duminică, 30 martie 2008

2.16 Activitatea depusă în cadrul societăţilor şi formaţiilor corale şi rezultatele obţinute

În satul Voloca au existat câteva societăţi culturale care şi-au îndeplinit menirea cu prisosinţă. Dintre acestea, cea mai veche a fost societatea arcăşească, înfiinţată încă înainte de primul război mondial, în anul 1906. Activitatea ei a fost deosebit de rodnică.
In fruntea societăţii au fost învăţători şi pe o vreme a fost şi preotul Gheorghe Velehorschi. Dintre învăţători se cuvine să amintim mai întâi pe Dumitru Sfeclă care a organizat şi un cor bărbătesc în cadrul acestei societăţi. Pe cât de modest a fost acel om, pe atât de vrednic , activ şi inimos a fost el, le vremea lui. Era mare la suflet, bun la inimă şi mai presus de toate înflăcărat patriot. Din tot ce a înfăptuit el pentru satul Voloca, s-a văzut că a fost bun român, om cinstit şi clarvăzător. Îi creştea inima când vedea cum se ridică satul nostru şi se bucura ori de câte ori observa un lucru bun ori o faptă frumoasă; dar se întrista peste măsură, când îi vedea pe unii dintre oamenii din sat păcătuind în vreun fel oarecare şi mai ales li mai ales când îi vedea pe câte unii căzuţi în patima beţiei. In sat erau multe cârciumi şi toate în mâna veneticilor, străini de neam şi de lege care îi atrăgeau pe oameni la beţie la sărăcie şi la pierzanie. Drept este că mulţi şi-au pierdut averile, rămânând săraci şi cu familiile nenorocite iar veneticii au trăit foarte bine, s-au îmbogăţit şi au putut să-şi trimită copii la învăţături înalte. Cât despre sătenii noştri, ei se zbăteau şi aveau să se mai zbată încă mulţi ani în întuneric, umilinţă şi sărăcie.
Aceste stări de lucruri le-a sesizat şi marele nostru poet Mihail Eminescu, cea mai înaltă culme a spiritualităţii româneşti când a scris celebra sa Doină. El cunoştea foarte bine situaţia ţăranului român şi aceasta se vede foarte clar, chiar în primele versuri ale poeziei. Eminescu şi-a dat perfect de bine seama de primejdia gravă ce plana asupra românului din acea parte a ţării. Unii au căutat să minimalizeze importanţa acestei poezii, afirmând că ea nu ar fi semnificativă pentru studiul operei lui Eminescu. Cert este că el a ştiut bine de ce a scris această Doină şi de probitatea lui nu ne îndoim.
Sigur că au fost şi alţi intelectuali care au observat această primejdie şi şi-au dat seama că trebuie ceva întreprins pentru a-1 ridica pe ţăran din starea jalnică în care şe zbătea. Credinţa lor a fost că salvarea ar putea veni de la răspândirea ştiinţei de carte şi a culturii în popor şi mai precis, în rândul ţăranilor; ei trebuiau luminaţi şi ridicaţi.
Această misiune revenea intelectualilor de la sate şi societăţilor culturale pe care ei trebuiau să le organizeze şi să le conducă. Nu a trecut prea multă vreme şi aceste societăţi au răsărit pe întreg cuprinsul Bucovinei în fruntea cărora şi-au luat cuvenit cei mai buni dintre învăţători, unii preoţi sau alţi tineri intelectuali, studenţi ori elevi. Erau multe de făcut şi începutul a fost greu. Autorităţile austriece nu vedeau cu ochi buni înfiinţarea de societăţi culturale româneşti prin satele din cuprinsul Bucovinei.
O treabă grea era aceea de a-i lămuri şi a-i atrage pe ţărani în aceste societăţi. Se găseau mulţi să-i spuie ţăranului că aceste societăţi nu sunt de folos, că acolo se pierde vremea degeaba şi că ar fi mai bine ca oamenii să-¬şi vadă de lucrul lor. Mai mult, pe o vreme, se spunea că nici şcoala n-ar fi de trebuinţă; copii să fie trimişi la păscu cu vitele şi la alte ocupaţii potrivit cu dânşii. Ţăranul auzea multe sfaturi de acestea, dar puţini erau aceia (dacă erau) care să-i spună că cea mai mare pagubă şi primejdie i-ar putea veni de la cârciumă. Se găseau şi săteni care ziceau cam aşa: de ce să dau copilul la şcoală că doar n-am a-1 face popă?! Şi doar nu era vorba de o şcoală superioară, ci de şcoala primară (elementară).
Iată deci că a fost o vreme când până şi şcoala elementară părea că ar fi prea mult pentru ţărani.
Cei interesaţi ştiau că numai într-o stare de înapoiere este uşor de învârtit afaceri şi ghişefturi, de a înşela şi a face averi. Neştiinţa şi naivitatea (ţăranului se aflau cu totul neputincioase în faţa vicleniei şi lăcomiei exploatatorilor. Grea era misiunea ce-i revenea intelectualului de la sat.
Chiar dacă n-au fost toţi dascălii la înălţimea vremii şi a cerinţelor de atunci, totuşi mulţi au fost aceia care s-au dedicat cu trup şi suflet răspândirii culturii la sate.
În Voloca, învăţătorul Dumitru Sfeclă a fost acela care a pus bazele mişcării culturale. Activitatea sa, el şi-a desfăşurat-o în cadrul societăţii arcăşeşti, cam pe la începutul acestui secol.
Membrii acestei societăţi erau feciori şi tineri gospodari din sat. Uniforma lor era costumul naţional şi pe piept purtau o eşarfă cu tricolorul românesc. Unii aveau şi brâe ţesute in trei culori, cu care se încingeau. Iarna purtau sumane şi căciuli. "
După o perioadă de pregătire, arcaşii au început să organizez serbări populare şi petreceri, având în program cântece şi jocuri româneşti. Se recitau poezii româneşti iar, câteodată, pregăteau şi câte o piesă de teatru. La aceste manifestări culturale venea aproape tot satul. Serbarea era deschisă cu câte o cuvântare sau vreo conferinţă, ţinută de preşedintele societăţii care de cele mai multe ori era un învăţător sau un preot. Costumul naţional al arcaşilor era chiar portul lor popular din sat, numai că în zile de sărbători şi la manifestările culturale era, oarecum, mai înflorat, mai frumos şi mai nou.
Astfel, printre punctele programului de activitate al societăţii, în afară de păstrarea limbii româneşti, a portului românesc şi a obiceiurilor străbune şi a horelor, mai era Şi cultivarea cântecului românesc. Înzestrat cu simţ şi cunoştinţe muzicale, învăţătorul Dumitru Sfeclă a organizat un cor arcăşesc din tineri săteni pe care i-a învăţat să cânte o liturghie de Isidor Vorobchievici. Cu acest cor el dădea răspunsurile la Sfânta slujbă din biserica satului, în zilele de duminică şi de sărbători. Dar acest cor nu a cântat numai cântece bisericeşti; Dumitru Sfeclă i-a mai învăţat p arcaşi şi cântece populare şi patriotice. Aproape toate cântecele învăţate aveau un pronunţat conţinut naţional. Încă de prin 1906-1907, arcaşii voloceni au început să cânte cântări de Ciprian Porumbescu, Isidor Vorobchievici, de Eusebiu Mandicevschi şi alţii. Reuşise învăţătorul Sfeclă ca în vreo 2-3 ani să organizeze un cor foarte bun care era o mândrie a satului Voloca.
Acest cor a fost şi a rămas pentru multă vreme însăşi sufletul societăţii arcăşeşti. Am mai scris undeva că această societate ca să poată activa a fost înfiinţată şi aprobată ca o societate de pompieri voluntari.
Învăţătorul Dumitru Sfeclă a desfăşurat o muncă rodnică în satul Voloca. A fost un bun pedagog, foarte iubit de elevii săi dar şi un harnic activist cultural. Era conştient de misiunea ce-i revenea şi căuta să lămurească pe oameni şi să le arate de unde venea răul. Tare se supăra când vedea că se găseau şi dintre aceia care nu-1 înţelegeau şi nu-i urmau sfaturile.
Când i-a fost dat, odată, să vadă mulţi săteni cu daruri la nunta unuia dintre pripăşiţii străini de neam şi lege, 1-a apucat furia. De la fereastra odăii ei în care locuia privea îngândurat şi tulburat peste măsură la acel spectacol trist. Această întâmplare şi multe alte amărăciuni i-au zdruncinat nervii. Puţini i-au înţeles drama din sufletul său; el n-a putut suporta starea de umilinţă şi de întuneric în care se aflau încă mulţi oameni, din care cauză s-a îmbolnăvit şi apoi a murit.
Se terminase războiul mondial (1914-1918), se înfăptuise unirea tuturor românilor, au trecut decenii, dar memoria lui Sfeclă a rămas vie în inimile arcaşilor din Voloca.
Altă societate culturală din sat care a luat fiinţă prin 1920, a fost Casa de citire care îşi avea sediul într-o încăpere a şcolii primare din sat. Era condusă de învăţători şi desfăşura o activitate foarte rodnică. Aici se punea accentul pe răspândirea culturii în rândul tineretului, după absolvirea şcolii. Această societate se străduia să-i menţină pe tinerii absolvenţi în contact cu şcoala şi să le consolideze cunoştinţele căpătate de-a lungul anilor de şcoală. Mai mult, aceste cunoştinţe erau îmbogăţite cu altele noi din domeniul agriculturii şi economiei casnice. Învăţătorii care s-au distins prin activitatea lor în cadrul acestei societăţi au fost Silvia Pojoga-Paulencu şi Olvian Paşcanu.
În cadrul societăţii Casa de citire se jucau multe piese de teatru atunci când se organizau şezători. Se recitau poezii, se spuneau poveşti, se citeau sfaturi din reviste, se spuneau cimilituri, dar se ţineau şi conferinţe potrivite pentru tinerii ascultători.
O altă societate culturală care a jucat un rol deosebit de important în Voloca, a fost Trezvia. Ea a luat fiinţă îndată după primul război mondial. Trezvia şi-a asumat greaua sarcină de a combate alcoolismul.
Cine îşi dă seama cât de puternic este năravul beţiei, acela poate să ştie cât de grea este şi lupta de a-1 dezbăra pe om de această patimă, sau mai bine zis pacoste.
Erau şi în Voloca, pe vremea ceea, mulţi beţivi pentru că şi cârciumile erau multe. Trebuia dusă o muncă intensă de lămurire cu populaţia, cu tineri şi bătrâni şi mai ales cu cei căzuţi în patima beţiei. Munca aceasta era nespus de grea şi anevoioasă. Pripăşiţii care îşi vindeau otrava nu se gândeau să cedeze din terenul câştigat. Prin interpuşi ori prin cozi de topor, îşi apărau cu dârzenie poziţia lor. Nu ezitau să lovească în societate şi în membrii ei, cât pe faţă, dar mai ales pe ascuns. Intr-o parte, dădeau bani, în altă parte dădeau băutură şi cum oameni slabi erau încă destui, societatea Trezvia avea de luptat din greu şi de înfruntat piedici serioase. Totuşi, până la urmă, a reuşi t să-şi îndeplinească misiunea, stârpind aproape cu totul beţia din satul Voloca. Cu adevărat, aceasta a fost o mare izbândă, de care societatea Trezvia s-a putut mândri. Un înflăcărat luptător al ei a fost Traian Spătaru. La petrecerile populare din sat, pe la bufet nu se mai serveau băuturi alcoolice de nici un fel, ci numai limonadă, sucuri, must şi alte băuturi răcoritoare.
Frumos îi şedea satului Voloca fără beţivi, fără bătăi, fără certuri şi scandaluri! Societate Trezvia săvârşise o minune! La acest rezultat se ajunsese cam prin anii 1925 - 1926. Au fost anii cei mai frumoşi şi mai rodnici ai societăţii Trezvia.
De acest fapt au avut a se bucura mai mult femeile, soţiile şi copii, care mai înainte au avut mult de suferit din cauza soţilor şi părinţilor, care venind acasă beţi, se dedau la certuri şi la bătăi.
Ultimul preşedinte al ei a fost Teodor Ionică. A urmat ocuparea de către ruşi a Bucovinei de Nord şi refugiul. Activitatea a încetat.
În 7 ianuarie 1934, a luat fiinţă corul de plugari, alcătuit din feciori şi tineri gospodari din Voloca. Iniţiativa formării acestui cor a venit din partea unui grup de gospodari care 1-au însărcinat pe Gheorghe a Ioanei a Lupului să ia legătura cu studentul Teodor Ionică şi să-i propună acestuia organizarea şi conducerea acestui cor. Răspunsul lui Teodor Ionică a fost pozitiv, spunându-i lui Gheorghe a Ioanei Lupului să facă o listă cu gospodarii care doresc să activeze în cor şi să i-o prezinte spre a se convinge dacă numărul gospodarilor ar fi suficient de mare pentru a se putea forma un cor. N-au trecut nici două ore şi lista a fost prezentată, conţinând un număr de cam 40 de gospodari. Lista s-a putut întocmi într-un timp atât de scurt, datorită faptului că era zi de sărbătoare, Sfântul Ioan Botezătorul, după amiază şi oamenii se aflau la horă lângă Casa arcăşească. In afară de aceasta, ei se sfătuiseră între dânşii mai din timp şi căzuseră de acord pentru a se înfiinţa un cor bisericesc în sat. Impresionat de râvna acestor gospodari de a avea un cor, Teodor Ionică le-a comunicat prin delegatul lor, Gheorghe a Ioanei a Lupului să se prezinte peste trei zile la orele 20 (8 seara) la sediul societăţii arcăşeşti spre a fi verificaţi şi repartizaţi pe voci. La data fixată, s¬au prezentat aproape toţi cei de pe listă, mai aducând cu dânşii şi pe alţi gospodari dornici de a face parte din cor. Verificarea şi repartizarea pe voci a ţinut până spre miezul nopţii. Câţiva n-au putut fi primiţi neavând voce sau auz muzical, dar marea majoritate au fost primiţi deoarece dispuneau de calităţile necesare unui corist. Cei mai mulţi făcuseră parte şi din corul societăţii arcăşeşti, intraţi după unire, iar câţiva erau chiar din vechiul cor arcăşesc, foşti corişti de ai lui Dumitru Sfeclă, printre care trebuie să-1 pomenim pe vestitul cântăreţ Rahovei Constantin, un bas de mare talent. Era şi un bun cântăreţ din fluier mare (caval). Chiar în aceeaşi seară s-a hotărât numărul şi data repetiţiilor. Au fost fixate 3 repetiţii pe săptămână între orele 8-10 seara (20-22). Repetiţiile se ţineau regulat; nu lipsea nici conducătorul corului, Teodor Ionică dar nici coriştii. Foarte rar se întâmpla să lipsească cineva de la repetiţie; dar cine ştie pentru care motiv grav, atât de mare era dragostea acelor oameni. Oricât de trudiţi ar fi fost după muncile lor din timpul zilei, ei veneau foarte regulat şi erau foarte silitori să înveţe cântările şi doar pentru această muncă nu era nimeni plătit cu nimic. Totul se făcea din plăcere şi din dragoste şi într-adevăr, dragostea acelor oameni n-a avut margini. Aceasta s-a văzut şi rezultatele obţinute într-un timp record. Până în Paşti, a fost terminată o liturghie nouă pentru cor bărbătesc în 4 voci. Pentru oricare dirijor de cor, acest rezultat poate fi considerat o adevărată performanţă dacă luăm în considerare numărul cântărilor ce trebuiesc învăţate şi faptul că aceşti corişti nu era notişti ci simpli ţărani, cu voci puţin formate şi foarte ocupaţi cu treburile gospodăreşti şi cu muncile de la câmp.
Trebuie să mai adăugăm şi faptul că în acelaşi interval de timp, cam prin postul mare, ei au lucrat în biserică şi cafasul necesar adică balconul unde trebuia să cânte corul, deoarece până la acea dată(1934) biserica din Voloca deşi trecuse de 100 de ani, nu avea cafas. Fiind monument istoric, s¬a cerut aprobarea în acest scop Mitropoliei de la Cernăuţi, care văzând planul cafasului întocmit de meşterii din cor, 1-a aprobat. Biserica fiind construită din lemn şi cafasul tot din material lemnos a fost lucrat. Coriştii au fost aceia care au contribuit cu banii necesari, ei au procurat materialul, ei au pus la îndemână mijloace de transport (căruţe cu cai) spre a-1 căra la biserică şi tot ei au lucrat cafasul. În sânul corului erau şi meşteri pricepuţi în construcţii de case şi diferite alte lucrări. Cităm pe câţiva: Constantin Rahovei, Simion a lui Dumitraş, Nicolai Georgescu al lui Maftei, Toader al lui Matrucă a Ţîmbalarului, Procopie Penteleiciuc-Cochină, Ilie Guraliuc şi chiar dirijorul corului, Teodor Ionică. Totul a fost gata de Paşti: liturghia învăţată în întregime şi cafasul terminat complet, nou-nouţ. Inaugurarea ambelor lucrări s-a făcut Duminică în ziua de Sfânta Învierea Domnului din anul 1934. A fost mare bucurie şi deplină mulţumire sufletească a coriştilor şi a dirijorului Teodor Ionică. A fost această realizare şi o mare surpriză pentru credincioşii din întreg satul. Cafasul s-a lucrat, relativ uşor, având la îndemână meşteri şi materialul necesar. Banii de care a fost nevoie, tot de la corişti s-au adunat.
Învăţarea liturghiei a fost o problemă mai dificilă. Răspunsurile scurte n-au cerut mare efort, dar răspunsurile mari (cântările lungi) se învăţau greu. Mulţi dintre corişti nu aveau o activitate în vreo formaţie locală şi deci nici vocea lor nu era lucrată (formată) iar notist nu era nici unul dintre dânşii. Trebuia de învăţat totul pe de rost şi până la Paşti erau vreo 3 luni şi jumate. Dirijorul a fost nevoit să sporească numărul orelor de repetiţie. În loc să dureze 2 ore de la 20 la 22, repetiţiile ţineau de la 20 la 23 şi chiar până aproape de orele 24. Nici un corist n-a obiectat că ar fi prea mult sau prea obositor. Seara, până să se adune toţi coriştii, Teodor Ionică le spunea noutăţi din ţară şi din lumea largă, le citea articole mai interesante din revista "Albina", din ziarul "Universul" şi din alte publicaţii care puteau să-i intereseze. In cor şi la repetiţii nu se făcea nici un fel de politică; publicaţiile care erau citite, erau fie de cultură, ştiinţă şi artă, ori erau independente. Această lectură dura cam o jumătate de oră sau mai mult, până se adunau toţi corişti. Oamenii nu aveau ceasuri pe atunci, decât foarte puţini. De aceea, unii veneau la repetiţie cu o jumătate de oră mai devreme, iar alţii veneau ceva mai devreme de orele 20, aşa că în acest interval de timp se făceau comunicările şi se citeau unele articole interesante, mai ales, din domeniul agriculturii, sănătăţii, etc.
Pe la orele 20 şi 15, începea repetiţia. Învăţarea fiecărui cântec se făcea pe partide (voci) şi se începea cu tenorii primi. Fragmentul de piesă era cântat la început de către dirijor, atât la voce cât şi la vioară pentru a-i familiariza pe corişti. Dacă piesa era grea, dirijorul cânta singur, de două trei ori fragmentul pus în lucru, apoi îi punea şi pe tenorii primi să cânte ce el. Le cânta cât mai aproape de urechea lor, cu vocea şi cu vioara şi în acelaşi timp îi asculta dacă ei interpretează corect cântarea. Orice greşeală era corectată pe loc iar fragmentul dificil era cântat .de către dirijor şi de către tenori de câte 10 ori şi uneori chiar mai mult. Dacă nu mergea bine cântarea, dirijorul îl lua pe câte unul şi cânta cu el întreg fragmentul de câte 2-3 ori şi apoi trecea pe la toţi ceilalţi tenori primi, repetând acelaşi fragment. În timp ce unul cânta, ceilalţi erau foarte atenţi ca să poată prinde corect cântarea.
In felul acesta, se proceda şi cu celelalte partide (voci) tenor secund, bariton şi bas. Era grea munca pentru corişti, dar cea a dirijorului era foarte grea. Coriştii se mai odihneau, însă dirijorul nu; el trecea de la o voce la alta şi cânta mereu. Pauzele erau puţine şi rare iar uneori, uitam de ele. Ne opream doar atunci când vreunul făcea vreo greşeală mai ieşită din comun sau când vreun corist turna vreo glumă de răsuna încăperea de râsete.
După procedeul arătat mai sus, progresul era evident însă dirijorul trebuia să cânte cu toate vocile pe rând. După ce fragmentul era cunoscut de toate vocile, se trecea la executarea lui în ansamblu. Atunci, dirijorul nu cânta era atent cum merge cântarea în ansamblu şi dacă fiecare voce stăpâneşte bine partea învăţată. Executarea piesei corale de către toţi deodată se repeta de câte ori era nevoie. Odată învăţat fragmentul, se trecea mai departe până ce cântarea era învăţată în întregime. În cele din urmă, cântarea respectivă se executa în ansamblu de mai multe ori până ce dirijorul considera că este de ajuns stăpânită de către corişti. Aşa s-a procedat cu toată liturghia, de la început până la sfârşit. S-a muncit intens şi foarte serios, încât într-un interval de timp foarte scurt a fost terminată; de Sfânta Înviere, corul a cântat-o în cafasuiul cel nou care s-a lucrat şi el, paralel, cu repetiţiile corului. Reuşita a fost deplină şi ne-a umplut inimile de bucurie şi mulţumire sufletească nouă coriştilor şi tuturor credincioşilor din biserică.
După Paştile aceluiaşi an 1934, am continuat cu repetiţiile liturgiei învăţate spre a o consolida în memoria coriştilor, apoi am trecut la alte cântări bisericeşti ocazionale, concerte, axioane, tropare, etc.
În fiecare duminică şi sărbătoare mare, corul era prezent al biserică pentru a da răspunsurile cuvenite la Sfânta liturgie. Nici corişti şi nici dirijorul nu erau plătiţi şi nu beneficiau cu nimic de pe urma acestei munci. Totuşi, corul avea nevoie cât de cât, de un fond oarecare pentru anumite cheltuieli. Pentru realizarea acestui modest fond bănesc, au fost puse în repetiţie cântările necesare la cununii şi cântările de trebuinţă la înmormântări. La început, am cântat fără plată la câteva cununii religioase şi la câteva înmormântări ca să afle toţi volocenii de existenţa corului şi de posibilităţile lui.
Intr-adevăr, în scurtă vreme , corul a început să fie solicitat atât la cununii cât şi la înmormântări. Toţi cei interesaţi plăteau câte o sută sau două de lei şi dădeau cinste la corişti. Numai membrii corului erau scutiţi de plată atunci când aveau nevoie de cântare în cadrul familiei, fie că aveau vreo nuntă sau o înmormântare. Se menţionează şi faptul că membrii corului nu plăteau nici un fel de cotizaţie. Casierul corului a fost ales Simion al lui Dumitraş fiind considerat, pe bună dreptate, un om cinstit. El era acela care se bucura de încrederea tuturor şi pentru aceasta a fost ales să încaseze şi să păstreze banii primiţi de la nunţi şi de la înmormântări.
In vara anului 1934, am început să pregătim şi piese corale laice, cântece şi coruri populare de diferiţi autori pentru a le prezenta iubitorilor de muzică din sat, în cadrul unor şezători sau concerte. Dintre piesele corale care au alcătuit repertoriul la acea vreme cităm mai jos câteva coruri:
1. Pe-al nostru steag, de C. Porumbescu
2. Trei culori cunosc pe lume, C. Porumbescu 3. In pădure (de vrei s-auzi), de C. Porumbescu 4. Zis-a badea c-a veni, Gavril Muzicescu
5. Plugar şi ostaş, D. G. Kiriac
6. Hai fraţi, (canon) de Al. Podoleanu 7. Ţara ne cheamă, de Al. Potoleanu
8. Ca o zi de primăvară, de Constantin Şandru 9. Marşul lui Iancu, de Timotei Popovici
10. Măriţi pe Domnul, de Beethoven
11. O, lume, ce frumoasă eşti! Beethoven 12. In crâng, C. M. Weber
13. Imnul nopţii, de Silcher
14. Eu mă duc, codrul rămâne, popular 15. Ce vii bade târzior, popular
16. Trecui valea mor de sete, popular
În afară de cele arătate mai înainte, coriştii au mai învăţat încă alte cântări liturgice.
Toamna târziu, din acelaşi an 1934, s-au pus în repetiţie colinde şi un pluguşor pentru sărbătorile de iarnă ce urmau să vină. S-a mai pregătit şi un "Mulţi ani trăiască" şi alte piese corale ocazionale. A fost o muncă intensă, cu rezultate bune. Oamenii veneau la repetiţii în mod regulat, cu multă plăcere, cu toate că erau uneori aproape istoviţi de muncile câmpului. Este greu pentru fostul dirijor să-şi explice de unde au găsit acei oameni atâta putere, atâta dragoste şi răbdare ca să poată face faţă la un asemenea program de lucru, fără nici o plată. Cât despre tânărul dirijor amator T. Ionică, el era cu totul şi cu totul dedicat muzicii. Nu ştia ce-i oboseala; era cu trup şi suflet pentru cor şi pentru cântare. Repetiţiile se făceau miercuri seara şi apoi sâmbătă seară şi duminică seara, la casa arcăşească.
Programul repetiţiilor a fost astfel întocmit încât să convină şi coriştilor, dar şi dirijorului, care trebuia să vină din Cernăuţi. Cântecele menţionate mai înainte, au fost învăţate în cursul anilor 1934 şi 1935. Vara, pe timpul vacanţei mari, sau al concediului, se putea lucra mai mult şi mai uşor, de aceea, progresul era mai substanţial. Între timp, coriştii şi-au îmbunătăţit cunoştinţele şi calităţile vocale. Piesele erau bine cunoscute şi în acelaşi timp se putea obţine o cântare pe deplin armonioasă. Acest rezultat obţinut, am început să dăm câte un concert, lucru cu totul nou pe atunci în satul Voloca. Înainte de concert se ţinea câte o conferinţă potrivită cu nevoile gospodarilor şi pe înţelesul lor.
În unele duminici din anii 1935 şi 1936, coriştii, de frunte cu dirijorul lor Teodor Ionică, au început să coline satele din jur, pe jos, şi să dea răspunsurile la slujba bisericească. Astfel, au cântat ei în biserica din Cuciurul Mare Tişăuţi, Cuciurul Mare Sălişte, în biserica din Corovia şi în biserica din Cehor, iar într-o duminică au dat răspunsurile la slujba oficiată în Capela Mitropolitană din Cernăuţi. Tot în aceşti ani, corul de plugari din Voloca s-a prezentat la concursurile de colinde şi obiceiuri de Crăciun, organizate la Teatrul Naţional din Cernăuţi, obţinând de două ori premiul I. S-au organizat într-un timp şi un concurs între corurile bisericeşti la biserica Sfânta Paraschiva din Cernăuţi, unde corul din Voloca a obţinut premiul II. Pe primul loc s-a situat corul din Cozmin. Coruri din multe sate au luat parte la acel concurs şi lupta pentru primele locuri a fost strânsă. Noi am fost mulţumiţi de rezultatul obţinut. Cu experienţa dobândită în decursul acelor ani, ne-am hotărât să luăm parte şi la concursul Arenelor Romane din Bucureşti, organizate de fundaţia regală pentru literatură şi artă. Astfel, în anii 1937-1938 am participat la acele concursuri, obţinând de ambele dăţi locul II. Anii menţionaţi mai sus au fost cei mai activi şi mai rodnici ai corului de plugari din Voloca. Începând cu anul 1939 situaţia din Europa s-a înrăutăţit foarte mult. S-au făcut concentrări masive, oamenii au plecat pe la unităţile militare pentru instrucţie, iar în septembrie 1939 a şi început cel de-al doilea război mondial. Activitatea corului a scăzut simţitor. Aproape că nu mai avea cine să cânte în cor la biserică. Rămăseseră tare puţini corişti. Apoi, a urmat anul 1940 cu pierderea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei, când activitatea corului a suferit mult şi din cauza plecării în refugiu a dirijorului T. Ionică.
În vara anului 1941 după recucerirea părţii de nord a Bucovinei, dirijorul T. Ionică a revenit cu serviciul la Cernăuţi şi odată stabilit în acest oraş, a reluat activitatea culturală în satul Voloca.
Cam de două ori pe săptămână a început să vină seara în sat şi să facă repetiţii. Corul a fost reorganizat şi şi-a reluat activitatea normală. Câţiva dintre corişti nu mai erau în viaţă, dar cei rămaşi s-au prezentat cu toţii la datorie. S-au verificat cântările vechi şi s-au pus în repetiţie alte piese corale noi. Cam aceasta era situaţia prin anii 1941-1942, când a luat fiinţă în satul nostru o nouă instituţie culturală - Căminul cultural. S-a stabilit ca sediul căminului cultural să fie în clădirea fostei societăţi Casa de Citire, care avea în acel timp o activitate foarte redusă. Membrii ei care mai rămăseseră au intrat în Căminul cultural. La acest Cămin s-a afiliat şi corul de plugari. Ca preşedinte a fost ales dirijorul corului, T. Ionică.
În noua instituţie culturală au intrat mai mulţi intelectuali din sat printre care se afla, medicul, inginerul agronom, directorul şcolar Arghirescu Ioan şi preoţii D. Ciobanu şi V. Vasilescu. S-a întocmit şi un plan de activitate potrivit instrucţiunilor primite de la Conducerea Căminelor Culturale din Cernăuţi.
Preşedintele T. Ionică s-a îngrijit de punerea la punct a clădirii luate în primire şi de procurarea mobilierului necesar. A fost repartizată şi o bibliotecă pentru Căminul Cultural din Voloca şi în scurtă vreme s-a procurat un aparat de radio.
S-a fixat şi un program de lucru pentru cor, stabilindu-se orele de repetiţie de două ori pe săptămână, seara, când T. Ionică venea de la oraş şi după terminarea lor, pleca iar la Cernăuţi chiar în decursul aceleiaşi nopţi. Uneori, rămânea peste noapte în sat şi pleca la oraş a doua zi, dis-de-dimineaţă pentru a fi prezent la servici.
Chiar de la începutul înfiinţării sale, Căminul cultural a fost luat în mare atenţie de către organele de conducere din Cernăuţi. I s-au creat bune condiţii de funcţionare şi i s-au pus la dispoziţie toate mijloacele materiale de care avea nevoie.
In aceste condiţii, Căminul putea funcţiona cu rezultate bune. Avea în frunte un comitet de intelectuali care puteau să alcătuiască o echipă serioasă de lucru.
S-a hotărât să se organizeze serbări şi şezători culturale cu un program cât mai bogat, mai variat şi mai interesant la care să participe corul, formaţia de dansuri şi o echipă de teatru. Fiecare şezătoare culturală trebuia să înceapă cu o conferinţă de actualitate care să fie potrivită şi utilă sătenilor. De realizarea acestui program trebuia să aibă grijă preşedintele Căminului şi ceilalţi membri din comitet.
La activitatea Căminului au fost atraşi şi alţi intelectuali şi săteni care ar fi putut contribui cu ceva. S-a făcut un început bun. Corul mergea bine şi în scurtă vreme a fost organizată şi formaţia de dansuri de către învăţătoarele Vasilescu Viorica şi Ionică Alex. Mai târziu, urma să-şi înceapă activitatea şi o echipă de teatru, instruită şi condusă de intelectualii pricepuţi din sat. Între timp, Căminul cultural din Voloca a participat la un concurs de cântece şi dansuri la Bucureşti, obţinând premiul ala doilea.
La sfârşitul verii anului 1934 a fost organizat la Rădăuţi un mare concurs de coruri ale căminelor culturale din întreaga bucovină şi din alte două judeţe din nordul ţării, părţi componente ale Ţinutului Suceava. Cele mai bune coruri din judeţele Cernăuţi, Rădăuţi, Suceava, Câmpulung, Storojineţ, Hotin şi Dorohoi, s-au luat la întrecere pentru a cuceri un loc de frunte în clasament. Au participat coruri mixte şi bărbăteşti în costume naţionale, care de care mai frumoase, având programe bine alese şi pregătite cu multă grijă, să placă publicului şi mai ales, juriul să rămână plăcut impresionat şi câştigat. La un asemenea concurs trebuia pregătire serioasă şi s-a muncit mult pentru o reuşită cât mai bună, atât din partea dirijorilor cât şi a coriştilor. Într-adevăr, tot concursul a constituit un concert spectacol impresionant. Pe lângă juriu, erau de faţă înalţi oaspeţi din Bucureşti şi de la Ţinutul Suceava. Deasemeni au fost prezenţi mulţi iubitori de muzică corală de pe toate plaiurile Bucovinei. Totul a decurs în perfectă ordine spre bucuria şi mulţumirea tuturor. Premiul I a fost acordat corului mixt din Roşa - Stânca - Cernăuţi, iar premiul al doilea s-a acordat corului bărbătesc de ţărani din Voloca. ¬
Am avut atunci o mare bucurie şi o deplină satisfacţie pentru succesul obţinut.
Această activitate promiţătoare ar fi făcut mari progrese, dacă n-ar fi întâmpinat şi unele greutăţi neaşteptate, provocate de starea de război în care ne aflam. Într-adevăr, noi ne aflam în plin război şi de la o vreme situaţia pe front începuse să devină îngrijorătoare. Balanţa războiului se înclina în defavoarea noastră. Aveam, din ce în ce, mai mulţi morţi şi răniţi, se cereau tot mai multe jertfe din partea noastră şi mai ales trebuiau să plece pe front alte noi contingente. Numărul celor concentraţi creştea mereu de numai avea nici cine să lucreze pământul.
În atari condiţii, activitatea Căminului a fost mult încetinită apoi redusă la minimum. Numai era cu cine lucra şi nici nu-i mai ardea nimănui să activeze grija, lipsurile care au început să fie din ce în ce mai simţite şi în urmă teama aproape că au paralizat orice activitate.
A început pentru toţi o perioadă foarte grea. Se întrezărea un al doilea refugiu cu urmări şi mai grele decât cele îndurate în refugiul din 1940. Frontul ceda şi de apropia tot mai mult de hotarele ţării noastre. Lumea s-a tulburat şi a început să se pregătească de un nou refugiu. Pe la Cămin nu mai venea nimeni. Toţi îşi pregăteau bagajele şi se întrebau când şi încotro vor porni iarăşi în pribegie. În aceste condiţii se încheia activitatea Căminului Cultural din Voloca de sub preşedinţia T. Ionica, om cu multă dragoste şi râvnă pentru ridicarea satului său.

Niciun comentariu: