duminică, 30 martie 2008

2.12 Învăţătorii care au funcţionat în Voloca, îndată după Unirea din 1918

Îndată după război, a venit ca director şcolar în satul Voloca Alexie Morariu. Era un om înalt, rumen la faţă, cu părul castaniu şi cu mustaţa scurtă. Era un om bine făcut şi plăcut la vorbă. Era bun şi în calitatea lui de director şcolar şi ca învăţător, blând cu copiii şi iubit de săteni. A rămas în amintirea tuturor ca un dascăl de frunte şi un om foarte cumsecade. De cum a venit la noi în sat, s-a apucat de lucru şi nu s-a lăsat până ce nu a pus şcoala la punct cu tot ce-i trebuia.
Cu ocazia războiului mondial, clădirea a aut şi ea de suferit şi a trebuit, cât de cât, reparată. Mare parte din mobilier era stricat, o parte din arhivă se pierduse aşa că directorului Morariu i-a revenit sarcina să reorganizeze şcoala din sat şi s-o înzestreze cu toate cele necesare.
Dar ceea ce a făcut el mai de folos pentru sat constă în faptul că a trimis mulţi copii la diferite şcoli din oraş şi mai ales la liceu. El mergea pe acasă la părinţii elevilor buni la învăţătură şi-i îndemna să-şi dea copiii la şcoală în oraş.
Uneori, îi chema pe părinţi la şcoală pentru a-i sfătui şi a-i lămuri, spunând că elevii buni vor fi ajutaţi şi de Stat. Se poate afirma că el a reuşit, până în cele din urmă, să trimită la şcolile din Cernăuţi mulţi copii buni. Oamenii nu s-au lăsat convinşi aşa uşor la o treabă ca aceasta, ştiind că vor trebui să cheltuiască mulţi bani, dar nici directorul n-a dezarmat până nu şi-a atins ţinta. A stăruit foarte mult şi pentru mine pe lângă mama, care nu dispunea de mijloacele băneşti necesare şi nici nu i-a trecut prin gând vreodată, să mă dea la învăţături mai înalte.
Datorită acestui dascăl vrednic, mulţi copii din satul Voloca au plecat la şcoli superioare şi au ajuns să obţină diplome de absolvire a unor licee sau facultăţi. În urma acestor studii, au putut obţine posturi de răspundere în diverse instituţii din stat.
Satul Voloca datorează mult acestui dascăl înflăcărat, care a fost Alexie Morariu. După câţiva ani de activitate în satul Voloca, a fost mutat la Boian( judeţul Cernăuţi).
Era căsătorit şi avea doi fii cel mai mare, Horia a studiat Dreptul şi a fost numit într-un post important din Prefectura judeţului Cernăuţi, iar despre Radu care era mai mic, n-am ştiut nimic, întru-cât părinţii erau plecaţi din Voloca.
Pe timpul cât a stat Morariu Alexie director şcolar în Voloca, la şcoala primară din această comună au mai funcţionat următoarele cadre didactice: Petre Dolinschi, Victoria Repciuc, Natalia Pojoga, Fănică Hotinceanu, Nazarie Paulencu şi Valeria Porfirean.
În rândurile ce urmează, voi scrie câte ceva despre fiecare din cei pomeniţi mai sus.
Un alt învăţător vrednic şi bun român a fost Petre Dolinschi, originar din Broscăuţi, judeţul Storojneţ. Era un om înalt, brunet cu mustăţi negre, tunse scurt, figură cam aspră, dar cu înfăţişare plăcută. Copii se cam temeau de el pentru că îi mai atingea pe cei care nu învăţau şi mai ales pe cei neastâmpăraţi la lecţii. Ştia să cânte frumos la vioară, pentru care motiv el preda în şcoală şi cântarea. După cât am auzit el i-a învăţat să cânte cântece patriotice-româneşti chiar pe timpul stăpânirii austro-ungare. Măcar că pe atunci ne aflam sub Austria, el tot numai cântece româneşti cânta. Asta o făcea însă cu oarecare băgare de seamă. Era un om serios şi aspru cu copii, dar ei totuşi îl iubeau pentru că îi învăţa cântece frumoase. După cât se vede, el a fost învăţător în Voloca şi înainte de primul război mondial, deci şi înainte de Unire. Cu acest dascăl am început şi eu şcoala primară, dar după Unirea cea mare. Am făcut cu dânsul numai câteva luni deoarece clasa noastră a fost preluată de o tânără învăţătoare pe care o chema Fănica Hotinceanu.
Victoria Repciuc a fost învăţătoare în sat atât înainte de război cât şi după război. Avea cam 40 de ani pe vremea când am venit la şcoală sau poate ceva mai puţin. Era femeie voinică, brunetă şi încă frumoasă. Era bună cu elevii şi de felul sfătoasă. Preda mai ales în clasele mici, unde obţinea rezultate foarte bune. Avea multă răbdare cu elevii mici şi-i forma cât se poate de bine în ceea ce priveşte pregătirea la lecţii. Tot dânsa făcea şi cântarea cu elevii mici. Avea voce frumoasă şi ştia multe cântece uşoare potrivite pentru elevii mici. Era iubită atât de elevi cât şi de părinţii a căror copii învăţau la dânsa pentru că îi pregătea bine şi nu-i bătea niciodată. Dânsa a fost mulţi ani învăţătoare în satul Voloca, unde mai târziu a fost transferat şi soţul ei ca director şcolar. Aici au funcţionat amândoi până ce au ieşit la pensie. Victoria Repciuc a fost o învăţătoare bună şi 1-a secondat excelent pe soţul ei în ceea ce priveşte gospodărirea şi întreţinerea şcolii. Cancelaria era frumos amenajată şi clasele, totdeauna curate. A fost animată şi preocupată de lucruri mari şi frumoase.
Natalia Pojoga a fost o învăţătoare foarte plăcută la vorbă şi de felul ei frumoasă. Puţini ani a fost învăţătoare în Voloca. Pentru scurt timp a fost şi diriginta clasei noastre şi tare am plâns după dânsa când a trebuit să ne lase şi să plece în alt sat. Pe atunci era necăsătorită şi-mi aduc aminte că era prea bună cu copiii. Avea şi dânsa o voce plăcută şi ştia să cânte tare frumos. Vorbea foarte repede, dar totuşi clan Era soră cu doamna învăţătoare Victoria Repciuc şi urma ca vârstă după dânsa. După câţiva ani s-a căsătorit cu învăţătorul Olvian Paşcanu şi au plecat amândoi în satul Comăreşti, judeţul Storojineţ. Acolo s-au stabilit definitiv şi au funcţionat după cât am aflat, până în vara anului 1940, când au trebuit să se refugieze. După această dată, nu am auzit nimic de această familie, ca şi despre multe altele care s-au răzleţit prin toată ţara şi s-au aşezat pe unde au putut. Unii s¬au reîntors în 1941 la posturile pe care le-au avut mai înainte, după ce teritoriul Bucovinei de nord a fost reocupat de armata română, dar alţii nu s¬au întors şi mai bine au făcut. A urmat anul 1944.
Despre Fănica Hotinceanu, cea mai tânără dintre învăţătoare de la şcoala din Voloca din acea vreme, se poate afirma că era şi cea mai frumoasă. Aşa ni se părea nouă copiilor şi toţi ne sileam să învăţăm bine numai şi numai de dragul ei. Nu aveam noi şcolarii mintea şi judecata necesară ca să putem aprecia cunoştinţele ei profesionale şi metoda pe care o aplica, dar ne dădeam seama că toţi ne sileam cu învăţătura, în clasă era mare linişte şi chiar în pauză ne jucam liniştiţi şi nu ne încăieram între olaltă, cum se mai întâmpla câteodată cu şcolarii din alte clase. Această învăţătoare era mereu între noi, se juca cu noi în ora de gimnastică sau prin pauze şi apoi ne punea să mai cântăm câte un cântec. Cât am învăţat cu dânsa, în clasă a fost linişte şi voie bună, iar lecţiile ni se păreau foarte uşoare. Avea darul de a explica bine, era totdeauna bine dispusă şi după câte am observat ne iubea şi ea pe noi pentru că nu-mi aduc aminte să fi pedepsit pe cineva. Avea multă răbdare şi dragoste pentru copii. A funcţionat puţin în sat. S-a căsătorit cu un ofiţer şi s-a mutat la oraş( Cernăuţi). Am avut-o învăţătoare în clasa I-a.
Nazarie Paulencu era fecior de gospodar din sat. Părinţii săi erau oameni înstăriţi şi cu oarecare vază în sat. În familia lor au fost doi feciori şi o fată. Dintre ei, Nazarie a făcut câteva clase de liceu şi pornindu-se războiul mondial, a întrerupt şcoala şi după vreo doi ani a trebuit să plece şi ele la război. Sora sa a fost luată în căsătorie de cantorul bisericesc Ungureanu, dar a trăit foarte puţin cu el ţi după ce a dat naştere la doi copii, a murit. A1 treilea fiu, Nicolae a rămas gospodar în sat şi a fost în mai multe rânduri primar al Volocii.
După război, Nazarie s-a întors de pe front şi a fost numit învăţător provizoriu în sat. L-am avut ca învăţător în clasa a II-a. Pe acea vreme era tânăr, voinic şi chipeş, cu tragere de inimă pentru şcoală. Toţi elevii buni îl aveau drag, dar cei slabi la învăţătură se temeau de el că îi bătea.
După o bucată de vreme, randamentul în şcoală nu a fost cel dorit din cauză că se ocupa mai mult de politică şi s-a încurcat şi cu băutura. În tinereţe, a depus o rodnică şi frumoasă activitate în societatea orăşenească din Voloca.
Tot pe acea vreme, îndată după Unire, a fost numită ca învăţătoare la şcoala primară din Voloca, Valeria Porfirean, fiica lui Spiridon Porfirean. Era o tânără foarte plăcută, năltuţă, zveltă, cu faţa senină şi obraji îmbujoraşi, mereu bine dispusă. Cânta frumos. Era o soprană fermecătoare. A funcţionat câţiva ani în sat la noi apoi s-a căsătorit cu Dulgheru, dirigintele poştei din Cernăuţi, unde s-aşi mutat cu serviciul. A fost o învăţătoare de valoare, bine pregătită şi foarte iubită de copii. Se mai afla în viaţă prin anii '80, ca pensionară, aproape de Bucureşti. Avea o deosebită bucurie dacă se întâmpla să poată să poată să stea de vorbă cu vre-un volocean. Îşi amintea cu drag de satul Voloca şi de anii ei din tinereţe.
Din cauza cotropirilor ruseşti din 1940 şi 1944 ne-am împrăştiat prin ţară şi prin străinătate, de ne-am pierdut urma şi n-am mai ştiut unii de alţii decât întâmplător.

Niciun comentariu: