duminică, 30 martie 2008

2.3 Zdrubari-tăietori (lucrători) la pădure. Vânători pasionaţi în Voloca

În partea de miază-zi a satului Voloca, se află o pădure întinsă de fagi şi carpeni. Din loc în loc se mai găsesc şi pâlcuri de ulmi sau stejari. Nu lipseşte nici paltinul din această pădure, nici bradul.
De la marginea satului, până la poarta pădurii, sunt vreo trei kilometri, dar în vechime, pădurea era mult mai aproape de sat. Voind să-şi facă loc de păscătoare, oamenii au tăiat pădurea din vecinătatea satului, şi s-a format un loc bun de păşunat, toloaca.
Populaţia satului era numeroasă, în raport cu pământul arabil şi de aceea în sat se aflau mulţi oameni nevoiaşi, cu puţin pământ şi acela slab. Pământul cel bun, aparţinea, în cea mai mare parte, oamenilor bogaţi, sau fruntaşilor, cum li se mai spunea. Aceştia aveau între 6 şi 12 fălci de pământ de cel bun. Urmau mijlocaşii cu 3 până la 5 fălci. Restul, cei săraci aveau de la câteva prăjini până la o falce şi jumătate sau ceva mai mult. Fruntaşii şi mijlocaşii duceau o viaţă mai bună, mai uşoară, dar cei săraci, trăiau tare din greu. Dintre cei săraci, se aflau mulţi în sat, şi tocmai aceştia aveau mulţi copii de crescut şi de hrănit. Cei săraci îşi petreceau viaţa lucrând pe la oamenii bogaţi, mai mult pentru bucate şi hrană la copii. Munca lor era slab plătită şi de bani era tare greu. Pentru un ulcior de lapte dulce, pentru o oală de lapte acru sau pentru un bulgăre de brânză, trebuia omul să lucreze o zi întreagă, la prăşit, la secerat ori la cosit.
Fabrici nu erau şi alte locuri de muncă nu se aflau, unde să se poată angaja sărăcimea satului, ca să poată câştiga câţiva bani. Singura lor scăpare a fost pădurea din apropierea satului. Aici mai puteau câştiga şi cei nevoiaşi ceva parale.
Povestirea de faţă arată situaţia de pe la începutul veacului XX, adică pe a 1900 şi ceva. Pe vremea aceea, pădurea din apropierea Volocii era în toată frumuseţea şi bogăţia ei. Pe lângă că era foarte întinsă, era şi deasă. Copacii erau înalţi şi groşi, drepţi la lumânarea şi frumoşi. Pădurea aparţinea Fondului Bisericesc al Bucovinei şi era foarte bine întreţinută şi îngrijită. Datorită acestui fapt, ea nu avea asemănarea prin frumuseţea şi calitatea ei. Era administrată de ingineri silvici, conductori silvici şi brigadieri; toţi pricepuţi şi buni gospodari, oameni de meserie cu studii superioare ori cu şcoli profesionale.
În această pădure trăiau şi animale sălbatice, care se puteau vâna numai cu permis şi cu respectarea legii. Pădurea era păzită de feşteri (brigadieri, pădurari). Această pădure întinsă era împărţită în parchete şi tăierea copacilor se făcea raţional, după anumite reguli şi criterii. Când se deschidea zdrubul într-un parchet, brigadierul însemna cu un ciocănaş care anume copaci trebuie tăiaţi şi împărţea la tăietori (zdrubari) câte un sector. De obicei se însoţeau câte 2-3 oameni la un sector. Aşa se proceda cu toată suprafaţa unde se deschidea zdrubul. Doi oameni tăiau copacii cu fierăstrăul doborându-l şi al treilea curăţa trunchiul de craci. Pe urmă, cei doi cu fierăstrăul curma trunchiul copacului în bucăţi de 1 metru sau mai lungi, după cum era trebuinţa. Al treilea, dacă era nevoie, despica bucăţile de trunchi în două lodbe, sau în patru, după grosimea trunchiului. La bucăţile de lemn despicate, oamenii le ziceau cuţaci . trunchiurile de către vârf nu erau despicate ci rămâneau rotunde şi se numeau obleci. Atât cuţacii cât şi oblecii se clădeau în metri steri (1m lungime, 1m lăţime şi 1m înălţime). Se făceau grămezi de 1metru ster, de o jumătate de stânjen (4m) şi de 1 stânjen(8m). Cracii groşi erau tăiaţi şi clădiţi în grămezi de un sfert de stânjen sau de jumătatea de stânjen, după cum era nevoie. Urmau gătejele provenite din crengi şi capetele mai subţiri.
De obicei, zdrubarii nu erau plătiţi în bani pentru munca lor, ci primeau lemne pentru foc. Îşi luau gătejele, surcelele, şi puteau cumpăra în condiţii avantajoase câte lemne doreau. Din aceea ce tăiau, o anumită parte li se cuvenea lor.
Zdrubarii nu aveau nevoie de toată cantitatea de lemne, craci sau găteje pe care le primeau, astfel că puteau vinde o parte din ele ca să facă rost de bani.
Zdrubarii mai aveau un avantaj. În fiecare seară, când veneau acasă de la pădure, ei aveau voie să ia cu dânşii cât ar puteau duce în spate sau în săniuţă de mână: resturi de lemne, capete, surcele, craci pentru foc de încălzit casa, de uscat obielele. În felul acesta omul îşi făcea rost de lemne pentru tot anul, iar partea pe care o primea pentru tăiere, o vindea.
Adeseori zdrubarii găseau câte o bucată de lemn, pe care o chiteau ei, că ar fi bună de ceva, de pildă pentru o sanie ori săniuţă, pentru nişte stative, o urzitoare, vârtelniţă sau altceva. Ei puneau deoparte şi o duceau acasă, fără prea mare plată. Mulţi dintre zdrubari erau şi meşteri pricepuţi să lucreze lemnul şi să facă cozi de topoare, cozi de sape, furci, cosii, greble, îmblăcie, răşchitoare, capre de tăiat lemne (crăcăni), apoi stative, urzitoare şi altele. Pentru acest material, pe care-l duceau acasă la ei plăteau puţin. Astfel puteau câştiga ceva bani şi pe această cale. Zdrubarii erau cam aceiaşi în fiecare iarnă. Printre zdrubarii mai cunoscuţi au fost: Isan a lui Procopie a lui Gavril, fratele său Gheorghe, Gheorghe a lui Ionică, Ion a Ilinchii, Truţă a Ilinchii, Irimiţă a Nicului, Artimon Burghelea, Artimon a lui Vasile a lui Culuţă, Grigore Varzari şi Procopie a lui Matină şi încă alţii. Aceştia îşi petreceau toată iarna în pădure, la zdrub.
Mâncarea lor era simplă: mămăligă cu cartofi ori cu fasole, castraveţi, varză, câte o bucată de turtă sau mălai, ori pâine coaptă. Care aveau, îşi luau şi câte o bucată de slănină, nişte ouă sau brânză şi ceapă. Unii îşi luau cu ei şi cartofi cruzi pe care îi coceau la focul aprins în pădure, pe locul unde lucrau.
Pentru a se adăposti de ninsoare şi frig, îşi mai făceau câte o colibă din lemne aşezate în picioare cu vârfurile apropiate, rămânând sus un loc deschis ca să poată ieşi fumul. Coliba avea forma unui con.
Am aflat de la oameni, cât şi din cărţile pe care le-am citit că păduri aşa de frumoase şi de bine îngrijite ca în Bucovina, nu se găsesc în toată ţara.
Alţi oameni nevoiaşi din sat lucrau la pădure făcând drumuri şi podeţe, făceau iesle pentru căprioare, coseau fânul de prin pădure, îl adunau, îl clădeau în căpiţe. Uneori era de construit sau de reparat ceva la Ocolul Silvic, sau la feşterul (grajduri, coteţe, garduri şi alte acareturi). Toate aceste lucrări erau consemnate şi prevăzute în buget, astfel că lucrătorii îşi primeau plata cuvenită în bani sau în lemne. De obicei, pentru lucrări de mică importanţă sau neprevăzute la buget, lucrătorii mai puteau primi plata în afară de bani, în lemne de foc sau fân pentru hrana vitelor.
La anumite intervale se făceau plantări de puieţi în locurile unde pădurea fusese tăiată în întregime. Toate locurile goale trebuiau împădurite. Era şi aceasta o ocazie pentru cei nevoiaşi de a câştiga bani.
La toate aceste lucrări, oamenii harnici veneau bucuroşi, fiind siguri că din munca lor vor avea folos. Unii dintre ei lucrau şi iarna la zdrub, sau toamna târziu la corăţitură. În felul acesta, mulţi dintre oamenii săraci îşi petreceau timpul mai mult la pădure, lucrând la zdrub, la corăţitură, la cosit sau câte ceva la inginerul silvic sau la pădurar. Cei înzestraţi cu darul cântului îşi făceau fluiere, tilinci, fluieraşe şi când erau mai liberi, cântau din ele.
Dintre aceşti oameni ai pădurii s-au recrutat câţiva vânători vestiţi. Lor li s-a alăturat şi unii gospodari mai înstăriţi din sat ori dintre intelectuali, mai ales învăţători. Aceştia îşi puteau cumpăra puşti de vânătoare, după ce obţineau un permis, pentru a avea dreptul să vâneze. Ei plăteau o taxă şi erau obligaţi să respecte regulile impuse de legea vânatului. Oamenii respectau aceste dispoziţii impuse de lege, dar se mai întâmpla că sălbăticiunile ieşeau din pădure şi făceau pagubă la oameni pe timpul când nu era sezon de vânat. Atunci omul scotea puşca şi trăgea, în câte un mistreţ, o vulpe sau un iepure. Ba se mai întâmpla să mai apară şi câte un lup. În aceste împrejurări, omul venea în conflict cu legea şi descoperit fiind, mai plătea amenzi, mai făcea şi închisoare. Legile erau foarte aspre. În special, mistreţii făceau mare pagubă şi stricăciune la porumb şi la cartofi. S-a întâmplat că mulţi oameni au fost pedepsiţi pentru încălcarea legii vânatului, dar de puşcă şi de vânătoare nu s-au lăsat, atât erau de pasionaţi. Dintre vânătorii mai cunoscuţi la vremea lor au fost: Gheorghe Ionică, Ion Cocea, Procopie Cocea, Niculuţă a Guţoaie, învăţătorul Petre Dolinschi şi inspectorul Corneliu Klain de la Cernăuţi.

Niciun comentariu: