1.24 Cântăreţi talentaţi din Voloca. Solişti vocali şi instrumentişti. Cum mor cântecele, horile…

Cântecul era apreciat şi cultivat chiar din cele mai vechi timpuri în Voloca. Cânta mama legănându-şi pruncul în timp ce torcea ori depăna. Cântau feciorii când mergeau la fete. Cântau flăcăii şi fetele când lucrau la ogor sau când erau la clăci. Cânta omul când lucra sau meşterea ceva. Cântau şi cei mai vârstnici pe la nunţi ori cu ocazia petrecerilor familiale. Se cânta din gură, de unul singur sau cântau mai mulţi, în cor dar la unison (pe o voce). Unii cântau din frunză ori din drâmbă, alţii din fluieraş, telică sau din fluier mare (caval). Pe la petreceri mai mari, erau chemaţi şi lăutari. Aceştia cântau din cimpoi, din scripcă, din ţambale şi ciure. Ciurul era un fel de tamburină.
Pentru timpurile mai apropiate de zilele noastre, cam pe la începutul secolului XX, s-au mai introdus o tobă mare, apoi o trompetă sau în clarinet. Multă vreme, s-a jucat numai după scripcă şi ţambale. În aceeaşi formaţie, se prezentau lăutarii la petrecerile de familie executând cântece de masă, de dragoste, etc. acompaniind pe cei ce cântau din gură. Unele cântece erau vesele, alte cântece erau triste, după starea sufletească a omului ori după împrejurare. Se cânta cu lăutari ori fără lăutari, după cum era cazul. Unii oameni cântau mai rar şi anume atunci când se întâlneau la petreceri, alţii cântau aproape totdeauna: prin casă pe afară, la lucru la câmp, etc. Aproape toată viaţa lor, munca şi-o însoţeau cu cântare.
Au existat în Voloca, atât bărbaţi cât şi femei care au cântat frumos. Mulţi au fost dintre aceia care erau foarte preţuiţi, atât pentru vocea lor plăcută , cât şi pentru cântecele frumoase pe care le cunoşteau. Aceşti artişti populari ştiau o mulţime de doine, cântece de dor, cântece de haiducie, cântece bătrâneşti, cântece de vitejie, balade şi altele. Toate aceste comori, dacă ar fi fost adunate la vreme şi păstrate pentru viitor, ele ar fi constituit tezaur folcloric al culturii noastre naţionale.
În trecutul satului nostru, au existat oamenii foarte înzestraţi în privinţa cântărilor, dar nu s-a găsit, în acele timpuri, cine să adune comori, astfel că o mare parte din ele s-au pierdut. Faptul că acele cântece n-au putut fi culese şi salvate, constituie pentru noi o dureroasă pierdere ce nu se poate recupera. Este drept că multe din cântecele populare se moştenesc din tată în fiu şi din generaţie în generaţie, dar regula aceasta nu se poate aplica întotdeauna. Sunt perioade mai prielnice şi mai bogate, când numărul artiştilor populari este mai mare şi cuprinde oameni excepţionali de talentaţi, dar sunt şi perioade mai puţin prielnice sau chiar neprielnice şi mai sărace, când numărul acestora este în declin şi produsul lor nu atinge ca valoare, culmea artei. De altfel, acesta este un adevăr de necontestat, aplicabil tuturor artelor. Nu întotdeauna apar artişti excepţionali, geniali.
Din cauza nenorocirilor provocate de ultimul război mondial, am pierdut foarte mult. Paguba este imensă şi ireparabilă; ea priveşte şi folclorul românesc din partea de miază-noapte a Bucovinei, zonă în care se află şi satul Voloca. Tocmai când se ridicau elemente capabile, care să culeagă şi să valorifice acel folclor şi când au început să apară şi mijloacele tehnice necesare (magnetofonul), a venit urgia războiului cu tot noianul de nenorociri şi cu toate consecinţele dezastruoase. În aceste împrejurări nu s-a putut salva nimic; s-a pierdut totul. N-a mai fost vreme de cules folclor; nu era timp nici pentru alte treburi, poate mai urgente. Nenorocirile au venit fără veste şi cu totul pe neaşteptate. Este uşor de înţeles că în atari împrejurări nu se putea salva aproape nimic; uneori nici bunurile strict personale şi nici viaţa.
A fost o încăierare şi o învălmăşeală de nedescris cu urmări peste măsură de dureroasă. Cine să se mai gândească în acele momente ca acestea la salvarea folclorului??
Dacă s-ar fi putut prevedea, din timp, dezastrul ce avea să vină şi dacă s-ar fi gândit cineva mai din vreme la această problemă, situaţia ar fi fost alta. De altfel, la un lucru ca acesta nu se poate apuca oricine; este nevoie de oameni pregătiţi în acest scop, înzestraţi cu anumite calităţi şi cunoştinţe de specialitate.
Dacă unii ca aceştia ar fi salvat acele comori, ele ar fi constituit un tezaur de nestemate de o extraordinară valoare şi în acelaşi timp ar fi fost o contribuţie foarte preţioasă pentru folclorul nostru naţional.
Între altele, aceste cântece ar fi constituit o mărturie de necontestat a romanităţii acelui ţinut şi a unităţii neamului nostru. Era încă o dovadă că acel pământ sfâşiat din trunchiul Moldovei este românesc şi deci al nostru. Deşi trecuseră aproape 150 de ani de la dezmembrare, de când Bucovina a fost răpită de austrieci, cu toate acestea, mai existau în acea parte cântece vechi româneşti din care se puteau auzi şi în Moldova prin părţile Neamţului. Erau aceleaşi cântece şi se cântau la fel, de o parte şi de cealaltă a graniţei.
Cântecele pe care le-am auzit în copilărie, cântate de părinţii mei, pe când eram sub Austria, le-am auzit apoi, cântate de flăcăi de prin judeţul Neamţ, pe când eram militar în 1932 şi după 14 ani de la unirea Bucovinei cu patria mamă. Trecuse aproape un veac şi jumătatea de când fraţii au fost despărţiţi, dar nici vremea îndelungată şi nici depărtarea dintre ei nu ia făcut să-şi uite portul, limba, obiceiurile şi nici cântecele. Din toate acestea se constată în mod evident că Bucovina cu oamenii ei a fost trup din trupul Moldovei şi acele cântece populare româneşti, care circulau libere când ţara nu fusese încă sfâşiată în partea de miază-noapte, se mai păstrau şi după un veac şi sub dominaţie străină. Fruntariile nedrepte au sfâşiat ţara, dar nu şi sufletul moldoveanului.
Ar fi fost de mare folos, dacă aş fi putut înşira aici câteva dintre acele cântece pe care le cântau mamele şi bunicile noastre din acele vremuri îndepărtate sau părinţii, moşii şi strămoşii noştri pe când lucrau sau meştereau ceva. Ei ştiau să cânte din gură sau din fluier atâtea doine şi cântece bătrâneşti! Păcat că nu le putem lăsa urmaşilor noştri câteva dintre ele, ca să ştie şi ei ceva despre înaintaşii lor; ce au înfăptuit ei, ce au îndurat, dar şi ce au creat bun şi frumos la vremea lor. Cu mare părere de rău, trebuie să mărturisim că în privinţa aceasta aproape că nu putem face nimic. Au murit demult acei oameni şi odată cu ei şi cântecele lor. N-am apucat să le salvăm în vâltoarea prin care a trebuit să trecem. Nu numai noi, ci însăşi fiinţa neamului nostru era în mare primejdie. Preocupaţi de nenumărate nevoi şi luaţi prin surprindere nici nu am avut vreme să ne gândim şi nici să ne dăm seama de primejdia prin care trecem. Când a venit neagra furtună asupra noastră, am fugit care încotro, cu sufletul la gură şi doar cu o traistă de merinde, fără să ştim încotro vom merge, unde ne vom opri şi ce vom face. Am pierdut tot ce am avut mai scump şi mai drag: pământul nostru, satul nostru drag , părinţi, fraţi, copii, lucrurile noastre şi glia unde se odihneau strămoţii noştri. Acolo ni s-au pierdut şi cântecele pe care le-au ştiut doar ei. Noi nu ne-am învrednicit nici să le învăţăm şi nici n-am avut timp să le salvăm. S-au dus şi ele cu ei un mormânt. Părerea noastră de rău este nespus de mare şi ne doare cumplit, inima după ele. Mor şi cântecele bătrâneşti şi doinele şi baladele aşa cum mor şi aomenii care le-au creat.
De-a lungul vremii, în Voloca au existat mulţi cântăreţi vocali (cântăreţi din gură) şi instrumentişti de seamă. Cele mai simple instrumente avute la îndemână au fost frunza şi telinca, apoi drâmba. La acestea nu era greu de învăţat a cânta. La fluieraş şi la fluier mare se cerea o pregătire mult mai îndelungată. Din frunză şi din drâmbă cântau mai ales fetele. Din fluieraş, fluier ori telincă, cântau numai feciorii şi bărbaţii. La cimpoi,vioară, ţambal, ciur cântau bărbaţi, lăutari de meserie. Tot aşa la trompetă şi clarinet. Mai târziu, când s-a introdus acordeonul în muzica populară, la acest instrument au învăţat să cânte atât băieţii cât şi fetele.
Un cântăreţ de valoare, la vremea sa, a fost Constantin Rahovei. Avea o voce de bas foarte sonoră şi plăcută. A început să cânte încă din tinereţe, atât din fluier, cât şi din gură. Era încă un băieţandru şi păştea vitele prin poieni, pe Buda ori prin Berezva şi cânta atât de frumos încât se minunau acei care îl auzeau cântând. Era şi frumos la înfăţişare şi bine făcut. De cum s-a mai ridicat şi s-a făcut băietan, tare-i mai dădeau târcoale fetele şi-l rugau să le cânte. Constantin se învoia să le cânte, dar cerea preţ pentru aceasta. Cerea să fie sărutat ori ţinut în braţe. Dacă ajungeau la învoială, el le cânta mult şi bine, tot ce-i venea prin minte. Ajunse-se răsfăţatul fetelor şi ele încă tinere. Până la urmă nu mai putea scăpa de ele, atât de mult stăruiau să le tot cânte. Constantin cânta mereu, când din gură, când din fluier, dar cu timpul a înţeles că trebuie să sporească preţul pentru cântecele sale : zăbovea şi el mai mult în braţele fetelor. Cu mult drag, îmi povestea bădiţa Constantin de acei ani prea frumoşi. Multe fete tinerele le-a strâns în braţe şi le-a sărutat cu foc, iar una dintre ele s-a îndrăgostit de el peste măsură de mult. Se făcuse şi el fecior între timp şi dragostea l-a cuprins şi pe dânsul mai adânc şi mai din plin. De la această dată, cântecele sale erau din ce în ce mai calde, mai pline de simţire şi mai frumoase. Numai că o dragoste prea mare, arareori se împlineşte. Aşa i-a fost şi lui ursita : să nu se poată căsători cu aceea pe care a iubit-o mai mult dintre toate. Întreaga viaţă s-a tot gândit la dânsa, precum şi ea, la fel, nu l-a uitat. Această neâmplinire i-a ţinut mereu aprins dorul şi focul inimii sale. De aceea toată viaţa şi-a cântat dorul lui nepotolit. L-am auzit de multe ori cântând din gură şi din fluier, cu ocazia petrecerilor din sânul corului nostru, sau la alte petreceri ocazionale. Constantin mai cânta atunci când se întâlnea împreună cu ceilalţi fini la Vasile M. Cocea, prin sărbătorile Paştilor,când veneau cu colacii la naşu. De altfel acest om cânta foarte des, în timpul lucrului, când meşterea la vreo casă, la drăniţit, etc. Glasul lui era atât de puternic, de se auzea de la mare depărtare, mai ales când se afla sus la drăniţitul unui vârf de casă sau grajd. Nu odată l-a auzit şi lelea Saveta şi şi-o fi adus aminte de pe când era fată. Ofta şi dânsa din adâncul pieptului, că nu avea altceva de făcut. Au trăit amândoi peste 85 de ani, dar purtarea lor a rămas demnă aşa cum a hotărât destinul. Dintre toate cântecele sale, cel mai adânc întipărit în memoria şi în inima mea a rămas “Eu pe deal, mândra-i pe vale”. Acest cântec îl zice în anii din urmă Iliuţă Guraliuc, un nepot de-al său. După părerea mea, Constantin Rahovei a fost cel mai strălucit bard al Volocii.
Un foarte bun cântăreţ la telincă şi în special la fluieraş a fost Gheorghe Ionică. El îşi făcea singur fluieraşul dintr-un anumit lemn pe care îl alegea cu multă răbdare. Dacă nu era mulţumit de sunetul lui, îl lăsa şi făcea altul. Lucra atât la el până ce suna cum îi plăcea lui. După multe încercări ajungea să dea fluieraşului un sunet dulce, plăcut, ca de flaut. Cu ajutorul unei sârme înroşite în foc desena pe el inele îmbinate cu diferite figuri geometrice. Aşa un fluieraş reuşit era o piesă rară : era frumos şi avea un sunet plăcut. Făcea multe fluieraşe din care dădea şi la alţii. Vreo două dintre cele mai bune, şi le oprea pentru sine. Gheorghe Ionică ştia să cânte foarte bine din fluieraş şi aceia care l-au auzit cântând de bună seamă că le-a plăcut. De multe ori cânta din fluieraş, seara acasă după ce venea de la lucru, ori în zile de sărbătoare. Cânta şi pe la petreceri în familie, mai ales la nănaşul Grigore, unde aveau obiceiul să se adune rudele, prin sărbători. Când mergea la cosit, la cineva, îşi lua pe lângă coasă şi fluieraşul. În timpul cât poposeau la masă, ori când se mai odihneau cosaşii, el scotea fluieraşul şi începea să cânte. Ştia felurite cântece de joc şi de petrecere. În tinereţe era chemat să cânte la boteie care umblau cu colinda ori cu hăicătul (uratul). Uneori, când avea el chef să cânte, se adunau în jurul lui flăcăi şi chiar oameni însuraţi mai tineri şi trăgeau nişte jocuri fecioreşti de le sfârâiau călcâiele.
Păcat că am rămas copil mic, de el şi n-am avut prilejul să-l ascult multă vreme : a plecat în război şi în 1917 a murit. De la mulţi oameni, am aflat mai târziu, că el cânta frumos. Printre aceia îl voi pomeni pe Toader a lui Vasile din deal, care văzând că mă îndeletnicesc şi eu cu (muzica) cântarea, mi-a spus într-o zi : “Domnule Ionică, amarnic mai cănta tatăl dumitale la fluieraş !” Adevărat că a cântat frumos şi cu toate că eram mic, mi-am putut da seama că el cânta bine şi ştia tare multe cântece. De la el mi-a rămas în minte şi în auz până astăzi, când scriu aceste rânduri, sunetul Ciobănaşului, cum ştia numai el să-l cânte. Acum Ciobănaşul se cântă altfel, cu o melodie schimbată faţă de aceea pe care o cânta el. Sunetul fluieraşului său avea o rezonanţă cu totul deosebită. Suna excepţional de frumos, într-un fel dulce, duios, plângător. Adeseori cânta şi din telincă, dar posibilităţile acestui instrument sunt mai modeste, datorită construcţiei.
Îmi aduc aminte că pe la începutul primului război mondial, mama mergea cu furca la o vecină, Macrina Oncinoaie, unde venea şi o cumnată a ei şi câteodată şi alte femei. Fiind seara şi neavând cu cine să mă lase acasă, mă lua şi pe mine la lelea Macrina. Ea era văduvă dar avea un fecior şi un băiat cu vreo cinci ani mai mare decât mine. Pe flăcău îl chema Nicolai, iar pe băiat Toader. Acel flăcău Nicolai poate că avea pe atunci 19-20 de ani. El ştia să cânte minunat de frumos la fluier mare. Cânta multe cântece de joc şi noi îl ascultam toţi cu mare plăcere. Totuşi, cel mai mult îi plăcea lui să cânte cântece de jale şi le cânta cu atâta simţire de tremura cămaşa pe el, iar unele femei suspinau şi oftau adânc. Aveau şi ele motiv, că de curând le plecaseră bărbaţii la război.
Nicolai a Macrinei, că aşa îi ziceau lui,era rugat să meargă cu fluierul la şezători unde se strângeau fete şi neveste şi el se ducea bucuros. Era un fecior nu prea mare de statură, negricios şi tare blajin. Maică-sa îl iubea foarte mult, că era bun şi ascultător. Cum pe deasupra mai şi cânta atât de frumos din fluier, nici nu se putea să nu ţină la el aşa de tare. Se vede lucru că şi acest flăcău a fost un adevărat artist popular, fiindcă ştia multe cântece şi jocuri frumoase pe care le interpreta cu o măiestrie nemaipomenită şi oricât ar fi cântat, niciodată nu te puteai sătura să-l asculţi.
De obicei, el cânta foarte mult şi nu obosea. Cânta ceasuri întregi, până noaptea târziu, de nu ne mai venea să plecăm acasă. I-a mers şi lui faima prin sat pentru măiestria cu care ştia să cânte. Tare-mi era drag şi mie să-l ascult şi drept că adeseori am mers cu mama la dânşii să-i aud cântecele .Dar într-o zi, se pare că prin anul 1915, Nicolai a Macrinei a fost chemat şi el, împreună cu alţi flăcăi la război. Ne-a părut tare rău la toţi când a plecat, pentru că nu mai avea cine să ne cânte serile.
Vremea trecea şi noi aşteptam să vină ziua, când Nicolai să se întoarcă acasă. Tot aşteptându-l, a sosit într-o zi o telegramă de la Viena că Nicolai a murit în spital în urma rănilor primite pe front. Aşteptarea ne-a fost zadarnică; Nicolai n-a venit. Aşa s-a stins încă un artist al satului Voloca.
Un alt fecior talentat la cântece pe care l-am cunoscut după ce s-a terminat războiul ( este vorba tot despre primul război mondial), a fost Procopie a lui Artiman Semeniciuc. Era înalt, albineţ, plăcut la înfăţişare şi inteligent. Cânta foarte bine din gură, şi mai ştia să cânte la fluier mare şi la clarinet. L-am auzit de mai multe ori cântând, şi-mi plăcea felul cum ştia să cânte. La horă, la Grigore Vanzureac, l-am văzut cum juca şi conducea jocurile Raţa şi Arcanul. De acum, eram şi eu băiat mare şi umblam la şcoală în oraş şi-mi puteam da seama mai bine de valoarea lui Procopie. Într-o zi a şi venit la noi şi a stat de vorbă cu mine mai mult timp. A adus cu sine clarinetul şi mi-a cântat mai multe cântece. Era o fire neastâmpărată, mereu frământat şi cu dor de ducă spre a-şi făuri o soartă mai bună, fiindcă nu era bogat.
Într-un timp, numai ce am aflat că plecase în Argentina, de unde nu s-a mai întors niciodată şi nici nu am putut afla ce s-a întâmplat cu el. Doar un zvon s-a răspândit că ar fi murit acolo într-o încăierare ori într-o revoluţie.
În sat la noi au existat şi trompetişti buni, cum a fost Mitruţă a lui Galuţă Busuioc şi Ion Cocea. În rândurile ce urmează, voi pomeni ceva despre Mitruţă a lui Galuţă care a fost în vremea lui un trompetist de mare valoare. Cânta la jocuri şi mai ales cânta malanca de Sf. Vasile, acompaniindu-i pe feciori. Malanca la care el cânta cu “trupca” era foarte aşteptată peste tot şi plăcea foarte mult. Se considera de către mulţi, că acea malancă la care cânta Mitruţă cu trompeta este de cea mai mare onoare. Ce-i drept, el cânta foarte bine la acest instrument. A învăţat să cânte la el în cătănie, pe vremea Austriei. El făcuse cătănia încă înainte de a începe războiul din 1914, iar când s-a dezlănţuit acel război, el era acasă, eliberat. Chiar lui i-a fost dat să sune în sat mobilizarea, sus, în dealul Budei, şi apoi a plecat şi el, din nou la oaste. După terminarea războiului, a avut norocul să se întoarcă teafăr acasă. Pe vremea când l-am văzut, era încă tânăr, bine făcut, de statură mijlocie. Avea faţa rotundă, rumenă, cu nişte mustăţi frumoase răsucite în sus, la fel cum purta şi Kaizerul Wilhelm al Germaniei.
Înaintea celui de-al doilea război mondial, poate prin 1938, intenţionam să formez în sat un cor mixt (pe lângă cel bătrânesc, care exista din 1934) alcătuit numai din tineret, fete şi feciori. În vederea acestui scop, am făcut un anunţ şi am început să verific şi să aleg corişti şi coriste. Feciori s-au prezentat mai mulţi, dar fete prea puţine.
Părinţii şi în special mamele, nu încuviinţau fetelor să vină la repetiţie seara. Ziua, peste săptămână, nu se putea face pentru că toată lumea era la lucru. Duminica, tinerii mergeau la biserică dimineaţa, iar după masă toţi voiau să meargă la joc.
Până la urmă, ne-am lăsat păgubaşi; nu se putea face pe acea vreme, cor mixt în sat la noi. Totuşi şi această încercare a fost, întrucâtva de folos. Printre altele, mi-am putut da seama cam ce cântăreţi se pot găsi în Voloca. Cu această ocazie, am făcut şi o descoperire interesantă. Tot cercând pe unul şi pe altul cum stă cu glasul, la un moment dat, am descoperit un flăcăiaş cu o voce de tenor. Am rămas uimit de calitatea sonoră a vocii sale.
Ce păcat că nu a fost descoperit mai din timp şi să fi fost trimis la învăţătură de carte şi la Conservator! Acum era cam târziu şi dacă totuşi am fi vrut să încercăm ceva, nu se putea mare lucru căci al doilea război mondial bătea la uşă şi lumea era foarte tulburată şi situaţia nesigură. L-am rugat să-mi cânte mai multe cântece şi am constatat că avea o voce de aur. Ar fi putut deveni un solist de frunte la oricare teatru de operă. Acest flăcăiaş blond şi simpatic se chema Gheorghe Cocea. M-am mai gândit la el, dar evenimentele s-au precipitat; au început concentrările, apoi războiul şi în fine, anul 1940 cu refugiul nu ne-am mai întâlnit. Prin 1941 sa u1942, am auzit că a căzut şi el pe frontul de răsărit.
Despre Procopie Aniţoaie, care cânta din fluieraş, am scris în altă parte.
O cântăreaţă bună, dar foarte modestă a fost Domnica Gheorghe Ionică. Nu avea o voce deosebită, dar ştia multe doine, cântece bătrâneşti şi bocete vechi. Toată viaţa ei a cântat, dar nu la petreceri sau la clăci, ori la şezători, ci acasă. Fie că torcea, depăna, ori cosea, ea cânta mereu, dar mai mult cântece de jale. Dacă vocea ei nu ieşea din comun, avea însă un auz muzical foarte bun şi o memorie excepţională. Cunoştea un număr impresionant de melodii şi texte foarte interesante, pe care le cânta totdeauna corect. Anii primei copilării i-am petrecut tot timpul lângă dânsa şi am avut posibilitate s-o ascult în fiecare zi. La anii aceia nu puteam să-mi dau seama de valoarea acelor cântece, iar pe urmă, am plecat la şcoală. În afară de aceasta, atunci nu aveam nici cunoştinţele necesare pentru a culege folclor. N-am ştiut nici ce vremuri ne aşteaptă şi ne gândeam că mai e vreme. Nu-mi trecea nici prin gând, că într-o zi vom părăsi acele meleaguri şi nu voi avea prilejul nici măcar să-mi iau rămas bun de la mama. Evenimentele s-au precipitat şi s-a întâmplat ceea ce ştim cu toţii. Am pierdut totul, aşa după cum am scris mai sus. Aceasta a fost în iunie 1940.
Mă frământă mereu o întrebare şi nu-i pot da răspuns. De unde ştia mama că acel număr impresionant de cântece şi bocete; când şi de la cine le-a învăţat?!
Despre lăutarii Andrieş tatăl şi feciorul său Nistor Andrieş, despre Rahovei Ion şi Nistor precum şi despre Petrea Ţiganu, am scris în altă parte. Toţi aceştia aparţin Volocii de altădată.
Voi mai pomeni aici numele unui vestit cântăreţ din Voloca de astăzi, Ion Paulencu, zis şi Nicuţă a Zenoviei. Este un bas de valoare, care a avut norocul să ajungă cântăreţ de operă.
Sunt bucuros de aceasta, mai ales că l-am încurajat mult şi l-am îndrumat într-o măsură oarecare pe această cale. Dar şi despre el am scris în altă parte.