duminică, 30 martie 2008

1.7 Voloca înainte şi după 1775

Primii locuitori ai satului Voloca erau de origine dacă. Ei se trag din dacii liberi numiţi Costoboci. Aceştia au fost romanizaţi ceva mai târziu, prin contactul firesc pe care l-au avut cu ceilalţi daci, mai dinspre sud, care au trăit sub dominaţie romană.
În timpul primului mileniu, când s-a petrecut procesul de formare al neamului românesc, vremurile erau tulburi, nesigure, pline de războaie şi năvăliri barbare, care nu îngăduiau strămoşilor noştri să ducă o viaţă statornică, cu aşezări trainice şi stabile, fiind mereu hărţuiţi şi primejduiţi. De aceea mai mult prin codri şi prin munţi şi-au petrecut viaţa, ca să poată supravieţui.
Când vremurile s-au mai liniştit, strămoşii volocenilor s-au aşezat prin părţile Cozminului, pe un şes frumos, pe malurile unui părâu numit mai târziu Derelui, şi nu departe de şleahul cel mare, care venea dinspre Suceava şi trecea mai departe prin Cernăuţi şi apoi spre Lvov în Polonia.
Aici, în Cozmin, i-a apucat şi epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aşa stând lucrurile, ,mulţi dintre strămoşii volocenilor de astăzi au luptat în rândurile armatei lui Ştefan, împotriva turcilor şi mai ales împotriva leşilor în lupta de la Codrii Cozminului din 26 octombrie 1497.
Mai târziu, locuitorii şi-au mutat vatra satului departe de drumul cel mare, Funde aveau deseori necazuri cu năvălitori sau cete de răufăcători, mult spre miază-zi şi apus, în pădure, unde au fost mai feriţi de încălcări şi de conflicte de pe urma cărora se alegeau cu mari pagube, cu jafuri şi chiar cu răpiri, morţi sau răniţi. Aici au pus temeliile unei noi aşezări care avea să se numească Voloca, nume pe care satul îl poartă şi acuma.
Astfel, satul Voloca precum şi restul Bucovinei făcea parte din ţara Moldovei, până la anul 1775, şi viaţa oamenilor se desfăşura în chip obişnuit, ca pe întregul cuprins al Moldovei. Aceeaşi era limba, aceleaşi erau obiceiurile, credinţa, portul şi modul de viaţă.
Aveau gospodării, unele mai mari, altele mai mici, şi ceva pământ pe care-l lucrau, însă mulţi nu aveau pământ. Majoritatea pământurilor erau stăpânite de boieri, la care ei trebuiau să facă multe zile de clacă. Era aşa numitul boieresc, la care erau obligaţi ţăranii.
Din aceste obligaţii decurgeau multe necazuri şi nedreptăţi. Ei trebuiau să muncească multe zile pe moşia boierului fără plată, iar când li se dădea ceva , era cu totul disproporţional cu munca prestată. Viaţa ţăranului era foarte grea pe vremea boierescului. Toţi jinduiau după o viaţă mai bună, după dreptate şi după libertate, dar acestea întârziau să vină şi nici nu se întrezărea vremea când vor veni.
Au trecut mulţi ani de împilare şi grea suferinţă până să se ivească oarecare speranţe. Unii boieri aveau şi ceva omenie în ei, dar cei mai mulţi erau răi, lacomi şi hapsâni. Cu toată viaţa lor de chin şi de lipsuri, sătenii îşi vedeau de muncă şi de tot, ei erau aceia care păstrau neştirbite credinţa şi obiceiurile de-a lungul întregii lor vieţi, aşa cum le-au moştenit din moşi, strămoşi.
Revenind la trecutul îndepărtat, trebuie precizat faptul că populaţia acestor ţinuturi era românească înainte de anul 1775. Erau moldoveni din ţara de sus şi nu se deosebeau aproape cu nimic cu cei din Moldova de mijloc sau cea de jos. În timp de pace îşi lucrau pământul îşi creşteau vitele, străduindu-se să-şi sporească gospodăria şi să-şi rostuiască familia. Duceau o viaţă simplă, modestă, dar nu lipsită cu totul de bucurii.
Petreceau la nunţi, botezuri, la hore, la clăci, şi şezători, când cei bătrâni şi talentaţi spuneau poveşti sau istorii de vitejie din veacurile trecute. Alţii, mai înzestraţi, cântau doine din gură sau din caval, fluieraş, tilincă, cimpoi sau alte instrumente. Erau şi dintre aceia care ştiau să cânte minunat din frunză. Toţi erau înfrăţiţi cu pământul care le dădea hrana de toate zilele şi cu codrul care le servea să-şi facă o casă ori un adăpost bun în vreme de restrişte. Dar viaţa liniştită nu ţinea mult în acele timpuri de cumpănă şi încercări grele.
Prea adeseori se iveau cete de năvălitori la hotarele ţării şi oamenii trebuiau să se înarmeze şi la sunetul cornului sau al buciumului să plece pentru a da piept cu vrăjmaşii. Crâncenă era lupta cu duşmanii năvălitori şi mulţi cădeau răpuşi, dar pământul nu şi-l părăseau. Dacă totuşi erau copleşiţi de puhoiul vrăjmaşilor, atunci îşi căutau refugiu în codri şi în munţi.
Când se întâmplau asemenea retrageri, pierderile şi mai ales pagubele erau foarte mari. Bieţii oameni rămâneau doar cu lucrurile şi cu vitele pe care apucau să le ia cu ei. Uneori, luaţi prin surprindere nu apucau să salveze nimic. De aceea trebuie să înţelegem că gospodăriile din acel timp se aflau într-o stare de provizorat, lucrate cam în grabă, nu tocmai trainice şi bine înzestrate. Doar boierii aveau gospodării mai aşezate, dar nici acestea nu erau scutite de jaf şi pârjol când năvăleau duşmanii. Totuşi pentru boieri, viaţa era mai uşoară. Aveau pământ mult şi bun, aveau vite multe, case mai trainice şi oarecum mai apărate.
Pământul boierilor trebuiau să-l lucreze oamenii, mai mult cu zile de clacă.
Comerţul nu era dezvoltat pe vremea aceea. Oamenii îşi schimbau produsele între ei, dând marfă pentru marfă (trocul). Ei produceau ceea ce era strict necesar traiului, viaţa fiind foarte simplă. Aproape totul se reducea la satisfacerea nevoilor personale, în ce priveşte locuinţa, hrana şi îmbrăcămintea.
Dacă viaţa era atunci simplă şi grea peste tot, trebuie să conchidem că în apropiere de hotarele ţării era mai grea şi mai nesigură; aceasta a fost şi situaţia moşilor şi strămoşilor voloceni.
Satul unde au trăit strămoşii noştri se afla la margine de ţară, în partea de miază-noapte-răsărit. Acest loc a fost deseori cotropit şi devastat de duşmani. De aceea, zilele lor au fost mai mult rele decât bune. Mereu aveau de furcă şi necaz cu fel de fel de duşmani, de nu le mai tihnea viaţa şi aşa destul de grea şi amară.
Mulţi dintre străbunii noştri au făcut parte din cetele de arcaşi ale lui Ştefan Vodă, în luptele pe care trebuia să le poarte cu duşmanii. Bătălia din Codrii Cozminului, mărginaşi cu satul nostru, s-a terminat cu înfrângerea Craiului Albert de către viteazul nostru domn. Invadatorul care a venit cu gânduri viclene să cotropească ţara, a plătit scump încercarea sa. Din acea luptă memorabilă din 26 octombrie 1497, de bunăseamă că n-au lipsit înaintaşii volocenilor pentru că ei erau îndeaproape interesaţi, aflându-se în vecinătatea acelui loc.
Pentru a stăvili în oarecare măsură armatele cotropitoare, voievozii noştri construiau în anumite locuri potrivite, cetăţi întărite pe care le foloseau ca punct de sprijin pentru apărarea ţării. Aşa au fost în Moldova de sus cetăţile Horodiştea şi Ţeţina. Prima se afla la marginea satului nostru în partea de sud-est, iar a doua se afla la apus de oraşul Cernăuţi. Consătenii noştri ştiau că sus pe dealul Horodiştei a existat în vremuri vechi o cetate. Aceasta avea o legătură tainică, necunoscută de nimeni în afară de localnici, cu cetatea de pe Ţeţina. Acestea serveau şi ca puncte de observaţie, fiind construite pe locurile cele mai înalte. La nevoie, oştenii se adăposteau în aceste cetăţi opunând o rezistenţă îndârjită invadatorilor care trebuiau să piardă mult timp în hărţuieli cu apărătorii cetăţii. În felul acesta domnitorul câştiga timp preţios, pentru a-şi aduna şi organiza oştirea şi a-şi alege locul de luptă care-i convenea mai bine.
Oamenii bătrâni din Voloca povesteau că pe dealul Horodiştei a fost cândva o cetate. Dacă cineva ara o ţâră mai adânc pe acolo, plugul scotea cărămizi şi pietre. Acest fapt poate confirma existenţa cetăţii despre care s-a scris mai sus.
Urmele cetăţii Horodiştea se mai văd şi astăzi. Ea a fost construită din piatră şi cărămidă.
Mai în fund, în pădure, există şi astăzi o fântână nu departe de locul unde a fost cetatea, căreia i se zicea fântâna lui Sobieţchi, un fost crai al Poloniei, care şi el ne-a călcat ţara cu armatele sale. Se zice că lângă fântână erau nişte lespezi mari de piatră cu inscripţii pe ele. Unii bătrâni susţin că pe o lespede de aceea era prinsă o sabie de-a lui Sobieţchi. Alţii povesteau că acea sabie era înfiptă într-un copac.
După legendă se zice că un crai polon s-ar fi scufundat cu suita sa în Bahnă, care pe acele vremuri era un teren mlăştinos adică o sărătură sau mocirlă. Acea întâmplare ar fi avut loc după o bătălie pe care leşii au pierdut-o lângă cetatea Horodiştea. Nu este de prisos să amintim că această cetate este aproape de Codrul Cozminului, în partea de miază-noapte cu care se şi mărgineşte, şi unde a avut loc lupta lui Ştefan cu polonii în anul 1497.
Când Bucovina a fost răpită de austrieci în 1775, durerea a fost nespus de mare. S-au despărţit fraţi şi pentru că domnitorul Al. Gr. Ghica a protestat împotriva sfâşierii trupului Moldovei, el a fost decapitat. Astfel târguiala ruşinoasă făcută de nişte mari puteri vecine pe socoteala unei ţări mici, a rămas definitivă şi partea de nord a Moldovei ocupată şi anexată de duşman. După această dată de tristă memorie (petrecută în 1775) multe aveau să se schimbe în Bucovina, aşa cum a fost numită această nouă provincie a imperiului habsburgic datorită bogatelor şi frumoaselor păduri de fag.
S-au făcut hotare noi, legile româneşti au fost înlocuite cu cele austriece, au fost numiţi funcţionarii noi care s administreze noua provincie şi toate rânduielile au fost organizate după calapodul administraţiei austriece. Ca limbă oficială de stat a fost impusă limba germană. S-au înfiinţat şi organizat şcoli în care pe lângă limba română, trebuia să se înveţe în mod obligatoriu şi cea germană.
Aceste schimbări numeroase, străine de firea românului, i-au căzut tare greu. Ca orice sfâşiere de teritoriu a adus şi aceasta multe dureri şi necazuri şi multe lacrimi. Volocenii făcând parte şi ei din acest teritoriu, au tras aceleaşi consecinţe, văzându-se smulşi de la sânul Moldovei. Fiind români, urmaşi ai arcaşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, au plâns şi au jelit văzându-se răpiţi de la pieptul mamei lor, Moldova. Au rămas totuşi cu o mângâiere; osemintele lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt, care a fost domnul strămoşilor lor, erau cu ei şi se odihneau la Putna. Mormântul lui Ştefan căzuse şi el pradă la austrieci cu bucata de ţară a Moldovei pe care el a stăpânit-o şi a condus-o cu mai multe veacuri în urmă ca un mare viteaz, ca un bun şi adevărat părinte. De bună seamă că şi atunci fraţii despărţiţi visau şi aşteptau să se reunească pământul Bucovinei cu cel al Moldovei. Credeau că va veni o minune sau o vreme mai bună, când fraţii săi să fie din nou cu toţii la in loc şi să nu mai fie hotar între dânşii.
Au trecut ani şi ani de aşteptare şi rând pe rând s-au petrecut generaţii nutrind acelaşi dor fierbinte de unire, dar aceasta nu venea. Au închis ochii pe veci mulţi români bucovineni fără să-şi vadă visul împlinit, dar sămânţa speranţei n-a pierit niciodată. A trecut aproape un secol şi jumătate şi românii bucovineni păstrau în suflete aceleaşi năzuinţe, acelaşi ideal: Unirea cu patria mamă, Moldova.
Pe timpul cât Bucovina a fost ocupată, noii stăpâni s-au apucat să gospodărească provincia cu ajutorul unor slujbaşi străini de neamul nostru, aduşi din cuprinsul împărăţiei care cunoşteau limba germană.
Au instalat în oraşe trupe austriece, iar la sate jandarmi austrieci. Românii îşi păstrau mai departe limba, datinile, obiceiurile şi credinţa, numai că la şcoală trebuiau să înveţe şi nemţeşte. Românii bucovineni n-au avut încotro şi au învăţat-o pe cât a fost posibil, pentru că fără cunoaşterea ei, nu puteau să ocupe nici un fel de serviciu oricât de mic ar fi fost. Apoi, mai aveau nevoie de această limbă şi în armată.
Astfel, după o bucată de vreme, limba germană s-a introdus peste tot atât prin şcoală şi prin administraţie şi în cele din urmă şi prin armată.
Încetul cu încetul, procesul de înstrăinare s-a desfăşurat pe întreg teritoriul Bucovinei.
Mai expusă la acest proces a fost populaţia de la oraşe, precum şi familiile boiereşti care erau atrase ori momite cu făgăduieli spre noua cultură. De altfel, aceştia erau în contact mai strâns cu autorităţile austriece şi cu noua pătură conducătoare.
Ţărănimea de la sate era mai izolată şi deci mai ferită de această influenţă.
Totuşi, cu vremea, influenţa limbii germane s-a făcut resimţită şi la sate, pentru că şi în şcolile primare de la sate s-a introdus limba germană. Această limbă a fost adusă în sate şi prin numărul crescând al străinilor ce se instalau în diferite funcţii ca: jandarmi, perceptori, secretari comunali, factori poştali, învăţători care trebuiau să predea în limba germană, apoi meseriaşi ori cârciumari, aproape toţi erau evrei.
Ca şi celelalte sate şi satul nostru a avut aceeaşi soartă şi s-a încadrat în noua orânduire .
Cu toate acestea, Voloca a rămas o citadelă a românismului. Locuitorii săi şi-au păstrat şi apărat cu străşnicie limba şi datina românească, la fel şi portul. Mai mult, câteva familii de străini, de rit creştin, stabilite în sat, au fost asimilate pe de-a-ntregul de nu s-au mai putut deosebi de ceilalţi consăteni localnici (familii de poloni şu ruteni în special).
Cu vremea oamenii s-au obişnuit cu noua ocârmuire, după ce trecuseră mulţi ani de la răpirea Bucovinei. De altfel dintre cei care au apucat acele vremuri triste aproape că muriseră cu toţii, iar mai târziu n-a mai rămas nici unul.
Aşa ca şi o rană, oricât de dureroasă şi adâncă ar fi, de la o vremea se cicatrizează. Oamenii trebuiau să se obişnuiască şi să accepte nouă situaţie pentru că altă soluţie nu mai aveau. De altfel, şi autorităţile austriece căutau să-şi apropie pe noii supuşi.
Au venit chiar şi cu anumite înlesniri şi însuşi împăratul Iosif al II-lea, vizitând acele locuri, a promis ţăranilor că va desfiinţa boierescul. A luat apărarea ţăranilor cu anumite măsuri pornite de la dânsul şi chiar se interesa dacă au fost executate ori nu. A aplicat şi sancţiuni la mulţi vinovaţi. El a lăsat o frumoasă amintire în rândul soldaţilor, după cum povesteau cei bătrâni. Au rămas amintiri frumoase despre vizitele pe care Iosif al II-lea le-a făcut prin ţară, împărţind dreptate la oameni. Prin anumiţi funcţionari el se interesa periodic dacă măsurile sale erau aplicate. A fost un monarh luminat şi cu bune intenţii.
Iosif al II-lea i-a ridicat pe românii din Ardeal, la egalitate cu celelalte naţiuni în 1781 (ungurii, saşii şi secuii). De asemeni şi despre mama sa Maria Tereza sătenii şi mai ales femeile povesteau lucruri frumoase. Multe fete au fost înzestrate cu salbe cu bani de argint cu chipul ei.

Niciun comentariu: