori naturale, obţinute din plante, flori şi coji diferite. Erau frumoase şi trainice acele culori, ba erau şi ieftine.
Cu dezvoltarea industriei chimice, au apărut şi fărburi în multe culori, uşor de procurat, astfel că femeile au părăsit, cu timpul, colorile naturale, şi s-au deprins a folosi fărburile noi ieşite.
Gospodina vrednică s-a deprins repede a lucra şi lâna, din care şi-a făcut catrinţe, brâie, baiere la trăiste, covoare, sumane, pături, pâsle, etc. De acum avea cu ce să se îmbrace întreaga familie pe timp friguros şi de asemeni avea ce să aştearnă pe pat şi cu ce să se acopere.
Dar, de la oi mai avea şi pieile din care omul s-a învăţat să-şi facă o căciulă frumoasă şi călduroasă, un cojoc bun sau o bondiţă, pentru atunci când nu era prea frig. Se mai făceau din piele şi pieptare, purtate mai ales de bărbaţi. (bondiţă = lebic)
Tot din lână toarsă, fie păr sau canură, femeia s-a învăţat a împleti ciorapi şi mănuşi precum şi flanele din borangic, zis la noi boronciuc.
Dar pe timp de iarnă, nu ajungea numai cojocul şi căciula ori sumanul; mai trebuiau încălţate şi picioarele. Astfel mai tăia şi câte o vită, din pielea căreia a învăţat să-şi facă, mai întâi opinci, apoi ciobote, calaveri, bocanci şi ghete. Şi aşa, după multă vreme, omul s-a deprins cu un trai mai bun, căutând să se îmbrace tot mai bine şi mai frumos.
Cele necesare în gospodărie, în privinţa îmbrăcatului, le făcea femeia, în fiecare casă. Doar sumanele, cojoacele, opincile şi ciobotele nu se lucrau în fiecare casă. Pentru aceasta s-au specializat câţiva săteni, cărora li s-a zis sumanari, cojocari, ciobotari, etc. Aceştia lucrau pentru tot satul. Cu aceştia încep să ia naştere în sat meseriile.
Specializându-se unii într-o anumită meserie, făcând mereu acelaşi lucru, s-a ivit nevoia ca pentru aceştia să lucreze alţii celelalte lucruri de care au nevoie. S-a ivit necesitatea să fie şi dintre aceia care produc mai mult decât le trebuie lor în gospodărie. Aceştia au început să vândă lucrurile care le prisoseau ori făcute anume pentru vânzare. Aşa s-a născut pe încetul industria casnică, făcând lucruri mai multe pentru vânzare. Odată cu industria, s-a născut şi comerţul sau negustoria.
În vechime, s-a practicat schimbul, adică lucru pentru lucru, marfă pentru marfă, iar mai târziu s-a trecut la vânzare pe bani, când a apărut moneda. La început a fost totul simplu şi chiar foarte simplu. Totul era însă în faşă. Numai cu trecerea sutelor şi chiar miilor de ani, s-a ajuns la forma perfecţionată a vieţii de azi.
Până acum, am arătat ce a făcut femeia în casă în ce priveşte îmbrăcămintea membrilor familiei şi în privinţa împodobirii interiorului.
De acum, să arătăm cu ce a contribuit şi bărbatul la sporirea şi înfrumuseţarea gospodăriei sale. Trebuie să recunoaştem că şi bărbatul s-a străduit să-şi aducă raportul său, tot pe atât de valoros. El s-a apucat să lucreze lemnul, pielea şi uneori metalul.
Din lemn a cioplit pentru femeia lui o furcă frumoasă şi fuse, ca ea să aibă cu ce toarce cânepa, inul şi lâna. I-a mai făcut o vârtelniţă, o urzitoare şi stative. Toate aceste obiecte atât de necesare, nu le-a lăsat aşa, cioplite din topor şi din bardă, ci le-a încrustat, le-a făcut flori ori desene frumoase cu vreun cuţitaş. Încă ceva, a căutat să fie toate cât mai drepte, mai sprintene şi mai frumoase, ca femeia să le folosească cu plăcere.
S-a mai gândit apoi omul că-i trebuie şi lui o greblă, o furcă, un furcoi, o taradaică şi multe altele, pe care s-a silit să le facă, la fel sprintene şi bune. Trebuie multe la casa omului, şi gospodarul vrednic n-a stat mult pe gânduri.
Au fost şi unii oameni mai talentaţi şi înzestraţi cu răbdare multă şi cu un gust foarte dezvoltat pentru frumos. Aceştia au lucrat cruci frumoase pentru biserică, ori de pus la mormânt. Au mai făcut troiţe şi icoane şi încă multe alte lucruri frumoase. Aşa a fost, demult, în Voloca, Naicu (Ion Onciulencu), vestit meşter în lemn, la făcut cruci şi troiţe. Bun meşter în lemn a fost şi Nistor a Lidoarei.
Din piele, făcea opinci frumoase Mătrucă a Ţâmbălarului şi mai târziu, feciorii lui, Nicolai şi Toader. Alţii făceau chimire şi curele frumoase pentru încins, ori pungi. Mai era odată, în sat la noi, un om care făcea calaveri frumoşi. Aceştia au ieşit din uz; nu se mai purtau după primul război mondial.
Nicolai a lui Matrucă a Ţâmbălarului şi mai ales Traian a Spătarului s-au apucat să facă inele, cercei, cuţite cu prăsele de lemn ori de os. Lucrul lor nu era tocmai de artă, fiind începători şi cu scule cam primitive. Totuşi lucrul lor era apreciat în sat, fiind ieftin, la îndemână şi chiar pe gustul clienţilor, care nici el nu era prea dezvoltat în acea vreme.
Procopie a lui Nica şi Alexa Melniciuc, băieţi din sat, lucrau şi ei fierul, făcând multe scule necesare gospodăriei, reparând pluguri, legând căruţe, încălţând roţi, etc.
În trecutul îndepărtat, viaţa oamenilor a fost simplă, precum simple erau şi uneltele lor. De aceea, nici produsul muncii lor nu putea să fie decât tot simplu. În afară de aceasta, prea adesea erau hărţuiţi de năvăliri şi de războaie, aşa că nu aveau la îndemână prea mult timp să se gândească la găteli. Totul era să-şi apere viaţa, familia şi bunurile pe care le aveau. Traiul era foarte nesigur.
Treapta de dezvoltare pe care se aflau atunci volocenii şi greutăţile ce le stăteau în cale, nu le îngăduiau mai mult. Lucrul de pe lângă casă, ori de la câmp, se făcea în fugă, rudimentar.
Abia în timpurile mai noi, când viaţa le-a devenit mai sigură şi mai uşoară, lucrul s-a făcut mai cu chiteală. Atunci au avut posibilitate şi răgazul necesar să ca să-şi îmbunătăţească uneltele, să le facă mai sprintene, mai bune, adeseori lucrate artistic cu cioplituri, crestături şi încrustări frumoase. Aşa erau de pildă cosiile, furcile de tors şi altele. În acea vreme de linişte, au apărut şi meşteri renumiţi, stoleri, dulgheri, constructori de case, rotari, dogari, blehari, care au venit să completeze numărul celorlalţi meşteri din sat, cum erau meşterii de unelte casnice, cojocarii, sumanarii, ciobotarii.
În unele cazuri, lucrurile acestor meşteri erau atât de bine şi de frumos lucrate, încât puteau constitui adevărate obiecte de artă. S-ar putea da ca exemplu corzile din casă, blindarele, cuierele, linguri, polonice. Cu timpul, îmbrăcămintea a devenit nu numai un obiect de strictă necesitate, cum era la începuturile sale, ci a devenit şi un articol de podoabă. Între acestea putem număra cămăşile, catrinţele, bundele şi cojoacele fetelor şi nevestelor, cusute ori brodate cu flori în culori vii, fie cu mătase sau mărgele cu o măiestrie de neegalat. Toate aceste podoabe, când au apărut, au fost semnul liniştii şi bunăstării. În asemenea împrejurări favorabile, omul are vreme să se gândească şi la frumos. Atunci sunt şi clienţi amatori pentru aceste mândreţuri precum şi meşteri dispuşi să le facă.
Lucrurile ieşite din mâna volocenilor au fost întotdeauna bineconfecţionate, frumoase şi trainice încât le-a mers vestea şi prin satele vecine. Aşa erau cusăturile, broderiile, ţesăturile, alesăturile şi împletiturile lor.
La fel, meşterii voloceni, harnici şi pricepuţi în lucrul lor, erau angajaţi până în cele mai îndepărtate sate.
Am arătat că la început oamenii îşi făceau fiecare pentru sine tot ce le trebuia. Această situaţie nu putea să dureze la infinit. Aşa sunt legile progresului şi ele se impun pretutindeni şi totdeauna. Munca îndelungată şi repetată aduce specializare şi aceasta la rândul ei aduce progres. Cu cât un om face un lucru de mai multe ori, se presupune că din ce în ce el îl poate face mai bine. Totdeauna a fost aşa. După ce oamenii şi-au satisfăcut propriile nevoi, au trebuit să vândă din produsul lor. Adică, au început să facă marfă pentru piaţă. Ca să se impună, ei au căutat să-i întreacă pe alţii, aducând lucrurile cele mai bune şi mai frumoase. Aşa au fost ei în toate timpurile şi aşa au rămas.
La începutul acestui capitol, am afirmat că volocenii umblă în port naţional. Da, aşa este. Ei umblă aşa şi în zilele lucrătoare, nu numai la paradă cum se întâmplă în alte părţi.
Portul lor este portul dacilor din care se trag. Portul voloceanului este vechi, de veacuri, născut pe acel pământ ce i-a rămas moştenire de la strămoşi, este confecţionat din produsele realizate în sat şi prelucrat de mâinile sale. Nimic cumpărat, nimic importat. De aceea portul voloceanului este port naţional.
Acele scrise aici sunt pentru Voloca de altă dată, pentru satul de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Acum situaţia este schimbată radical, dar despre aceasta nu este locul să scriu aici.
După cât se poate constata din povestirea de mai sus, nu încape nici o îndoială că volocenii sunt oameni foarte înzestraţi şi cu mare tragere de inimă spre lucru bun şi frumos.
În acest sat s-au găsit întotdeauna nu numai ţărani agricultori, pricepuţi în treburile gospodăriei, ci şi meseriaşi de frunte şi meşteri vestiţi în toate ramurile. Numărul lor a fost atât de mare, încât Voloca s-ar putea numi un sat de meşteri şi lucrători calificaţi. Însăşi faptele confirmă această realitate şi ea apare în mod evident, în mai multe capitole din această lucrare.
O mărturie grăitoare pentru ei este însuşi satul întreg cu toate gospodăriile lui şi cu tot ce se găseşte în el trainic şi frumos.

Niciun comentariu: