duminică, 30 martie 2008

2.10 Marea Unire din 1918. Moment de importanţă deosebită din istoria poporului român

Toată suflarea românească din provinciile subjugate din Bucovina, Basarabia şi Ardeal a dorit şi a luptat pentru înfăptuirea Unirii cu România. Pentru acest măreţ ideal s-au jertfit mulţi intelectuali şi oameni conştienţi din aceste provincii româneşti. Basarabia se afla subjugată de ruşi din anul 1812, Bucovina a stat sub ocupaţie austriacă aproape un secol şi jumătate (1775), la fel şi Ardealul s-a aflat sub ocupaţie austro-ungară.
Era firesc ca aceste provincii să revină la patria mamă de la care au fost smulse în diferite epoci ale istoriei.
Basarabia s-a unit cu România la 27/03-9/04 în urma hotărârii Sfatului Ţării din Chişinău. Pe lângă faptul că această provincie fusese smulsă din trupul ţării pe nedrept de către ruşi, această Unire se mai bazează pe faptul că guvernul sovietic a adoptat la 02/09-15/09 Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia - egalitatea şi suveranitatea pentru popoarele dezrobite din Rusia şi dreptul lor la autodeterminare până la separarea şi formarea de state independente.
În 1918, octombrie 14/27, la Cernăuţi se constituie Consiliul Naţional Român din Bucovina sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa de unire a Bucovinei cu România. Astfel, în 1918, noiembrie 15/28 Consiliul naţional Român din Cernăuţi- Bucovina hotărăşte Unirea Bucovinei cu România.
La Alba-Iulia 1918 noiembrie 18-decembrie 01, Marea Adunare Naţională alcătuită din 100000 de români din toate ţinuturile Transilvaniei şi Banatului decretează unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.
În cele ce urmează ne vom referi mai mult asupra Bucovinei şi a ţinutului Cernăuţi din care face parte şi Voloca.
Când în august 1914 a izbucnit primul război mondial, mulţi dintre bucovineni şi-au dat seama că momentul unirii se apropie şi au trecut frontul care exista între Bucovina şi vechiul regat spre a se înrola în armata română şi a lupta împotriva Austro-Ungariei pentru eliberarea Bucovinei. Dezideratul unirii s-a înfăptuit în anul 1918, în urma destrămării imperiului austriac.
Prin reprezentanţii săi legali, Bucovina a hotărât să se unească pentru totdeauna cu regatul român. Acest act a consfinţit dorinţa populaţiei din această provincie, act din care rezultă clar că unirea a fost dorită şi că a fost pregătită în mod conştient de către bucovineni. Populaţia românească din Bucovina a primit acest act cu bucurie şi cu entuziasm. Numai cine a trăit acele timpuri şi a văzut cu proprii ochi unirea şi acele serbări închinate acestui eveniment, şi-a putut da seama de măreţia unirii şi de mulţumirea firească din sufletele oamenilor eliberaţi de sub stăpânire străină.
Am scris aceste rânduri ca să se ştie şi să se cunoască sentimentele de care erau stăpâniţi românii din Bucovina când s-a făcut unirea.
După unirea cea mare, a urmat o perioadă de adânci prefaceri şi în satul Voloca. Din foşti cetăţeni austrieci, am devenit cetăţeni români. În fruntea ţării nu mai era un împărat ci un rege. Limba oficială nu mai era cea germană, ci limba noastră românească. Capitala ţării nu era la Viena ci la Bucureşti. Hotarele ţării erau altele şi de acum Bucovina făcea parte din Regatul Român, împreună cu celelalte provincii româneşti. Elevii de la şcoala din satul nostru nu mai aveau de învăţat limba germană, toate obiectele se predau în limba română. Treptat, au început să apară manuale corespunzătoare în toate şcolile din Bucovina în limba română.
De asemeni, legile vechi austriece au fost înlocuite de legi noi româneşti. În zile de sărbători, în biserică nu era pomenit împăratul din Viena ci regele de la Bucureşti. Culorile de pe brâele arcaşilor din Voloca erau ca şi acele de e steagul statului român. Era steagul tricolor pe care volocenii îl aveau şi-l păstrau cu mare sfinţenie cu mult înainte de unire. Are şi acest fapt o adâncă semnificaţie pentru acela în pieptul căruia bate o inimă de adevărat român. Cinstire şi pios omagiu pentru acei modeşti dar conştienţi voloceni!
Ieşit din vâltoarea războiului şi încorporat în statul român cu întreaga Bucovină, satul Voloca a început să se înalţe spre o nouă viaţă, mai frumoasă, mai înfloritoare. Unele abuzuri, nereguli şi încălcări nedorite care au umbrit farmecul unirii au fost date uitării, după o bucată de vreme şi lucrurile au intrat pe făgaşul lor normal. Cert este că populaţia a dorit şi a aşteptat neîncetat această unire şi s-a manifestat în mod public, hotărât şi sincer pentru ea. Cântecul lui Ciprian Porumbescu “Pe-al nostru steag e scris unire” era cunoscut şi cântat cu mare însufleţire şi în Voloca de către corul de arcaşi, patronat de figura marelui Domn Ştefan Vodă.
Unirea a fost cântată şi sărbătorită cu mult avânt şi mare însufleţire şi în Voloca. Adeseori se organizau serbări populare cu piese de teatru şi cântece în care se preamărea unirea înfăptuită. Se cânta mult hora unirii, Hora Severinului, de-ţi era mai mare dragul să le asculţi şi să le priveşti. Tineri intelectuali, studenţi, elevi, preoţi şi învăţători bucovineni înfiinţau pe la sate societăţi culturale sau le reorganizau pe cele vechi, pentru a răspândi cultura în popor şi pentru a cimenta unirea recent înfăptuită. Acest proces s-a petrecut şi în satul Voloca. Erau momente înălţătoare pentru că de acum sentimentul naţional şi dragostea de patria cea adevărată se puteau manifesta în voie. Serbările cele mai frumoase şi mai bine pregătite se făceau pe la şcoli, de unde s-a putut constata că dăscălimea bucovineană a luptat pentru unire şi voia ca această unire să se desăvârşească, iar rostul ei să fie înţeles de către toţi. Aceşti făclieri ai neamului şi-au dat seama că aproape un secol şi jumătate de dominaţie străină şi de despărţire între fraţi nu putea să nu lase urmări. Unificarea teritorială şi administrativă, unificarea legislaţiei, a învăţământului etc., trebuiau să şteargă toate urmele dureroase ale trecutului. Erau multe de făcut şi toate acestea cereau timp.
Mai trebuiau şterse şi urmările războiului care au lăsat multă jale şi sărăcie, mari distrugeri şi mulţi morţi. Este adevărat că timpul vindecă rănile. Astfel, oamenii au început să refacă stricăciunile provocate de război şi cu gândul spre o viaţă nouă şi un viitor mai bun, prin muncă stăruitoare şi-au refăcut şi viaţa lor.
După ce frământările s-au potolit şi oamenii s-au mai liniştit, satul Voloca a început să se ridice şi să progreseze din toate punctele de vedere; începea o epocă de adevărată înflorire. Bărbaţii şi feciorii care s-au întors din război au început să-şi refacă gospodăriile distruse, să le repare pe cele vechi sau să-şi construiască altele noi. Trebuiau făcute garduri pe la case, care deocamdată se făceau din sârmă ghimpată rămasă de la armata austriacă şi de care se găsea aproape peste tot. Puţini făceau garduri de nuiele pentru că acestea trebuiau la foc. S-a trecut la repararea drumurilor şi a podurilor care şi ele se prezentau într-o stare rea. Material şi braţe de lucru s-ar fi găsit dar lipseau mijloacele de transport: căruţe şi cai. Aceasta datorită războiului îndelungat. Prin sate erau puţine vaci, iar cai aproape deloc. Despre maşini şi autocamioane nu putea fi vorba pe atunci; nici armata nu dispunea de asemenea mijloace decât în rare cazuri. Maşinile aveau să apară mult mai târziu dar de cai şi în unele cazuri de boi, şi-au făcut oamenii rost mai devreme. În câţiva ani, s-au prins oamenii la vite, oi, cai de-au putut să-şi lucreze pământul în condiţii mai bune şi să-şi făurească o viaţă îndestulată şi prosperă. Au venit ani roditori care au acoperit lipsa de hrană de înainte. Au reînceput nunţile, jocurile şi petrecerile ca în timpurile cele bune, de pace.
Şcoala a fost renovată şi apoi reorganizată după un nou program de învăţământ. Se preda în limba română şi cărţile erau româneşti. Pe pereţii claselor apărea harta României întregite în locul de unde până nu demult se vedea harta imperiului austro-ungar. Învăţătorii, de curând întorşi de pe front, erau însufleţiţi de dragostea de ţară şi de neam. Ei s-au dăruit cu trup şi suflet şcolii ca să răspândească ştiinţa de carte şi mai ales să-i înveţe pe şcolari istoria unei patrii noi, acea a României întregite deoarece mai înainte se învăţa istoria imperiului.
În acei ani de neasemuit avânt naţional şi patriotic şi-a început învăţătura de carte şi scriitorul acestor rânduri, în satul Voloca. Cu drag îmi aduc aminte de timpul acela, de şcoală şi de învăţătorii noştri. Ne vorbeau cu atâta însufleţire despre noua noastră patrie-România întregită- încât nu arareori se vedeau pe obrajii lor lacrimi de bucurie.
Multe ne lipseau nouă şcolarilor şi nici şcoala nu era mai bine dotată pentru că multe lucruri se stricaseră ori se pierduseră în vremea războiului. Pe timpul operaţiilor de război, şcoala n-a funcţionat ci a servit ca sediu al comandamentului unei mari unităţi militare.
Totuşi, de acum, noi mergeam cu drag la şcoală şi eram fericiţi că învăţam carte în limba românească. După lecţii, aproape în fiecare zi, cântam Hora unirii, hora Severinului, Pe-al nostru steag şi Imnul trei culori.
La diferite ocazii pregăteam serbări şcolare, la care veneau părinţii noştri, fraţii şi rudele. Era o atmosferă de sărbătoare şi de entuziasm care cu greu se poate descrie sau înţelege de către aceia care n-au trăit acele vremi înălţătoare, din anii de după unire.
La aceste manifestări culturale lua parte şi reprezentantul bisericii din sat, preotul paroh sau vreun preot cooperator. Unii preoţi din Voloca au activat foarte mult pe tărâm cultural şi printre ei trebuie să-l cităm pe cel mai harnic pe preotul Gheorghe Velehorschi. El a desfăşurat o bogată activitate şi în societatea arcăşască. Pe acea vreme, şcoala şi biserica lucrau strâns unite pentru ridicarea nivelului cultural şi educativ al ţăranului.
Dacă prima se îngrijea de ştiinţa de carte a şcolarilor şi a tineretului, cea de-a doua instituţie se ocupa de educaţia morală prin orele de religie care se ţineau în şcoală şi prin predicile de la biserică, unele alcătuite în mod special pentru tineri.
În zilele de duminici şi sărbători mari, copii mergeau în rând la biserică, conduşi de învăţătorii lor. Era îndătinat obiceiul ca intelectualii satului, în special învăţătorii să se ocupe de răspândirea culturii în rândul ţărănimii. Idealul lor era acela de a răspândi ştiinţa de carte şi lumina în popor. Se poate afirma ca intelectualii au fost adevăraţi luminator ai satelor.
În multe sate erau preoţi vrednici care se asociau cu învăţătorii pentru a contribui la ridicarea ţărănimii din starea de înapoiere în care se mai aflau. Iată cheia succesului pentru cei care doresc să afle explicaţia gradului de cultură, de civilizaţie, de dârzenie, dar şi de omenie al ţăranului bucovinean. Această elită ţărănească din Bucovina, după cum s-a exprimat un strălucit dascăl din trecut, Vasile Vasiliu a fost formată de vrednicii ei dascăli şi intelectuali cu vederi largi.
În părţile noastre, învăţătorii îşi vedeau de copii şi de şcoală, pe care o serveau toată viaţa cu pricepere şi cu devotament, iar preoţii slujeau în biserică propovăduind oamenilor morala creştină cu frumoasele şi înţeleptele ei pilde şi învăţături.
Mare mi-a fost decepţia şi amărăciunea când mi-a fost dat să constat într-un sat din Oltenia că preotul avea grija morii, iar învăţătorul se ocupa cu creşterea porcilor pentru export. Sigur că n-or fi fost toţi aşa, dar nivelul cultural foarte scăzut din satele Olteniei era o mărturie elocventă. Intelectualii de acolo nu era animaţi de dorinţa de a-i ridica pe săteni din bezna în care trăiau. Nu putea fi vorba despre o activitate pe teren cultural pe la sate.
Dăscălimea bucovineană, în marea ei majoritate, era devotată cu trup şi suflet şcolii. Ea activa intens atât pentru răspândirea ştiinţei de carte în rândul sătenilor cât şi pentru promovarea culturii româneşti şi a sentimentului naţional.
În general, aceşti dascăli erau oameni modeşti şi nu se gândeau să facă averi, însă erau dârzi în lupta lor pentru a ţine trează conştiinţa naţională, apărând în chip strălucit tot ce era românesc şi mai ales limba românească, portul românesc şi datinile străbune.
Ei au fost aceia care au înfiinţat la sate societăţi culturale şi coruri săteşti, a căror activitate s-a vădit a fi foarte necesară şi care au dat rezultate strălucite.
Programele serbărilor pe care le organizau încă pe timpul stăpânirii habsburgice, erau bine pregătite şi cu grijă alcătuite ca să nu vină în conflict făţiş cu autorităţile austriece. Chiar şi numele societăţilor şi scopul lor erau în aşa fel alese încât să pară cu totul inofensive pentru a nu atrage atenţia autorităţilor austriece. Astfel Societatea Arcăşască era considerată având ca scop să prevină ori să stingă incendiile din sat, cu alte cuvinte această societate era o formaţie de pompieri voluntari. De altfel, arcaşii era pregătiţi şi în acest sens şi în afară de aceasta mai puteau interveni când se producea vreo inundaţie sau vreo dezordine provocată de răufăcători. În unele cazuri îşi dădeau concursul la vreo construcţie de interes obştesc, dar niciodată nu pierdea din vedere adevăratul lor scop pentru care au fost înfiinţate acele societăţi din care făceau parte.

Greşeli şi abuzuri din care se pot trage învăţăminte pentru viitor

Este cunoscut faptul că Bucovina, această provincie românească a cerut să se unească cu regatul român şi nu a fost nevoie să fie cucerită pe calea armelor. Aşadar, Bucovina nu putea fi considerată ca un teritoriu cucerit şi ocupat de către o altă ţară, cum din păcate, au crezut sau au înţeles unii politicieni din vechiul regat. În cazul de faţă, nu a fost altceva decât o unire între români şi ca atare în acest sens trebuiau privite lucrurile. Or, cei veniţi de la centru, trimişi de guvernanţii din Bucureşti se comportau în Bucovina cu populaţia locală ca şi cum s-ar fi aflat într-un teritoriu cucerit sau chiar mai rău, ca într-o colonie, cum s-a exprimat unul.
Guvernul din Bucureşti s-a arătat neîncrezător în intelectualii bucovineni şi a numit în toate posturile de comandă şi de răspundere funcţionari din vechiul regat care nu cunoşteau legile, obiceiurile şi situaţia din Bucovina. Mai mult, unii dintre ei au venit cu apucături şi năravuri cu care populaţia bucovineană nu era obişnuită. A fost o greşeală a conducerii din Bucureşti că a trimis în fruntea instituţiilor din această provincie oameni nepregătiţi ori nechemaţi care au făcut mult rău ori au încurcat situaţia. Mulţi dintre aceştia s-au dat la nereguli şi abuzuri supărătoare, compromiţându-se pe ei şi pe cei ce i-au trimis să administreze această provincie.
Dacă vreun localnic îndrăznea să protesteze împotriva unei încălcări sau împotriva unui abuz i se striga în faţă că este comunist, bolşevic sau răzvrătit în contra ţării şi a legilor statului. Datorită acestui mod de a proceda, mulţi nevinovaţi au avut de îndurat sancţiuni nedrepte, închisori, amenzi şi în unele cazuri chiar bătăi.
Aceşti funcţionari abuzivi şi incorecţi aveau obiceiul urât de a înjura pe oameni în diverse ocazii cu cele mai urâte şi mai murdare expresii pe care bucovinenii nu le-au auzit niciodată în viaţa lor.
Într-adevăr lumea se îngrozise de comportarea acestor slujbaşi, de sudălmile şi de înjurăturile lor fără seamăn de multe şi de scârboase. Fiecare se întreba, oare cât are să dureze situaţia aceasta atât de penibilă şi neplăcută. De la o vreme, neregulile şi abuzurile au început să se răspândească prea mult şi să iasă la iveală. Oamenii au pornit să-şi caute dreptate la autorităţile superioare. Dar până să se îndrepte situaţia a trebuit să mai treacă multă vreme.
Abuzuri se săvârşeau şi la oraşe, dar mai cu seamă la sate, unde populaţia nu cunoştea legile noi care se introduceau, întrucât numărul neştiutorilor de carte era mare. Ţăranii nu cunoşteau bine drepturile de care se puteau bucura şi nici atribuţiile şi competenţa acestor funcţionari. Datorită acestei situaţii, ei puteau fi înşelaţi sau intimidaţi şi exploataţi.
Pe la sate, jandarmii era aceia care făceau multe abuzuri şi dacă vreun om căuta să se justifice şi să se apere ori să ceară socoteală pentru învinuirea nedreaptă ce i se aducea, îndată era ameninţat cu vâna de bou şi mai se alegea şi cu o ploaie de înjurături. Şefii de post veniţi din vechiul regat se purtau rău cu oamenii mergând până acolo încât îşi băteau joc de săteni. Ei se considerau a fi totul în sat. Aveau pretenţie ca să asculte de ei toţi funcţionarii satului, primari, preoţi, învăţători, etc. Aceste pretenţii nu erau nici justificate, dar în acele împrejurări oamenii din Bucovina nu cunoşteau rânduielile româneşti.
De se întâmpla ca un om să fie întâlnit pe drum după ora 9 seara, era dus la postul de jandarmi şi acolo era pus la tot felul de corvezi (tăiat lemne, spălat podele, etc.) şi apoi menţinut la arest. Dacă omul mai zicea ceva, căpăta şi bătaie.
Dacă şeful de post auzea undeva vreo gălăgie, mergea la faţa locului şi pe cei împricinaţi îi lua la post sub motiv că tulbură liniştea publică, fapt pedepsit de lege.
Când vedea la cineva un câine slobod care s-a rupt cumva din lanţ, îndată îl chema pe om ameninţându-l că-i dresează acte de contravenţie.
Ca să scape de bucluc, oamenii făceau ce făceau şi dădeau daruri însă nu direct şefului de post, ci soţiei acestuia sau altui interpus. Astfel, cu ciupeli şi ciuguleli de acestea, cu vremea, mulţi jandarmi s-au înţolit bine. Nu este greu să găseşti pricină cuiva dacă urmăreşti anume aceasta. Or, jandarmii tocmai asta căutau prea adeseori. Astfel, pe unii oameni îi învinuiau că n-au acte pentru lemne din curte.
În satul nostru era şef de post Gheorghe Bârsan şi căruia îi plăcea să se amestece în orice tărăşie. Datorită acestui fapt, până la urmă s-a umplut cu de toate şi şi-a creat o stare materială foarte bună. A venit tare sărac în sat numai cu puşca şi mantaua, dar când a fost vremea să plece, omul avea bagaj mult că mutat fiind în altă parte a judeţului, i-au trebuit două vagoane ca să poată încărca toate lucrurile.
De felul lor, oamenii din satul nostru erau cum se cade, paşnici şi liniştiţi. Fiind şi buni gospodari ei îşi vedeau de treburile lor şi nu se bucluceau întreolaltă, după cum bine le stă tuturor oamenilor aşezaţi şi cu stare bună. Rare erau cazurile când să se producă vreo neînţelegere, poate între tineri la nuntă sau la joc, aşa că şeful de post nu avea probleme. Totuşi, uneori se găsea câte unul să mai greşească că s-a întrecut cu băutura ori să facă vreo năzdrăvănie şi atunci şeful de post avea ocazie să-i scarmene bine. Mai ales îi prindea pe zdrubari şi le căuta pricină ca să mai scoată ceva şi de la ei. Aceştia erau lucrători la pădure, oameni care-şi câştigau existenţa tăind copaci şi făcând lemne pentru Administraţia Fondului Bisericesc din Bucovina cu sediul la Cernăuţi. Aceşti lucrători la pădure se pricepeau să meşterească diferite unelte gospodăreşti ca furci pentru fân, cosii, cozi de topoare, greble şi cozi de greble, îmblăcie, vârtelniţe, coşuri, săniuţe şi altele.
Pentru munca grea ce o desfăşurau, seara când veneau acasă, aduceau cu ei câte o bucată de lemn cu care să se încălzească ori să-şi facă ceva din el, dacă ar fi fost bun pentru vreo unealtă din cele arătate mai sus. Aceasta se făcea cu ştirea brigadierului silvic.
Pe unii dintre aceştia când îi întâlnea seara, şeful de post îi ameninţa că le dresează acte pentru furt. Ca să nu fie purtaţi pe drumuri şi să nu aibă cine ştie ce dificultăţi, ei mergeau la doamna şefului de post şi cu ea aranjau ca lucrurile să meargă bine. De altfel, şeful de post nu dresa acte de trimitere în judecată că din aceasta nu i-ar fi ieşit nimic. Totul se desfăşura astfel că până la urmă făptaşul era iertat şi scopul urmărit atins. Cum în sat erau mulţi lucrători de aceştia care se pricepeau la dulgherie ori că erau buni dogari sau rotari, şeful avea de la cine să scoată câte ceva să-şi asigure partea lui.
Când Gheorghe Bârsan a venit la noi în sat ca şef de post, mai erau încă doi jandarmi care aveau numai grad de plutonier. Erau şi ei români dar din părţile Bucovinei. Până la venirea lui Bârsan, aceştia au ţinut ordine şi rânduială în sat. acum dacă a venit el ca şef, Bârsan a făcut ce a făcut ca să-i scoată din sat sub diferite pretexte. Vroia să rămână singur şi să fie mai slobod în mişcările sale. Le-a tot făcut mizerie şi rapoarte celor doi plutonieri până ce şi-au dat seama că nu vor putea face servici cu Gheorghe Bârsan. În cele din urmă, unul a fost mutat în Legiunea de Jandarmi din Cernăuţi ca secretar de birou, iar altul a fost numit şef de post într-un sat din nordul Bucovinei. În locul lor au fost puşi un caporal şi un soldat. Cu aceştia, şeful de post se simţea mai bine şi era mai sigur, mai stăpân pe situaţie. Nici caporalul, nici soldatul nu şi-ar fi dat seama ca să obiecteze ceva şefului de post. Ei executau ordinul orbeşte. Cu plutonierii însă situaţia era cam alta. De aceea a respirat uşurat când i-a văzut plecaţi.
Îndată după terminarea războiului, au început să vină acasă bărbaţii şi feciorii voloceni care luptaseră pe diferitele fronturi ale războiului. Ei veneau îmbrăcaţi în haine militare pentru că cele cu care au plecat ei de acasă se pierduseră şi nimeni nu mai ştia de urma lor după atâţia ani de război.
Mulţi dintre aceştia care se întorceau din război, fuseseră luaţi prizonieri prin Italia sau în alte ţări din apus ori răsărit aşa că straiele lor militare diferea foarte mult între ele. Cele austriece se deosebeau de cele italiene, cele englezeşti ori americane, se deosebeau de cele ruseşti ori franţuzeşti şi aşa mai departe. La acea dată se puteau vedea se puteau vedea asemenea uniforme la diferiţi foşti combatanţi demobilizaţi şi întorşi în satul Voloca. Aceste haine militare nu erau noi ci purtate; unele se prezentau mai uzate iar altele erau în stare bunişoară. Cei care au mai găsit pe acasă cu ce să se îmbrace au predat uniformele militare, dar alţii n-au găsit nimic, poate nici casa din care au plecat şi aceştia au păstrat uniformele pentru că nu aveau altceva de purtat. Este de menţionat faptul că peste satul Voloca a trecut de trei ori tăvălugul războiului de-a rămas în mare parte sărăcit şi pustiit. În trei rânduri au năvălit şi au trecut peste el trupele ţarului Nicolae al II-lea, când armata austriacă a trebuit să se retragă. Toate aceste trupe aveau nevoie de hrană pentru oameni şi pentru cai astfel că luau mereu, luau tot atât la înaintare cât şi la retragere. Legile războiului sunt aspre şi nu se poate ţine cont de milă or cruţare. Au fost cazuri când din aceeaşi casă au plecat pe front tatăl şi feciorul ori feciorii şi nu s-au mai întors. În unele cazuri s-a întors numai unul dintre cei plecaţi dar n-a găsit pe nimeni şi nimic, doar locul unde a fost casa. Mama a murit, iar casa fără stăpân a fost arsă, distrusă. Mare sărăcie şi lipsă era în sat pe vremea aceea! În satul Voloca nu s-au dat lupte ci numai prin apropiere, dar cu toate acestea el a cunoscut din plin greutăţile şi mizeriile războiului. Acestea le-am văzut şi le-am trăit şi eu.
Unii dintre voloceni care au luptat pe frontul austro-italian şi au căzut prizonieri la italieni, când s-au întors acasă, după terminarea războiului au venit cu haine destul de bune pe ei. Aceste haine li s-au dat lor cu dreptul de a le păstra şi al purta cât vor ţine ele.
