duminică, 30 martie 2008

2.15 Petrecerile şi jocurile de altădată de la Grigore Vanzureac

După cât îmi aduc aminte, cele mai frumoase jocuri şi petreceri ce se organizau în satul nostru după primul război mondial au fost acelea de la Grigore Vanzureac.
Gospodarul acesta avea un loc foarte potrivit, bine îngrijit şi îngrădit din toate părţile. Împrejur erau pomi şi copaci înalţi şi la intrare era o fântână cu apă bună.
Locul era liniştit şi ferit de praf şi de vânt. În timpul căldurilor de vară, acolo era frumos şi plăcut şi pomii ce se aflau împrejur ţineau de umbră şi de răcoare.
Fântâna de lângă drum era cu roată, avea o vadră mare în care se scotea apă şi alături pe ghizdele se găsea şi o cană de băut apă. Ghizdele erau lucrate cu măiestrie şi fântâna era acoperită cu tablă. În apropierea ei se aflau scaune lungi făcute din leaţuri şi din praştini. Toate aceste îndreptări erau tare necesare într-un loc unde se aduna lume multă. Era spaţiu îndestulător atât pentru cei ce veneau să joace cât şi pentru cei care veneau să privească. Se strângea acolo aproape tot tineretul satului şi mai veneau mamele fetelor şi chiar mulţi gospodari dintre cei tineri. Când era hora în toi, apăreau şi mulţi dintre intelectualii satului să privească acele dansuri naţionale şi portul atât de frumos brodat al fetelor. Veneau tineri şi din alte sate să privească hora noastră şi mai ales să înveţe jocurile de la noi. Erau unele jocuri vechi, româneşti de ale noastre, dar mai aveam şi jocuri aduse din alte sate şi chiar din alte provincii ale ţării, de pildă din Moldova şi din Ardeal.
Satul Voloca avea muzicanţi mulţi şi încă dintre cei mai buni. Toţi erau români din satul nostru. De obicei, la horă erau angajaţi să cânte câte un scripcar, un ţâmbălar şi un toboşar. La petrecerile mai mari se angajau mai mulţi lăutari, cu trompetă, clarinet şi un contrabas. La aceste petreceri intrarea era cu plată şi venea lume mai puţină, mai ales tineretul.
Mai la o margine, către casa lui Grigore Vanzureac, era un scrânciob mare cu mai multe scaune după modelul celor din Moldova , că de acolo s-a inspirat Grigore Vanzureac Pe un astfel de scrânciob se putea da oricine, singur scăunel. Acesta prezenta oarecare pericol pentru cei care vroiau să treacă peste osie, adică să treacă peste cap. Această figură o făceau numai cei care aveau curaj şi îndemânare.
Noul scrânciob al lui Vanzureac s-a impus de la început cu putere şi toată lumea dădea năvală la el. Scrânciobul avea mare căutare din primăvară până în toamnă dar mai ales pe timpul sărbătorilor mari şi la Paşti. Astfel, unii dansau, alţii se dădeau în scrânciob, alţii priveau şi toată lumea era bucuroasă şi mulţumită. Râsete, glume şi voie bună!
Era mulţumit şi proprietarul Grigore că putut înfăptui ceva ce n-a mai fost în Voloca. Era un om mărunţel la trup, negricios la faţă şi cumsecade. După tot ce a săvârşit, s-a vădit a fi isteţ şi întreprinzător. După cum judeca el lucrurile şi după ţelul ce şi 1-a propus, se vedea că este şi un om inteligent şi un bun român. A fost în mai multe rânduri şi deputat la primărie în consiliul comunal al Volocii.
Îi veneau fel de fel de idei noi în cap, pe care căuta să le aplice în practică. Astfel, s-a hotărât să deschidă un restaurant în două încăperi din casa lui, aşa că acei care veneau la joc puteau să guste ceva sau să cinstească vreun pahar două de băutură. Aici intrau feciori şi mai ales gospodarii, iar uneori intelectualii din sat. A mai deschis şi debit de tutun şi ţigări.
Drept este că Grigore Vanzureac nu se alegea cu cine ştie ce mare câştig de pe urma întreprinderii sale pentru că îi plăcea şi lui să cinstească uneori, alăturea cu clienţii săi. Astfel, mulţi au avut prilejul să bea câte un pahar, două de rachiu sau rom fără prea mare cheltuială, deoarece Grigore nu era un om lacom şi zgârcit şi îi plăcea să petreacă şi el în rând cu lumea.
Localul său avea două încăperi: una mai mare în care erau serviţi clienţii obişnuiţi şi una mai mică unde erau serviţi clienţii mai de vază.
De nu s-ar fi întâmplat ca şi fata' să mai cinstească pe câte un fecior care o lua la joc, poate că sporul ar fi fost mai mare şi veniturile mai substanţiale. Oricum ,afacerea totuşi mergea şi cât de cât se câştiga ceva.
Tot Vanzureac a fost cel dintâi care s-a gândit că ar fi mai bine să fie în sat o baie publică unde să se m i spele oamenii şi să se mai cureţe şi mai ales aceia care lucrau la haiţ. Zis şi făcut. Vanzureac a făcut un plan pe care de-ndată 1-a şi pus în executare.
Către un şanţ, nu departe de scrânciob, a pus oameni să sape o încăpere în mal, a adus cărămidă, ciment, şi-a procurat o ţeavă lungă (conductă) cu care să aducă apa de la fântână apoi şi-a făcut rost de câteva ţevi mai subţiri şi site cu care a făcut duşuri. Nu mult după aceea, a adus de la oraş o sobă şi un cazan mare pentru încălzit apă şi îndată baia a fost gata. Această baie a funcţionat o bucată de vreme numai că îi mai trebuiau unele îmbunătăţiri.
Totuşi, pentru moment făcea faţă. Apa din baie se scurgea printr-o gaură, direct în pârău care era alături, fiind asigurată în felul acesta şi canalizarea. Această baie cu modesta instalaţie ce o avea, cam primitivă nu putea oferi cine ştie ce confort şi comoditate, dar pentru a început a fost totuşi bună şi iniţiativa demnă de lăudat. Omul se străduia să facă bine şi să aducă unele servicii consătenilor şi în acelaşi timp urmărea să mai câştige şi el ceva parale.
Cum orice început este greu profitul întârzia şi se lăsa cam mult aşteptat. Grigore nu se putea procopsi de pe urma întreprinderilor şi iniţiativelor sale. Prea puţini oameni veneau la baie, ba că era prea scump, ba că se putea spăla şi acasă. Este ştiut că ţăranul este cam strâns la pungă şi nu dă parale pe te miri ce.
Nefiind întreţinută, baia a căzut în paragină şi din cauza eroziunii a fost părăsită. Pârâul i-a adus unele stricăciuni pe care omul nu le-a mai reparat. Devenise nerentabilă. Mai plănuia el să facă şi alte lucruri, dar cum nu avea bani le amâna pe vremuri mai bune.
Am considerat că-i bine să scriu câteva rânduri despre Grigore Vanzureac, voloceanul care s-a străduit să vină cu ceva nou şi să realizeze ceva în satul său. E1 a cedat o parte din grădina sa ca să facă un teren bun şi frumos pentru hora satului pe care a vrut şi a reuşit s-o aducă din tolocuţă din faţa crâşmei lui Iosub, în ograda sa, dând cu acest prilej o lovitură destul de grea pripăşitului şi îmbogăţitului de pe urma sătenilor, Iosef Singer, străin de neam şi de sat.
Odată ce hora a fost mutată la Vanzureac, el a avut grijă de o muzică bună şi de jocuri noi, frumoase şi numai româneşti. Printre cei care i-au înţeles rostul strădaniei sale a fost şi învăţătorul Nazarie Paulencu din satul nostru care a adus şi el multe jocuri noi pe care le conducea cu multă pricepere în anii tinereţii.
Toate acestea se petreceau în anii de după primul război mondial după ce Bucovina s-a unit cu regatul român. Erau ani de glorie şi de mari prefaceri, ani de bucurie şi de speranţă.
Petrecerile şi jocurile de la Vanzureac din acea vreme (perioadă) nu-şi mai au egal în ce priveşte frumuseţea lor. La ele participa foarte multă lume dornică să vadă jocurile noi care plăceau tuturor; şi celor ce jucau şi celor ce priveau.
Erau foarte mulţi flăcăi mai în vârstă dintre cei veniţi de pe toate fronturile, dar între timp se ridicaseră şi alţi flăcăi mai tineri care nu făcuseră războiul. De asemeni, erau şi foarte multe fete, unele mai în vârstă care nu s-au putut mărita la timp deoarece feciorii fuseseră plecaţi la război. Acestea se cunoşteau pentru că erau ceva mai trecute. Toate însă erau frumoase, gătite cu multă grijă şi tare mândre în ţinuta lor. Feciorii se purtau frumos cu ele şi le respectau, acordându-le atenţia cuvenită.
Între timp, se ridica alt rând de fete mai tinere şi tot frumoase care urmăreau să se impună şi să-şi ia locul cuvenit la horă. Era mare întrecere între ele, să se îmbrace care de care cât mai frumos în cămăşi şi catrinţe cât mai înflorate şi mai alese ca să placă la feciori. Aşa mândreaţă de horă n-a mai văzut satul până atunci. Cât era de mare vatra rezervată pentru joc, era plină de perechi de fete şi flăcăi. Lumea nu se mai sătura să-i privească şi să-i admire. Dintre toţii flăcăii care jucau grupul cel mai numeros îl alcătuiau arcaşii. Ei organizau acele jocuri şi ei le conduceau Cei mai impunători, mai mândri şi mai serioşi erau aceia care făcuseră războiul şi au avut norocul să se întoarcă teferi acasă.
Cu aceştia ar fi vrut toate fetele să joace. Mamele fetelor stăteau deoparte şi priveau odraslele lor cum joacă de frumos. Simţeau o bucurie în inima lor şi poate că în acele momente îşi aduceau aminte de propria lor tinereţe.
Altele priveau cu interes flăcăii care jucau cu fetele lor şi poate că se gândeau la anumite planuri de căsătorie.
Cred că nici la Paşti nu se strângea atâta lume ca la hora de la Vanzureac Grigore. Veneau şi gospodari mai tineri ce nevestele lor să privească hora. Pe margini stăteau fetişcane şi băietani privind cu atenţie la joc cu scopul de a învăţa figurile.
Până şi noi copii de şcoală, ne prindeam în joc, la capăt sau la o margine şi jucam în rând cu flăcăii şi fetele. Ne plăceau foarte mult acele dansuri naţionale şi vroiam să le învăţăm. Ne prindeam şi noi băieţii, perechi, perechi şi jucam ca flăcăii cei mari, în sunetele muzicii. Era frumos din partea celor mari că niciodată nu ne-au fugărit de la jocul lor, ci ne-au lăsat să jucăm alături de ei şi să învăţăm şi noi acele jocuri frumoase. Noi aveam grijă să ne purtăm bine, jucam mai departe şi nu-i supăram cu nimic. Şi aşa, am rămas cu amintiri de neuitat din acele vremuri atât de scumpe nouă.
Toată acea mulţime de perechi juca bine, corect şi cu multă simţire şi ar fi tot jucat mereu dacă muzicanţii nu s-ar fi oprit din când în când să se odihnească.
Toată lumea era dornică de joc şi petrecere, stare explicabilă după lipsit prea mult oamenilor. Această perioadă de renaştere şi înflorire a cântecului şi jocului românesc pe pământul Volocii a durat mulţi ani.
Cam pe aceeaşi vreme, au venit în sat câţiva flăcăi din Canada şi din statele Unite ale Americii, plecaţi acolo cu mult înainte de război. Mare le-a fost bucuria de tot ce au aflat în sat, de schimbările produse şi mai ales de jocurile noi pe care ei nu le văzuseră niciodată. Au intrat şi ei în hora satului şi cu timpul au învăţat şi ei acele jocuri. Unii dintre ei au rămas în sat şi s-au căsătorit construindu-şi gospodării mari, iar alţii, după câteva luni sau un an, s-au reîntors din nou în acele ţări îndepărtate unde îşi făcuseră un rost bun în viată.
. Celor veniţi din Canada şi Statele Unite le-a mers vestea că au mulţi dolari şi multe mame ar fi dorit să-i ia de gineri. Drept că ei erau şi frumoşi şi foarte bine îmbrăcaţi, dar nu toţi aveau chiar aşa de mulţi dolari.
Toţi priveam cu drag jocurile în perechi (de doi) dar mai ales acele fecioreşti ne atrăgeau mai mult atenţia fiindcă se jucau mai voiniceşte şi aveau multe strigături şi figuri. Dintre acestea să amintim: Arcanul, Raţa şi Sârba.
Adeseori am văzut aceste jocuri conduse de un flăcău frumos şi inteligent numit Procopie a lui Artimon. El lua loc în frunte şi comanda jocul, spunând strigăturile cuvenite. Era impunător şi foarte bine mergea jocul după el. Era venit din America de Sud (Argentina) şi tot acolo s-a întors după vreo doi ani, de unde nu a mai venit în sat. După o bucată de vreme s-a auzit că a murit într-o revoluţie. Erau mulţi feciori veniţi din Canada şi din SUA, unii numai în vizită, iar alţii cu gândul de a rămânea în sat. Dintre primii au fost doi feciori ai lui Gheorghe a lui Nicolai a Ursului şi Nistor al lui Nica. Dintre cei ce au rămas, reţin numele lui Petrea lui Toderică, Toader a Păvăloaie şi Mitruţă a Savetei, venit mai târziu.
Citez câţiva feciori din sat mai de seamă din acea vreme: Procopie Paulencu, Ionica Salahor, Nichifor Rahovei, Tocari Gheorghe, Tocari Toader, Nicolae Salahor, Gheorghe şi Simion a lui Sandică, Procopie Semeniuc, Nicolae Tirlion, Vasile Dohei, Nicuţă a lui Grigore a lui Halucă şi fratele său Gheorghe. Alţii mai în vârstă decât aceştia erau Ilie D. Penteleiciuc şi Mitruţă V. Penteleiciuc, etc.
Uneori, aceşti feciori arcaşi plecau în grup de câte 60-80 la număr prin diferite sate la hram în frunte cu învăţătorul Nazarie a lui Iluţă. Pretutindeni stârneau admiraţie şi respect.
Niciodată nu voi uita acele hore şi petreceri şi nici pe acei flăcăi minunaţi. Atunci a fost apogeul jocului, al bucuriei şi al fericirii atât de lesne trecătoare.
Deşi avea o existenţă veche şi o activitate îndelungată, Societatea arcăşească nu avea un sediu propriu până în preajma anului 1930.
Fusese înfiinţată încă din anul 1906 şi desfăşurase chiar de la început o activitate rodnică, având în frunte pe preotul Gheorghe Velehorschi şi pe învăţătorul Dumitru Sfeclă, dar un local propriu nu şi-a putut construi. Pe acea vreme, Bucovina se afla sub dominaţie austriacă, astfel că această problemă nu putea să intre în preocupările autorităţilor de atunci. Pentru repetiţiile corului, arcaşii se adunau acasă la învăţătorul Sfeclă sau în vreo sală de clasă, iar când avea o adunare generală se întruneau la o casă mai încăpătoare. Lipsa unui dascăl propriu se resimte foarte mult în activitatea unei societăţi, dar împrejurările de atunci şi apoi izbucnirea primului război mondial n-au îngăduit arcaşilor să-şi construiască o casă a lor. Aveau să treacă mulţi ani până la împlinirea acestui deziderat.
Odată cu începerea războiului din vara anului 1914, activitatea societăţii arcăşeşti s-a întrerupt. Toţi feciorii şi bărbaţii tineri au plecat pe front. Abia după terminarea războiului şi după unirea Bucovinei cu regatul român, societatea arcăşească şi-a putut relua activitatea. Mai întâi s-a impus reorganizarea ei şi alegerea unui comitet de conducere.
Deocamdată, adunările se făceau la casele unora dintre membrii societăţii, dar activitatea ce se desfăşura era vrednică de toată lauda. Toţi erau bucuroşi că s-a terminat războiul şi că s-au putut întoarce la casele lor. Erau dornici să se întâlnească şi să activeze cât mai mult. Au început cu jocurile şi cu organizarea corului, fiind ajutaţi la aceasta de învăţătorul Damian din Cuciur şi de învăţătorul Paulencu Nazarie din sat. Acesta ajutat de un grup restrâns de feciori isteţi s-a ocupat de dansurile naţionale, fiind un bun instructor şi organizator în această privinţă. Învăţătorul Damian a organizat şi instruit corul societăţii. Repetiţiile se făceau la marginea satului, pe coasta Cuciurului, sub cerul liber, cam între orele 21-24. Acolo, pe o tolocuţă se adunau arcaşii din Voloca şi-1 aşteptau pe dirijorul Damian. El trecea Dereluiul şi urca voiniceşte dealul spre Voloca până ajungea la locul de întâlnire şi de îndată începea repetiţia cu arcaşii. Aşa s-a activat la început. Se muncea cu râvnă şi cu tragere de inimă. Nimeni nu spunea că-i prea departe, că nu sunt condiţii necesare, ori că ar fi prea greu. Nu se dădeau premii şi nici prime în bani şi cu toate acestea participarea tuturor era 100. Mai ales, vrednică de toată lauda a fost contribuţia învăţătorului I. Damian în ceea ce priveşte pregătirea corului. Activitatea aceasta se desfăşura în anii 1920-1921-1922. Aceştia sunt anii plini de avânt şi de cea mai rodnică activitate. Era îndată după război şi toate trebuiau luate de la început, în cea mai mare măsură, cu elemente noi, pentru că foarte mulţi dintre feciorii de vază cu deosebit talent la joc şi la cântat nu s-au mai întors din război. Aceasta a constituit o mare pierdere pentru familiile lor, pentru sat precum şi pentru societatea arcăşească.
Printre aceştia amintim pe cei doi feciori ai lui Dimitrie Cocea, un fecior al lui Toader Bojescu şi pe Nicolai a lui Procopie Salahor, unul dintre cei mai talentaţi interpreţi ai cântecelor şi doinelor la fluierul mare (caval) din câţi au existat în satul nostru.
Cu vremea, golurile s-au mai umplut şi activitatea a început să se desfăşoare normal. Numărul membrilor - societăţii sporea mereu şi de asemeni şi activitatea culturală prin aceea că s-a trecut la întocmirea unor programe artistice cu piese de teatru şi recitări de poezie. Din ce în ce, construirea unui sediu se impunea tot mai mult. Un local devenea foarte necesar, numai că pentru aşa ceva arcaşii nu aveau nici parcelă şi nici nu dispuneau de fondurile necesare. Comitetul nu avea unde să se întrunească pentru şedinţele de lucru sau pentru anumite consfătuiri. Mai greu era însă când trebuiau să se facă repetiţii sau adunări generate, pentru că era nevoie de mai mult spaţiu. În special, repetiţiile corului nu se puteau ţine regulat. Din această cauză activitatea societăţii avea de suferit şi uneori trebuia restrânsă. Această situaţie a dăinuit mulţi ani, fapt care a stânjenit activitatea corului şi a societăţii. Şedinţele şi adunările se mai ţineau tot la câte o casă încăpătoare a vreunui arcaş. Tot aşa se procedaşi când era vorba de repetiţiile corului, când se repeta vreo piesă de teatru sau când se pregăteau să facă irozi pentru sărbătorile de iarnă. Cum societatea nu plătea chirie în asemenea cazuri, toate aceste activităţi nu puteau fi găzduite pentru mult timp de către aceeaşi persoană. Cu acest prilej se făcea mare deranj la casa omului, gălăgie, mici stricăciuni şi murdărie, astfel că gospodina de casă avea motive serioase să protesteze. Şedinţele sau repetiţiile ţineau de multe ori până noaptea târziu şi cei de casă şi mai ales copii nu puteau dormi şi nu se puteau odihni în voie. De aici se vede că era greu să se desfăşoare activitatea şi se iveau multe inconveniente. Totuşi, societatea â activat mai departe şi în atari condiţii.
S-au făcut anumite demersuri la autorităţile comunale în scopul obţinerii unui local, dar cei de la primărie răspundeau că nu au de unde să pună la dispoziţie un pământ pentru societate. Adevărul este că dacă ar fi fost mai multă bunăvoinţă şi înţelegere, problema localului ar fi putut să se rezolve favorabil. Se vede că încă nu sosise ceasul.
Abia prin anul 1928 s-a putut întrezări un început bun, când un grup de arcaşi în frunte cu Mihăiţă Toader şi cu alţi membri de comitet au pornit cu toată hotărârea la treabă. Norocul lor a fost că pe atunci era primar Gorda Nicolae, un gospodar bun şi cu judecată sănătoasă, care le-a aprobat cererea şi le-a cedat o parcelă din pământul primăriei chiar în centrul satului.
Primarul Gorda a fost un om drept, modest şi cinstit şi a trăit toată viaţa necăsătorit. Pentru activitatea sa corectă şi pentru calităţile sale alese oamenii 1-au preţuit, 1-au stimat şi 1-au ales primar. În urma sa a lăsat o impresie bună tuturor. Pentru arcaşi au pus cuvânt bun şi mulţi dintre intelectualii satului, intervenind şi cu unele ajutoare morale şi materiale. Acest loc era în tolocuţa de lângă vatra jocului, peste drum de cârciuma lui Josef Singer, foarte potrivit pentru casa arcaşilor.
Despre această aprobare nu se putea să nu afle Iosuboaia, soţia lui Iosef Singer şi s-a apucat de lucru cu scopul de a zădărnici planul arcaşilor. Nu-i convenea să se construiască o Casă de Cultură lângă cârciuma ei. Dânsa îşi dădea seama că treaba aceasta i-ar putea aduce prejudicii; numai că încercările ei de a pune beţe în roate au dat greş, şi tocmai de ceea ce s-a temut nu a scăpat.
Arcaşii n-a stat mult pe gânduri, ci de îndată s-au apucat de lucru; au săpat şanţ, au turnat fundaţia, au adus materialul necesar şi au început construcţia casei. Toţi oamenii de bine au dat câte o mână de ajutor. Unii au dat bani, alţii au venit cu căruţele să transporte materialul necesar, alţii au donat lemn pentru construcţie. Fiecare dintre arcaşi se străduia să facă ceva, să contribuie cu ceva ori să aducă ceva bani sau material de trebuinţă. Unii dintre arcaşi erau meşteri şi s-au apucat să lucreze la casă fără să primească vreo plată. Lucrau oamenii şi mai ales arcaşii la construcţie de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti. Era atâta bucurie şi atâta voie bună, cum nu se mai văzuse de multă vreme pe feţele lor. Casa se ridica văzând cu ochii, ca prin minune.
Multe gospodine şi fete din sat au contribuit la această casă fie cu lucrul, la spălat şi la văruit, ori pregătind şi aducând mâncare la meşteri. Nu s-a aşteptat nimeni ca această casă arcăşească să se termine de construi într-un timp atât de scurt.
Nu era o casă mare şi nici prea arătoasă, dar pentru nevoile societăţii arcăşeşti era foarte bună. Ne era dragă la toţi.
Clădirea avea două încăperi şi o pivniţă. O încăpere mai mică urma să servească pentru birou şi bibliotecă, iar a doua încăpere mai mare, era o sală potrivită pentru adunări, pentru repetiţii şi eventual pentru joc. Mare bucurie a fost în sat când s-a oficiat sfinţirea acestui cămin arcăşesc.
La inaugurare au luat parte şi celelalte societăţi culturale din sat cu steaguri tricolore precum şi un mare număr de voloceni. A fost o serbare a întregului sat. Cei mai bucuroşi şi mai mulţumiţi erau arcaşii care aveau de acum casa lor proprie unde se puteau aduna oricând şi în număr oricât de mare fără a stingheri pe cineva.
De la această dată activitatea societăţii arcăşeşti s-a putut desfăşura în voie dezvoltându-se şi intensificându-se. A urmat o perioadă de înflorire cum nu mai cunoscuse societatea în trecutul ei.
Scriind despre această importantă realizare a arcaşilor, vreau să pomenesc aici pe câţiva membri din acea vreme care au lucrat la construirea casei precum şi pe unii dintre aceia care şi-au dat cu dragă inimă concursul, contribuind într-un fel sau altul pentru a se da cât mai degrabă în folosinţă acest locaş de cultură atât de necesar tineretului din satul nostru.
Preşedintele societăţii era Mihăiţă Teodor, un tânăr foarte activ şi înflăcărat. În munca sa el a fost ajutat de Mitruţă a lui Procopie a lui Dumitraş, de Procopie Paulencu; de Toader a Păvăloaie, de Simion Semeniuc, de Gheorghe Tocari, de Simion al lui Dumitraş şi alţii.
Toţi cei care au contribuit cu câte 200 lei sau mai mult, au fost trecuţi ca membri fondatori iar cei cu o activitate deosebită au fost trecuţi ca membri onorari.
Suma necesară construcţiei s-a realizat din cotizaţiile achitate de membri, din banii adunaţi la petreceri, din donaţii şi dintr-o subvenţie acordată de Prefectura Judeţului Cernăuţi. Pe acea vreme, prefect era Ion Iacoban. Lemnăria a fost primită sub formă de subvenţie de la ocolul silvic din Codrul Cozminului.

Niciun comentariu: