1.3 Perioada de formare a poporului român a fost lungă şi anevoioasă

Apropierea între romanii cuceritori şi dacii învinşi nu se putea face de la o zi la alta. A trebuit să treacă un lung interval de timp până să se înţeleagă şi să se amestece unii cu alţii. Apoi trebuie avute în vedere cultura, obiceiurile, credinţele, portul, felul de viaţă şi de hrană care îi deosebeau şi încă alţi factori, cum ar fi starea sufletească a dacilor învinşi precum şi ura lor faţă de cotropitorii romani.
Chiar după instalarea romanilor în Dacia, au avut loc frământări şi încercări de răscoală puse la cale de dacii ocupaţi care erau ajutaţi de dacii liberi, mai ales de către cei din nord, numiţi Costoboci, aşezaţi cam prin Maramureş, Bucovina şi în partea de nord-est a Moldovei.
Încă de pe acele timpuri încep şi atacurile sarmaţilor şi roxolanilor la graniţele Daciei romane. Împăraţii romani Traian şi Hadrian au dat mare importanţă colonizării şi organizării Daciei, dar puterea romană începe treptat să decadă şi în cele din urmă Dacia a trebuit să fie părăsită în anul 271 e.n. sub împăratul Aurelian. Principalele cauze ale slăbirii şi decăderii imperiului roman au fost frământările şi neînţelegerile interne , precum şi atacurile necurmate ale multor popoare migratoare ,de exemplu: marcomanii şi bastarnii. O urmare imediată a instabilităţii politice a fost stagnarea economică. Anarhia militară şi pustiirile repetate comise de năvălitori au dus în cele din urmă la ruină şi sărăcie.
Dacii liberi (costobocii, carpi) n-au fost supuşi niciodată romanilor însă după plecarea romanilor din Dacia, aceştia s-au reunit cu dacii romanizaţi şi cu vremea s-au romanizat şi ei.
Au fost pomeniţi adeseori dacii liberi; aceştia sunt dacii rămaşi în afara frontierelor statului roman.
Între timp, atacurile goţilor, herulilor, gepizilor şi bastarnilor continuă asupra imperiului roman. În felul acesta se explică părăsirea Daciei în 271, pentru că era mereu hărţuită şi cotropită de numeroase popoare barbare. Noul hotar al imperiului roman a devenit Dunărea.
Astfel, armata romană, funcţionarii, comercianţii bogaţi şi oamenii înstăriţi s-au retras peste Dunăre, fiind legaţi de stăpânirea romană. Grosul populaţiei însă, ţărani, păstori, mici meseriaşi şi negustori mărunţi, veterani şi alte categorii au rămas pe loc.
Numărul dacilor autohtoni romanizaţi era de acum destul de mare. Populaţia aceasta modestă dar numeroasă era amestecată şi în acelaşi timp strâns legată de pământul pe care îl lucra şi de pe urma căruia îşi ducea traiul. Totuşi daco-romanii din nordul Dunării n-au rămas complet izolaţi de romanii retraşi în sudul Dunării, ci au păstrat mai departe unele relaţii cu ei.
Daco-romanii, în procesul lor de transformare au reluat legăturile cu Costobocii şi Carpii, s-au înrudit şi s-au amestecat odată cu scurgerea anilor. Au luptat împreună să-şi apere pământul împotriva năvălitorilor, iar când aceştia au fost prea numeroşi şi puternici, populaţia autohtonă din Dacia s-a retras în codri şi prin munţi, de unde a revenit după ce puhoaiele de năvălitori au plecat.
Momentele de linişte şi de răgaz erau puţine; alte hoarde barbare continuau să năvălească mereu prin aceste ţinuturi. Procesul de transformare a populaţiei daco-romane a continuat în favoarea elementului roman. Se formează în acelaşi timp şi o limbă nouă, având la bază limba latină, transformată şi aceasta în limbă latină populară, vorbită de daco-romani şi din care va rezulta după multe secole limba română.
Viaţa era nespus de grea pentru locuitorii Daciei din acea vreme. Nu era chip de construit, sate, oraşe sau alte aşezări trainice. Hoardele migratoare veneau mereu din răsărit nimicind şi devastând ce găseau în calea lor. Învălmăşeala aceasta a durat peste o mie de ani.
Cum de a rezistat tuturor vitregiilor şi cum de a scăpat cu viaţă acea populaţie din cuprinsul Daciei din aceste năvăliri necurmate şi suferinţe fără capăt ?-Un miracol ! toate acele hoarde barbare s-au împins unele pe altele, s-au luptat între ele, ca apoi să dispară aproape fără urmă.
Poporul român care s-a născut şi s-a format în acele condiţii extrem de neprielnice, a ieşit la lumină biruitor şi a reuşit să apară în istorie cu un trecut glorios, vrednic să joace un rol de seamă în rândul celorlalte popoare.
Până să-şi facă intrarea în istorie au trecut peste o mie de ani şi izvoare scrise despre poporul român care se forma sunt foarte puţine. Primele înjghebări organizate au fost cnezatele şi voievodatele apoi în sec. XIV are loc descălecatul şi întemeierea Moldovei şi Munteniei, având în fruntea lor voievozi (domnitori).
În anul 1600 Mihai Viteazul face prima unire vremelnică a Munteniei cu Ardealul şi cu Moldova.
La 1859 se înfăptuieşte sub Alexandru Ioan Cuza unirea Moldovei cu Muntenia iar în 1918 se realizează unirea tuturor românilor într-un stat naţional, unitar şi independent sub regele Ferdinand I.
Pentru a-şi asigura existenţa sa, poporul român a trebuit să lupte secole de-a rândul împotriva duşmanilor. Tributul pe care l-a plătit pentru independenţa sa este imens; a costat viaţa a sute de mii de viteji. Pierderile materiale au fost şi ele extrem de mari şi de grele.
Ţinând seama de titlul lucrării, de aici înainte, ne vom referi, când va fi nevoie la evenimentele din istoria Moldovei şi a Bucovinei.