Printre prizonierii voloceni veniţi din Italia, era şi Ion a lui Toader a Todiresei Salahorului. Cu acesta s-a întâlnit şeful de post şi i-a plăcut mantaua pe care o avea şi cu care era chiar îmbrăcat. Mai întâlnindu-l şi cu altă ocazie, şeful de post Bârsan l-a întrebat pe Ion Salahor dacă nu i-ar vinde mantaua. Acesta i-a răspuns răspicat şi hotărât că nu vinde mantaua. Şeful de post n-a zis nimic atunci şi şi-a văzut de drum. După o bucată de vreme, şeful l-a chemat pe Ion Salahor la post, sub pretext că ar avea o chestiune de rezolvat. Neştiindu-se vinovat cu nimic, Ion Salahor l-a urmat la post. Aici, şeful de post, după o oarecare introducere i-a spus lui Ion Salahor că trebuie să predea mantaua deoarece nu are voie s-o poarte. Înţelegând acum pentru ce a fost invitat la post, şi-a dat seama că şeful de post pusese ochi pe mantaua lui şi că nu-l va lăsa în pace. Totuşi i-a răspuns şi de această dată şefului că nu predă mantaua primită de la italieni. Atunci Bârsan s-a înfuriat şi i-a tras o palmă la ureche lui Ion Salahor care considerându-se lovit pe nedrept a căutat să riposteze şi tot în acelaşi timp şeful a pus mâna pe rânca de bou ce o avea pe masă cu scopul de a-l lua la bătaie pe Ioan Salahor. Voloceanul era tânăr şi în putere şi bine făcut, aşa că l-ar fi putut dovedi pe şef când era vorba de bătaie, dar se temea de urmări. Atunci a început să strige cât îl ţinea gura “Săriţi oameni buni că mă omoară şeful de post!”. Întâmplarea a făcut ca taman atunci treceau pe lângă postul de jandarmi doi săteni care şi ei se întorseseră din prizonierat. Auzind strigătele de ajutor, au intrat în cancelaria postului să vadă ce se petrece. În acelaşi timp, alarmată de strigătele din cancelarie, a intrat ca o furtună şi soţia şefului de post. Aceasta era o femeie voinică, autoritară şi cu mai multă chibzuinţă decât bărbatului ei, aşa ca ea l-a potolit pe şeful de post cu mare uşurinţă. Se vede că ea avea asupra lui mare influenţă de care şeful ţinea cont. Acest conflict a trecut fără urmări datorită în cea mai mare parte soţiei lui Bârsan şi poate în oarecare măsură celor doi consăteni care în acel moment treceau pe acolo. Ion Salahor şi-a păstrat mantaua şi a purtat-o sănătos mai departe, dar a căutat să nu mai dea ochii cu şeful de post. Acest lucru i-a reuşit uşor întrucât Ion Salahor a plecat la oraş (Cernăuţi), unde a urmat o şcoală de şoferi şi apoi s-a angajat în servici corespunzător cu pregătirea ce o avea.
Şeful de post Gheorghe Bârsan a mai făcut şi alte abuzuri şi greşeli, astfel că până la urmă, oamenii s-au hotărât să facă plângeri la comandantul legiunii de jandarmi. Întrucât s-a mai luat la harţă şi cu primarul, acesta a raportat cazul prefectului de judeţ. În urma unei anchete, s-a hotărât mutarea şefului de post departe într-un sat de pe malul Nistrului. I-a venit foarte greu să plece din Voloca pentru că tare bine i-a mers; avea cal, căruţă, vacă, porci, păsări multe, lemne, furaje, mobilă multă şi alte acareturi. Acum ar mai fi lăsat şeful de post din ale sale, numai că oamenii nu-l lăsau. Toate au un capăt şi cum s-a dus, dus a fost că pe la noi nu s-a mai văzut. A stat în satul Voloca vreo zece ani.
Nu mult după înfăptuirea unirii, s-au înfiinţat în Bucovina două regimente de infanterie. Unul îşi avea sediul la Cernăuţi purtând numele spătarului Coman cu numărul 113, iar celălalt îşi avea sediul la Suceava, denumit Regimentul de infanterie Luca Arbore numărul 114. În aceste regimente au fost încorporaţi tinerii bucovineni având vârsta de 21 de ani împliniţi. De fapte aceşti din Bucovina care urmau să fie recrutaţi pentru aceste regimente fuseseră câte 2-3 ani de război pe frontul din Austria. Toţi au fost încorporaţi din nou ca să-şi facă stagiul militar în armata română. N-au fost luaţi doar invalizii cărora le lipseau o mână ori un picior sau având alte lipsuri grave. S-au făcut greşeli şi cu această ocazie pentru că au fost încorporaţi tineri cu totul neapţi pentru serviciul militar. Un caz ieşit din comun a fost şi acela cu Simion a lui Ion Dohei, care orb fiind încă din copilărie, fapt cunoscut de toţi, totuşi a fost încorporat şi el şi numai cu greutate a putut să scape de câteva luni de mizerie şi de chinuri. Îi ziceau că este prefăcut, dar că vede.
Când s-au prezentat aceşti tineri la regimente s-au dat efecte cu totul necorespunzătoare, rupte şi vechi, aproape zdrenţe. Aceşti tineri, pe vremea când au fost în armata austriacă avuseseră haine foarte bune. Uniformele pe care trebuiau să le poarte acum le-au făcut o impresie neplăcută. Era greu să porţi asemenea haine şi să faci instrucţie în ele şi totuşi nu aici era greul cel mare. Lipsa de hrană era mai greu de suportat. Mâncarea era puţină şi rea. Vina era a conducătorilor care nu se îngrijeau de cele necesare pentru armată.
Pe lângă aceste lipsuri şi greutăţi se mai adăugau neomenia şi batjocura care exista în acele vremuri în armata română. Gradaţii, subofiţerii şi mulţi dintre ofiţeri se purtau foarte rău cu soldaţii. De aceea, când le venea vremea să plece la cătănie, pe tineri îi apuca groaza, încât mai bucuroşi ar fi mers la moarte decât să meargă la încorporare. Pentru aceşti tineri care făcuseră războiul, cu care prilej au avut mult de suferit pe fronturile din împărăţia austriacă, milităria la români li se părea un chin de nesuportat. Neomenia din cazarma regimentului 113 era atât de mare încât s-a ajuns până acolo că se bătea în ostaşi cum se bat snopii de paie. Pentru cea mai mică greşeală, soldatul era crunt bătut de către gradaţi şi majuri. Se aplica foarte des şi bătaia la şezut pe pielea goală, când se dădea 25 de lovituri, care fiind date de câte doi gradaţi deodată, făceau nu 25 ci 50 de lovituri. Un gradat stătea de o parte şi altul de cealaltă parte a soldatului. Întins jos sau aplecat ori băgat cu capul în scaun. Era bătut cu centura, cu băţul sau cu o bucată de funie, uneori muiată în apă, ca să fie mai grea şi cu efect mai mare la lovit. Acela care număra loviturile se prefăcea a greşi numărătoarea, în râsetele gradaţilor, dar loviturile cădeau năprasnice câte două deodată. De multe ori soldatul bătut cu vânătăi şi cu pielea crăpată leşina ori nu se mai putea scula de jos; atunci se turna câte o găleată de apă peste el. Mulţi ostaşi au fost bătuţi până la sânge de către gradaţii nemiloşi ori majurii din regat. Aşa era în militărie pe când ţara era condusă de moşieri şi bancheri.
Nenumărate erau metodele de a face mizerie recruţilor. Gradaţii născoceau fel de fel de şicane şi ticăloşii cu care îi chinuiau şi l făceau viaţa amară. Le căutau în tot momentul pricini şi motive ca să-I poată bate pe recruţi şi aceasta se întâmpla aproape în fiecare seară.
În dormitor se putea intra, după apelul de la orele 21, când se suna stingerea. Soldaţii trebuiau să-şi spele picioarele afară, fie iarnă, fie vară. Când veneau însă în dormitor, având bocancii rupţi, picioarele tot murdare rămâneau şi atunci era motiv să fie bătuţi la tălpi cu cureaua. Când i se părea unui gradat că bocancii nu sunt aşezaţi la linie ori nu sunt bine lustruiţi în aşa fel încât domnul sergent să-şi potrivească mustaţa în ei ca în oglindă, iarăşi intra în funcţiune cureaua. Nu-i păsa domnului sergent că nişte bocanci numai petice nu puteau constitui o oglindă.
Adeseori se făcea inspecţie la haine ca să vadă domnii gradaţi dacă sunt curate şi scuturate. Un gradat lua efectele şi le bătea cu băţul iar altul dădea drumul la câte un fum de ţigară şi spunea că iese mult praf din ele. Cureaua din nou cădea pe spatele recrutului.
Uneori, gradaţii tăiau nasturii de la mantale ori de la vestoanele recruţilor în timpul nopţii pe când aceştia dormeau, apoi dimineaţa, aceeaşi gradaţi veneau să facă inspecţie şi să vadă dacă recruţii se pot prezenta la instrucţie cu echipamentul în regulă. Desigur, mulţi soldaţi nu aveau nasturi la haine şi fiind învinuiţi de neglijenţă erau bătuţi. Cum nu puteau merge la instrucţie cu hainele descheiate, trebuiau să cumpere nasturi şi să-i coase imediat. Dar cine credeţi că avea nasturi de vânzare? Domnul sergent, or domnul caporal. Acest procedeu constituia şi o posibilitate de a obţine mici câştiguri pentru gradaţi, ca să-şi cumpere ţigări, cărţi poştale ori să mai bea şi câte o ţuică.
Alte ori, în puterea nopţii, recruţii erau sculaţi şi aliniaţi la marginea paturilor. Se spunea că s-a furat din sala de mese o gamelă şi trebuie să se facă control la cufere. Dar cum nimeni nu furase vreo gamelă, aceasta nu putea fi găsită la cufere. Ei, dacă gamela nu se găsea, ea trebuia totuşi plătită şi bieţii recruţi trebuiau să plătească toţi câte un le sau doi, după cum era gamela de scumpă.
Când venea vremea să se plătească amărâta de soldă, bieţii recruţi nu aveau nici un folos de ea: ba că trebuia mătură pentru dormitor, ba era nevoie de cerneală şi hârtie la cancelarie, sau nişte var, etc. şi toate cheltuielile ei trebuiau să le suporte, deşi acestea erau prevăzute în buget. Dacă vreun recrut primea colet de acasă iarăşi nu alegea mare lucru din el că dacă nu-l împărţea cu gradaţii, era rău şi fiecare ştia că trebuia să te ai bine cu domnii gradaţi, numai că aceste atenţii era uitate repede.
Dar nu numai în cazarmă ci şi pe câmpul de instrucţie li se făcea multă mizerie recruţilor. Dacă vreun soldat greşea ceva sau dacă i se părea gradatului că recrutul ar fi greşit ceva, atunci scotea şi sufletul din el cu nenumărate culcări. Drepţi! Înapoi! Fuga marş! Culcat! Drepţi! Şi tot aşa o ţinea. Dacă soldatul, vlăguit de oboseală, nu se culca şi nu se scula repede în poziţia drepţi, ori nu izbea de pământ bine pieptul, atunci gradatul se urca cu picioarele peste el, călcându-l fără milă. Treaba aceasta o făceau uneori şi majurii şi chiar unii ofiţeri. Au fost cazuri când s-a întâmplat să treacă pe lângă câmpul de instrucţie oameni civil şi văzând barbarii au început să-i huiduiască pe cei care comiteau asemenea fapte nedemne, dar protestul acesta nu ajuta la nimic, li se răspundea trecătorilor că sunt bolşevici şi comunişti înrăiţi. Cam aşa erau consideraţi mulţi din Bucovina şi Basarabia, erau suspectaţi şi autorităţile de la centru nu prea aveau încredere în ei.
Poate că unii se vor îndoi de adevărul asupra faptelor povestite, dar în cele relatate nu este nici o exagerare ci numai purul adevăr. De altfel, nici n-au fost arătate aici toate abuzurile şi mişeliile care se făceau şi se scorneau pentru a face mizerie soldaţilor. De mirare este faptul că ofiţerii şi mai ales comandantul unităţii îngăduiau să se procedeze în asemenea hal cu recruţii. Oare ei nu ştiau nimic despre cele petrecute în cazarmă? Sau considerau că toate acestea ar fi nişte pozne ostăşeşti, inofensive. Şi într-un caz şi în altul, ofiţerii erau vinovaţi de viaţa amară şi insuportabilă ce exista în armată. Desigur, milităria este militărie, cu greutăţile şi rigorile ei, dar batjocura şi mizeria nu puteau servi la nimic bun, dimpotrivă au stricat mult şi au dus la consecinţe grave după cum se va vedea mai târziu.
Populaţia dintre Prut şi Nistru din regiunea Bucovinei era amestecată. Acolo trăiau şi mulţi locuitori de origine ucraineană (ruteni), iar printre ei se mai aflau poloni, nemţi şi evrei. În aceste sate se vorbea limba ucraineană. Numărul celor care ştiau româna era mic. Au fost încorporaţi şi tineri din aceste părţi şi cum nu ştiau limba română, înţelegeau mai greu teoria şi regulamentul ce li se explica la instrucţie. Din această cauză li se făcea iarăşi multă mizerie. Adeseori era insultaţi ori bătuţi fără ca ei să fie vinovaţi. Acest tratament neomenos nu putea să-i atragă de partea noastră ca să fie buni ostaşi sau buni români.
Nici cu populaţia de la sate, din aceste părţi, autorităţile nou instalate şi mai ales jandarmii n-au procedat bine. Brutalităţile şi abuzurile s-a manifestat din plin şi aici. Toate acestea au avut ca urmare o ură făţişă sau ascunsă faţă de noua conducere românească. Printre locuitorii săteni de care vorbim erau mulţi români desnaţionalizaţi care şi-au pierdut limba datorită faptului că în unele sate numărul lor a fost mai mic şi au fost absorbiţi de către populaţia ucraineană. Aveau unii încă numele românesc de Frunză, Mihălescu, Mihălcean sau Căpiţă, dar ei nu ştiau nici o boabă românească, trăind o perioadă îndelungată între ucraineni. Alţii şi-au pierdut nu numai limba ci şi numele, care le-a fost schimbat. De toate acestea ar fi trebuit să ţină seama noile autorităţi româneşti, să pună oameni pricepuţi şi pregătiţi care să poată face situaţiei complexe de la acea dată.
Câtă vreme Ţara de Sus a Moldovei a fost sub ocupaţie austriacă. Populaţia din această parte a fost supusă în mod sistematic la un proces de denaţionalizare. Această măsură luată de guvernul austriac urmărea slăbirea elementului naţional românesc pentru a se simţi mai sigur şi mai stăpân în noua provincie. Aşadar locuitorii şi tinerii care urmau să fie încorporaţi nu aveau nici o vină că nu cunoşteau limba română. Or, când feciorii ucraineni veneau la armată ca să-şi facă datoria, când greşeau ceva sau nu înţelegeau li se spunea ca sunt comunişti şi bolşevici şi erau luaţi la bătaie că nu ştiau româneşte. Ei vorbeau limba pe care au învăţat-o acasă la părinţi şi mai cunoşteau în oarecare măsură limba germană, pe care o învăţaseră în timpul serviciului militar la austrieci şi în anii războiului, când s-au aflat pe front.
Cei care-şi băteau joc de aceşti ostaşi erau gradaţii caporali şi sergenţi sau majuri din vechiul regat care prin neomenia lor şi-au atras ura soldaţilor umiliţi şi năpăstuiţi. După înfăţişare, vocabular şi comportare. Mulţi dintre gradaţi păreau a fi ţigani. Totuşi, vina nu era a acestora sau nu numai a acestora, fiind ei oameni fără cultură şi educaţie. Principalii vinovaţi erau ofiţerii şi comandanţii care aveau obligaţia să cunoască şi să stăvilească aceste ticăloşii. Atitudinea de neglijenţă condamnabilă şi de incompetenţă au dăunat foarte mult armatei şi intereselor statului în ce priveşte starea de spirit a populaţiei minoritare din Bucovina.
Cum de nu se interesau acei ofiţeri de viaţa soldaţilor, de felul cum trăiau, cum erau hrăniţi sau trataţi? Fiindcă nu le păsa. Pentru ei, soldaţii constituiau o simplă gloată care în timp de pace trebuia să muncească, iar în timp de război, să lupte şi să moară pentru cei avuţi. Cine erau acei ofiţeri şi care le era originea? Aproape toţi erau fii de boieri, de moşieri ori de bancheri. Aceasta era explicaţia.
Grija lor era să aibă uniforme cât mai elegante, mai înzorzonate şi mai scumpe. Unele uniforme erau atât de fistichii şi de exagerate, încât cei care le purtau păreau a fi nişte ofiţeri de operetă, în vreme ce hainele soldaţilor se aflau într-o stare deplorabilă, la fel şi încălţămintea. Rău îmbrăcaţi, slab hrăniţi şi mereu batjocoriţi, aceşti soldaţi suportau foarte greu acest regim şi tratament de viaţă. Numai evreii o duceau mai bine întrucât dispuneau de o situaţie materială mai bună şi datorită acestui fapt făceau armata mai mult descazarmaţi şi veneau doar la orele de instrucţie. Ei ştiau să se ia bine şi cu majurii şi nu suferea mizerie ca ceilalţi.
Faptele ce urmează să fie povestite s-au petrecut într-o noapte din luna decembrie a anului 1919. Soldaţii din regimentul113 infanterie din Cernăuţi s-au răsculat, au spart magazia de arme şi s-au înarmat cu armele şi muniţia pe care au găsit-o acolo. Pe gradaţii din cazarmă i-au băgat în închisoare apoi au părăsit cazarma. Prin oraş, au început să se audă împuşcături. Cum era vreme de noapte, lumea nu şi-a putut da seama ce s-a întâmplat şi mulţi s-au speriat crezând că a început din nou războiul. Nu toţi soldaţii din regiment au fost de partea răsculaţilor. Unii au rămas în cazarmă, iar alţii au alergat pe la casele unde erau ofiţerii regimentului pentru a-i înştiinţa de cele întâmplate. Totuşi numărul celora care au părăsit înarmaţi cazarma a fost mult mai mare. Printre ei se aflau atât români bucovineni cât şi ucraineni. Aceştia au plecat pe la casele lor, probabil ca să se aprovizioneze cu ceva hrană, apoi s-au răspândit prin diverse ascunzători sau prin păduri. Unii erau de prin satele învecinate cu oraşul Cernăuţi, dar alţii erau de prin alte părţi, mai departe de oraş. Soldaţii care erau de origine ucraineană au plecat peste Prut şi s-au ascuns prin pădurile Vijniţei sau pe lângă Ceremuş, iar alţii au trecut frontiera şi s-au retras în Galiţia. Dintre soldaţii români bucovineni care s-au răsculat, în afară de cei din judeţul Cernăuţi, mulţi erau din judeţele Suceava, Câmpulung, Rădăuţi, Gura Humorului şi alte localităţi. Aceştia aveau intenţia să se ducă spre locurilor lor de baştină, la casele lor, dar când au ajuns aproape de apa Siretului au fost întâmpinaţi cu focuri de arme şi mitraliere. Ce se întâmplase? Garnizoana din Suceava cu regimentul 114 infanterie a fost pusă în stare de alarmă şi aceşti soldaţi înarmaţi ca pentru război au fost trimeşi spre Siret, spunându-li-se că dinspre Cernăuţi năvălesc bolşevicii şi li s-a mai spus că dacă aceştia se vor apropia de Siret şi vor încerca să-l treacă, atunci să-i împuşte. Astfel s-a ajuns la o situaţie paradoxală ca bucovinenii să se împuşte între ei, frate pe frate. soldaţii care veneau dinspre Cernăuţi nefiind înarmaţi şi organizaţi ca pentru război, s-au retras. Ei erau mai puţini şi se aflau în grupuri răzleţe, cu gândul de a se întoarce la casele lor.
Aceşti soldaţi români originari din părţile Bucovinei de sud, dându-şi seama de situaţia creată, s-au retras şi s-au ascuns în Codrul Cozminului. Prea mult n-au putut să rămână aici, pentru că era iarnă şi frig, apoi nu aveau nici hrană. Pe lângă toate aceste, era urmăriţi de unităţi de jandarmi. Astfel, unii s-au întors de bunăvoie la cazarmă, iar alţii au fost prinşi şi duşi la cazarmă.
Au fost şi soldaţi care n-au vrut să se întoarcă de bunăvoie şi nici n-au putut să fie prinşi degrabă. Aceştia s-au retras şi s-au ascuns în locuri ferite şi neumblate, mai greu accesibile şi de acolo ieşeau la şleahul cel mare care leagă Siretul de Cernăuţi şi jefuiau harabalele şi maşinile ori camioanele cu marfă care treceau noaptea. Ziua atacau mai rar. Erau mai multe cete alcătuite din aceşti soldaţi fugari care se aciuaseră prin Codrii Cozminului. Lumea începuse să le zică haiduci de codru. Au fost semnalate cete de acestea şi prin pădurile Câmpulungului, Vijniţei şi Ciudeului. Despre cei care au trecut frontiera nu s-a mai ştiut nimic. Situaţia aceasta periculoasă şi confuză nu putea să dureze mult. Era necesar să se facă ordine şi să se lămurească lucrurile. S-au luat măsurile de rigoare ca să fie prinşi toţi soldaţii fugari şi să se facă cercetări pentru pedepsirea vinovaţilor. A început o adevărată vânătoare prin sate şi prin păduri cu scopul de a-i prinde pe cei fugiţi. S-a abătut o adevărată urgie şi asupra oamenilor ai căror feciori erau fugiţi. Prigoana era cruntă şi împotriva părinţilor, nu numai a feciorilor fugari. Parcă un făcut! Nu era destul că aceşti părinţi făcuseră războiul mondial sub Austria unde au trecut prin atâtea şi atâtea primejdii şi suferinţe împreună cu feciorii lor, că iată acum, după unire, a venit o altă nenorocire şi mai mare pe capul lor.
De ce s-a făcut această răscoală, de către cine şi împotriva cui? Cine erau vinovaţii? La aceste întrebări se va răspunde mai la urmă; deocamdată să vedem cum s-a desfăşurat urmărirea, cercetările şi ce rezultat au dat ele. Au fost formate patrule alcătuite din jandarmi şi ostaşi şi trimise în căutarea celor fugiţi. Această operaţie a ţinut mai multe luni. Au fost cutreierate satele, pădurile şi ascunzătorile şi în cele din urmă, au fost prinşi aproape toţi soldaţii rebeli, în afară de cei fugiţi la mari depărtări prin ţară sau peste graniţă.
Cei prinşi erau crunt bătuţi, apoi legaţi cu mâinile la spate şi duşi la regiment. Mai întâi erau căutaţi pe la casele lor şi dacă nu erau găsiţi acasă. atunci părinţii erau aceia care aveau de suferit în unele cazuri şi maltratări sub învinuirea că ştiu unde sunt ascunşi fugarii, dar că nu vor să declare. Era cercetată cu de-amănuntul toată gospodăria şi chiar casele vecinilor. Era vai de capul bieţilor părinţi, la câte suferinţe şi umilinţe erau supuşi pentru feciorii lor, de care nici ei nu ştiau pe unde sunt, ori dacă se mai află în viaţă ori nu.
s-a ajuns la o situaţie foarte tristă, chiar insuportabilă şi unii ziceau că li s-a luat de pe grumaz un jug de lemn şi li s-a pus altul în loc de fier. Amărăciune şi indignarea ajunseseră la culme. Prin sate se crease o stare de nelinişte. De îndată ce erau predaţi la cazarmă, soldaţii erau bătuţi, maltrataţi cu sălbăticie şi puşi la chinuri grele, torturi şi cruzimi de neînchipuit. În acest mod se făceau cercetările. Din această cauză unii s-au ales cu anumite infirmităţi, iar altora li s-a tras şi moartea.
Teodor Hrib din Arbore, sergent la acea unitate în timpul revoluţiei consemnează: “… unii ofiţeri şi gradaţi din armata română, au aplicat pedepse crude pentru cea mai mică vină…Când nemulţumirile erau în toi, eu am crezut că datoria mea era să mă prezint la comanda regimentului şi să raportez direct comandantului, dar nu s-au luat măsuri de dreptate ... ”.
“Ceilalţi au fost prinşi şi aduşi înapoi, tratamentul cât şi pedepsele acestor nenorociţi au fost îngrozitoare; ceea ce am văzut eu cu această ocazie m-a îngrozit. Această revoltă a fost pedepsită cu preţul a sute de ani de condamnări pe viaţă şi alte sute de ani de închisoare cât şi milioane de bâte. dar nimenea nu a întrebat de ce s-a dezertat, care era cauza? Dar după mine., trebuiau aplicate aceleaşi măsuri şi împotriva adevăraţilor vinovaţi care au dus lucrurile până la dezertare”-Toader Hrib (Cronica de la Arbore, Ediţia a II-a, Junimea 1972).
Au scăpat aceşti oameni de pe fronturile Austriei, unde au luptat câte doi şi trei ani şi după ce s-au întors teferi la casele lor, au ajuns să fie ucişi de către fraţii români care se considerau eliberatori. Oricât de aspră a fost rânduiala nemţească de pe vremea austriecilor, totuşi bucovinenii nu au avut de îndurat asemenea suferinţe şi umilinţe. Nici pe front, în plin război nu se văzuse atâta răutate şi suferinţă. Era şi o mare dezamăgire!
Fugarii aceştia erau ţinuţi închişi sub pază severă ca nu cumva să scape vreo unul sau să poată vorbi cu cineva. Nimeni nu avea voie să-I viziteze ori să le aducă mâncare. Aşa au fost ţinuţi toată iarna, cu mâncare numai odată pe zi şi mereu bătuţi. În cele din urmă, ajunseseră numai schelete.
Dar ce vină au avut aceste victime nenorocite? Toţi aceşti năpăstuiţi nu au vrut altceva decât o purtare omenească şi un tratament corespunzător din partea gradaţilor şi a ofiţerilor. Fiecare şi-ar fi făcut datoria de ostaş în armata română, după cum şi-ar fi făcut-o şi sub stăpânire străină, în armata austriacă, numai că fraţilor eliberatori le-a lipsit omenia, dragostea şi frăţia. De aici au pornit toate relele şi necazurile.
În aceeaşi vreme şi alte naţiuni s-au eliberat de sub stăpânirea austriacă şi s-au unit întreolaltă, dar nici în o ţară şi nicăieri nu s-a petrecut asemenea ticăloşii ca la noi. Deoarece părinţii acestor feciori nu puteau afla nimic de soarta copiilor lor, s-au gândit că trebuie să întreprindă numaidecât ceva pentru a-i scoate de la chinuri sau a le uşura într-un fel oarecare situaţia. În cele din urmă, le-a venit ideea că ar fi bine să meargă cu toţii la ministrul Bucovinei, care-şi avea reşedinţa la Cernăuţi şi să-l roage să intervină la Bucureşti în această privinţă. Zis şi făcut! Într-o bună zi, s-au adunat mai mulţi părinţi şi au plecat să se jeluiască ministrului. Acesta i-a primit şi le-a ascultat cu atenţie doleanţele. Oamenii strigau şi spuneau într-un glas că mai bucuroşi ar fi fost dacă copiii lor ar fi murit pe front în război, decât să-i ştie chinuiţi şi schingiuiţi.
Ministrul a intervenit de îndată la Bucureşti şi situaţia s-a mai schimbat şi torturile au încetat. Totuşi bătaia şi unele mizerii au continuat că aşa era obiceiul în armată. Cercetările au durat mult. Metodele folosite au fost inumane, cu încălcarea flagrantă a legilor. Aceia care au fost consideraţi conducători ai răzvrătirii au fost deferiţi spre judecare Curţii Marţiale care I-a condamnat la mulţi ani de închisoare. Alţii au primit pedepse mai uşoare. De altfel, nici ceilalţi soldaţi care n-au fost pedepsiţi, nu s-au bucurat de o reputaţie mai bună. Fiind vărsaţi, mai târziu pe la alte regimente, au fost rău primiţi peste tot, puşi să facă tot felul de corvezi, fiind consideraţi comunişti şi răzvrătiţi. În timpul cercetărilor, fugarii era întrebaţi de ce s-au răzvrătit. Răspunsul tuturora era: din cauza bătăilor şi a tuturor mizeriilor ce li se făceau din partea gradaţilor şi a majurilor. Acest răspuns nu convenea anchetatorilor, fiind ei cei vinovaţi de treaba aceasta. Era necesar ca să fie vinovaţi soldaţii fugari şi s-a spus că s-a făcut instigare împotriva statului şi că unii au răspândit idei separatiste. Aşa au fost aranjate lucrurile, încât soldaţii consideraţi răzvrătiţi au fost găsiţi vinovaţi şi deci a trebuit să fie pedepsiţi. Simplu de tot!
În primăvara următoare, Regimentul 113 Infanterie din Cernăuţi a fost mutat la Botoşani, într-o cazarmă cu gratii groase la ferestre, curtea împrejmuită cu garduri de sârmă ghimpată şi cu multe posturi de pază. În curtea acestei cazărmi a continuat instrucţia soldaţilor de la 113 infanterie. În vara aceluiaşi an, s-a anunţat vizita regelui la Botoşani şi prin alte oraşe. S-au făcut pregătiri în acest scop şi defilări, cu care ocazie au fost scoşi la defilare şi ostaşii de la 113 infanterie. Au defilat bine dar fără arme şi fără centuri. Acest fapt i-a atras atenţia regelui şi a cerut unui aghiotant explicaţii. Desigur i s-au dat explicaţiile necesare, potrivit versiunii oficiale, conforme cu hotărârea dată de Curtea Marţială, în procesul care avusese loc. Nu mult după aceea, a venit un ordin de le M. St. M. din Bucureşti prin care Regimentele 113 din Cernăuţi şi 114 din Suceava au fost desfiinţate. Soldaţii din aceste regimente au fost împărţiţi pe la diferite alte regimente din ţară.
De la răzvrătirea din decembrie şi până la repartizarea soldaţilor din regimentul 113 infanterie, la celelalte regimente din ţară, trecuse mai bine de un an. Acest timp nu a fost socotit ca stagiu militar aşa că ostaşii au trebuit să ia milităria de la început. Socotind cătănia făcută la Austria şi cu cea făcută la români, ea a durat pentru unii 5-6 ani. A fost cam greu şi mult, dar pentru cei condamnaţi la mulţi ani de închisoare a fost mai rău.
Dacă soldaţii din regimentul 113 infanterie s-ar fi prezentat cu toţii la raport în faţa comandantului regimentului, fără arme şi ar fi relatat situaţia, poate că lucrurile n-ar fi mers atât de departe.
Cam în aceeaşi vreme şi mai demult s-au comis unele nereguli şi la fisc. Agenţi fiscali puşi să strângă birurile de la oameni se întâmpla să nu lucreze corect. Unii dintre ei, încasau bani, dar nu dădeau chitanţă la data respectivă spunând că n-au chitanţierul l dânşii. Se găseau creduli (naivi) care se păcăleau dând bani fără chitanţă. După o bucată de vreme, agenţii se făceau a uita că au încasat impozitul şi veneau din nou la casa omului după bani. Alteori, dădeau omului chitanţă de mână pe un petec de hârtie care sigur că nu era valabilă, dar agentul promitea că i-o va preschimba cu o chitanţă valabilă din chitanţier. Omul plătea impozitul, dar nu avea nimic la îndemână valabil. Aceşti bani nu mergeau în casa statului, ci în buzunarul funcţionarului incorect. Cum o asemenea chitanţă de mână, zisă provizorie nu era valabilă, omul trebuia să plătească din nou, alţi bani. Aceste practici erau folosite cu precădere faţă de femei şi de bătrâni care nu ştiau carte. Se întâmpla ca unii să fi uitat că au plătit sau cât au plătit, astfel că se trezeau că vine cineva de la percepţie să le ceară birul sau nişte restanţe. Mai trecea o bucată de vreme şi iarăşi venea agentul fiscal şi spunea că ar mai fi de dat o rămăşiţă de bir, că dacă nu plăteşte îi vor fi sechestrate lucrurile. Dacă cineva pierdea sau rătăcea chitanţa şi n-o putea arăta la control, era bun de plată. Se foloseau fel de fel de vicleşuguri şi metode necinstite pentru a-i jăcmăni pe oameni, încât mulţi erau direct zăpăciţi şi enervaţi de sâcâiala agenţilor fiscali.
De la o vreme, aceste abuzuri au devenit prea supărătoare şi bătătoare la ochi; lumea a început să murmure şi să protesteze. E drept că s-au făcut cercetări şi s-au descoperit multe fraude. Ca urmare, au avut loc procese cu condamnări şi trimiterea la închisoare a celor vinovaţi. Acestora li s-a confiscat averea, astfel că statul a fost despăgubit, dar dintre contribuabili, mulţi au rămas păgubiţi. Sumele plătite fără chitanţe, pe chitanţe de mână sau pe chitanţe false n-au fost recunoscute de lege aşa că oamenii au trebuit să plătească din nou.
Numărul celor înşelaţi şi excrocaţi de către acei agenţi incorecţi a fost destul de mare. Aceasta s-a datorat şi faptului că lumea nu şi-a dat seama că pot exista asemenea funcţionare. În trecut nu se văzuse aşa ceva. Pedepsele erau foarte grele pentru asemenea fapte.
Localitatea Moşi se află la câţiva Km depărtare de Cernăuţi, în direcţia Nord - Vest. Aici la şcoala elementară a fost numit director şcolar Emilian Vasilescu, venit şi el de prin părţile vechiului regat. Populaţia din acest sat era amestecată, cea mai mare parte erau rutenii, apoi urmau românii, germanii şi polonii. În marea lor majoritate erau lucrători la fabrica de zahăr din Jucica ori erau angajaţi la alte întreprinderi din oraş. Copii acestor muncitori frecventau şcoala din Moşi, jind elevi foarte silitori la carte şi buni la purtare.
Directorul şcolar Emilian Vasilescu era de felul său îngâmfat, arogant şi brutal(avea locuinţă bună în clădirea şcolii şi se aranjase foarte bine).
Se comporta faţă de membrii corpului didactic adică faţă de colegi, ca un dictator şi ca un stăpân faţă de slugi când era vorba de elevi.
După modul cum acţiona şi cum se comporta, s-a vădit a fi cu totul nepotrivit şi nepregătit pentru misiunea de dascăl şi mai ales pentru funcţia de director şcolar.
Printre altele, directorul Vasilescu obişnuia să trimită elevi din diferite clase ca să-i aducă din oraş sau de la prăvăliile din sat pâine, lapte, legume şi fructe, ziare şi altele. Deşi oraşul era destul de departe (această distanţă se parcurgea parte pe jos şi parte cu tramvaiul) directorul nu se sfiia să sustragă elevi de la lecţii şi să-i trimită în diferite locuri pentru diferitele sale interese personale. Cu dusul şi întorsul , acest drum dura vreo trei ore, în care timp copii trebuiau să lipsească de la lecţii. Întotdeauna , directorul alegea numai băieţi şi anume dintre cei mai mari şi mai pricepuţi. Lucrul acesta se petrecea foarte des, şi în situaţia aceasta, elevii trimişi mereu să-1 servească nu puteau învăţa, nu-şi mai făceau lecţiile. Ba unii elevi nici nu veneau la şcoală ştiind că directorul îi scoate de la lecţii şi îi trimite în oraş după cumpărături. Ca să nu aibă reclamaţii şi să nu-I rămână elevii prea în urmă cu învăţătura, el a renunţat la obiceiul de a scoate la lecţii elevi din clasa sa şi a început să trimită elevi din alte clase. Elevii cei mari din clasele VI şi VII îi avea Vasilescu, dar cum s-a gândit să renunţe la ei pentru a nu avea dificultăţi, a început să trimită elevi din clasa V-a.
De obicei lui Vasilescu îi trebuiau, câte trei elevi, rar când doi elevi . Fire abuzivă, Vasilescu trimitea un elev din clasa sa în clasa V-a prin care cerea săi se pună la dispoziţie 3 elevi pentru a fi trimişi după cumpărături. Neavând încotro, diriginta clasei îi dădu elevii ceruţi, de obicei aceiaşi, fiindcă ei deprinseseră nevoile directorului şi ştiau de acum pe unde au de mers. Directorul continua să abuzeze mereu, fără să se sinchisească de situaţia la învăţătură a acestor elevi şi de nemulţumirea pe care i-o crea învăţătoarei respective. Într-o zi, a venit un elev trimis de directorul Vasilescu la diriginta clasei a V-a chiar în timpul desfăşurării unei lecţii de matematică şi a spus că domnul director cere să i se dea trei elevi ca să-i trimită în oraş. Elevului trimis de director I s-a spus de către învăţătoare că după terminarea orei de matematică, cei 3 elevi ceruţi vor fi liberi să se ducă. Ei bine, n-au trecut 2 minute şi directorul Vasilescu a năvălit în clasa învăţătoarei , vânăt la faţă cu ochii holbaţi şi a început să urle şi să-i adreseze învăţătoarei o ploaie de insulte pentru că nu i-a trimis imediat elevii ceruţi. Nu vroia directorul să-i de-a învăţătoarei nici un pic de răgaz ca să-i explice situaţia. În faţa întregii clase, directorul striga cât îl ţinea gura "Comunisto, bolşevico! Eu sunt director şi trebuie să asculţi de ordinele mele! Câtă vreme sunt director, fac ce vreau şi nimeni nu mi se poate împotrivi!". Apoi şi-a luat pe cei 3 elevi şi a plecat cu ei. În clasă se crease o atmosferă tristă, penibilă, în urma acestei scene ce se petrecuse din cauza unui director abuziv şi grosolan. În urma celor întâmplate, învăţătoarea clasei a V-a a cerut să se facă anchetă asupra cazului ca să fie pedepsit vinovatul, potrivit legii învăţământului. Abia peste câteva săptămâni a binevoit să se deplaseze la faţa locului un inspector din Cernăuţi şi în urma cercetărilor făcute, directorul a fost găsit complet nevinovat, iar învăţătoarei, domnul inspector i-a pus în vedere să asculte ordinele domnului director. Mai mult, ca să nu existe nici o îndoială, domnul inspector i-a spus învăţătoarei că ori de câte ori directorul îi va cere elevi, dânsa să-I dea elevii ceruţi, că directorul ştie ce face şi el răspunde de acţiunile sale.
Acesta a fost rezultatul anchetei, în acest fel s-a făcut dreptate şi în acest mod au fost servite interesele învăţământului, ale elevilor şi ale părinţilor.
Cititorii să fie încredinţaţi că cele relatate mai sus corespund tristului adevăr.
Era prin anul 1965 când voloceanul Ion Salahor s-a întâlnit întâmplător, cu nu oarecare cetăţean din Iaşi. Luându-se de vorbă cu el, acesta i-a povestit diferite întâmplări din viaţa sa şi printre altele I-a spus că prin anii 1919 - 1920 se afla militar la Cernăuţi la regimentul 113 infanterie. În continuare, a început să povestească despre răzvrătirea care a avut loc şi că el a fost printre aceia care au bătut şi schingiuit cu acea ocazie pe ostaşii români bucovineni care făceau acolo armata. Trecuseră 45 de ani de la acel trist eveniment şi omul acesta povestea cu oarecare satisfacţie şi mândrie cum a bătut el pe bucovineni până îi lăsa aproape morţi şi apoi îi uda cu apă ca să se trezească.
Acest bătăuş pe nume C. Stoian, pensionar, fost plutonier major considera că este o cinste să se fălească cu asemenea fapte mârşave. Se vede lucru că a fost unul dintre călăii cei mai mari din acea vreme şi un bătăuş de mâna întâia pentru care fapte a fost făcut gradat şi apoi avansat până la gradul de plutonier major. Deştept nu era, dar a ştiut să agonisească parale şi să-şi facă o casă proprie, bunicică şi încăpătoare în cartierul Copou din Iaşi. Dacă acest bătăuş lăudăros ar fi avut mai multă minte nu şi-ar fi dat singur în vileag urâciunea faptelor sale. Pe vremea anilor 1919-1921 s-au petrecut multe întâmplări neplăcute, dar aici au fost povestite doar câteva.
S-a stăruit mai mult asupra răscoalei de la regimentul 113 pentru că acolo făceau armata mulţi feciori din Voloca. În ceea ce priveşte neregulile de la fisc, de ele au avut a se plânge şi contribuabili din Voloca, iar întâmplarea cu directorul incorect Vasilescu a fost arătată fiindcă învăţătoarea în cauză era căsătorită cu un volocean.
Cu trecerea vremii, s-a aşternut uitarea peste aceste triste întâmplări, potrivit zicalei "Timpul vindecă toate rănile". Totuşi, din cele povestite mai sus se pot trage anumite învăţăminte de către cei de la conducere. Ei au datoria de a se informa şi a cunoaşte situaţia, de a stăvili şi a sancţiona abuzurile şi a preveni anumite consecinţe şi urmări neplăcute sau primejdioase.
Românii din Bucovina erau buni patrioţi şi au fost cu trup şi suflet pentru unire, iar cei care au avut posibilitate au şi luptat pentru unire înfruntând prigoana autorităţilor austriece.
Multe generaţii de bucovineni s-au strâns visând şi aşteptând unirea. Trecuse aproape un secol şi jumătate de când Bucovina fusese răpită de împărăţia austriacă şi în acest interval de timp populaţia ei a avut cu totul alte condiţii de dezvoltare.
Ca provincie austriacă a beneficiat de avantajele culturale apusene şi a putut cunoaşte ordinea şi rigoarea legilor austriece. Austria a avut o bună administraţie de stat şi în bună parte datorită ei s-a putut menţinea acest imperiu. Faptul acesta nu putea rămâne fără vreo influenţă asupra cetăţenilor. Oamenii s-au adaptat rânduielilor impuse şi apărate de legi severe. S-au deprins a fi ordonaţi, corecţi, conştiincioşi în munca lor.
În aceste condiţii onestitatea, setea de adevăr şi dreptate s-au dezvoltat foarte mult. Abaterile de la legi erau aspru pedepsite. Nimeni nu se putea sustrage de la executarea pedepsei. Toate acestea au avut ca urmare o transformare în bine a întregii societăţi, o adevărată schimbare a firii omeneşti. În aceste condiţii şi în acest mediu a trăit, s-a dezvoltat şi s-a format şi populaţia românească din Bucovina.
Transformarea în bine a unei societăţi este o treabă foarte grea dar posibilă. Ea cere timp şi poate fi făcută numai de conducători competenţi, cinstiţi, iubitori de adevăr şi dreptate şi care să fie primi când este vorba de respectul legilor. După o practică mai îndelungată simţul de ordine şi disciplină, precum şi respectul faţă de lege şi autoritatea statului le intră oamenilor în sânge. Ei se deprind a fi ordonaţi, corecţi şi respectuoşi. Într-¬un cuvânt, oameni civilizaţi care se respectă întreolaltă fiind în acelaşi timp şi buni cetăţeni. Omul conştient şi cu un înalt nivel etic respectă legile şi autoritatea statului nu de frică sau dintr-o altă teamă, ci din proprie convingere, ştiind că altfel nu se poate trăi şi nu se poate desfăşura o viaţă normală, liniştită.
Cu tot respectul lor faţă de legi şi autorităţi, bucovinenii nu erau slugarnici. Conştienţi de drepturile lor, ei şi le apărau cu dârzenie. Aceşti ţărani vrednici, căliţi în lupte, cinstiţi în viaţa lor şi totuşi modeşti nu voiau să se lase călcaţi în picioare. Aşa a fost cazul şi cu răzvrătirea de la regimentul 13 infanterie. Ei nu s-au răsculat împotriva ordinii de stat ci au ripostat în faţa unor militari brutali şi lipsiţi de omenie. În alte cazuri şi-au manifestat nemulţumirea faţă de unii funcţionari abuzivi. Nimeni nu-i putea obliga să renunţe la demnitatea şi drepturile lor. Ei aveau adânc întipărit în conştiinţa lor simţul de adevăr şi dreptate, iar nedreptăţile, umilinţele şi jignirile i-au făcut să-şi piardă răbdarea în multe cazuri.
Ţăranii bucovineni erau oameni inteligenţi, hotărâţi şi demni. Un dascăl eminent( din vechiul regat) bun cunoscător al bucovinenilor, a spus că ei sunt elita ţărănimii române. Dar cine erau aceşti bucovineni? Erau tot moldoveni şi ei locuitori ai Moldovei de miază-noapte, de altădată, sau din Ţara de Sus cum se mai spunea. Şi totuşi câtă deosebire! Numai prin cultură şi educaţie se ajunge la progres şi adevărata civilizaţie. Altă cale mai bună nu există.

Un comentariu:

catalin_siiulescu spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.