duminică, 30 martie 2008

2.5 Două instituţii economice existente în Voloca pe timpul stăpânirii austro-ungare

Deşi ne aflam sub stăpânire austriacă şi nu ne puteam manifesta în voie, în ce priveşte libertatea politică, totuşi, s-au găsit oameni de bine care să vină în ajutorul ţăranilor exploataţi fără milă de crâşmari şi cămătari. Aceasta este problema ce se tratează în capitolul de faţă. Pe la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul veacului XX, s-au infiltrat pe la sate foarte mulţi străini şi în special, evrei. Aceştia au deschis prăvălii şi mai ales cârciume multe. Este bine de ştiut că această naţie este pricepută în materie de finanţe şi negustorie. Oameni inteligenţi şi întreprinzători, ei s-au ridicat şi au prosperat foarte repede prin satele unde s-au aşezat. Începutul a fost modest, cu mărunţişuri şi articole gospodăreşti, dar în scurtă vreme au câştigat parale bune şi s-au îmbogăţit. Ca să-i atragă pe ţărani, ei au început să le dea marfă şi pe datorie, iar dughenele lor de altă dată s-au transformat cu vremea în prăvălii mari, bine aprovizionate, cu fel de fel de mărfuri.
Dacă se putea cumpăra şi pe datorie, mulţi săteni s-au pripit să profite de acest avantaj, luând mărfurile de care aveau nevoie, spunându-şi că vor plăti marfa când vor face rost de parale.
În naivitatea lor, ţăranii vedeau afacerea asta simplă de tot; judecata lor nu putea să meargă până acolo ca să-şi dea seama că marfa luată pe datorie are să coste mai mult decât dacă ar fi luat-o pe bani gheaţă. Ei nu ştiau că negustorul are o condică sau registru, unde sunt trecuţi toţi clienţii care cumpără pe datorie şi că preţul mărfii va creşte cu trecerea timpului. Datoria neplătită creştea în raport cu timpul trecut de la dată actului de vânzare-cumpărare şi până la data achitării sumei datorate. Cu cât creştea această sumă, ţăranul habar n-avea; creştea în raport cu valoarea mărfii (a sumei datorate şi timpului trecut până la achitare).
În ceea ce-l privea pe negustor, el ştia foarte bine totul, că asta era meseria lui. Dacă ar fi dat marfa pe bani gheaţă, cu acei bani ar fi cumpărat altă marfă care să-i aducă venit. Ori dacă aceşti bani erau blocaţi în marfă dată pe datorie, ei nu rulau şi nu aduceau venit. Bine, bine dar de ce să piardă negustorul parale, când el a făcut un bine clientului!? Este foarte just, şi-a zis el să ia ceva dobândă pentru banii pe care nu-i putea folosi. De acest drept, negustorii s-au folosit din plin şi până la urmă au abuzat peste măsură, datorită faptului că ţărănimea era neştiutoare de carte, lipsită total de cultură şi pe deasupra credulă, naivă. Pe acea vreme, în sate domneau încă sărăcia şi întunericul. Din cauza datoriilor, mulţi săteni au ajuns la sapă de lemn; până într-atâta s-au înglodat în datorii.
Dar aceasta n-a fost totul; avea să vină peste capul ţăranului şi alte belele care să-l aducă la totală sărăcie. Dacă până acum plătea nişte bani, cel puţin, ştia că a adus acasă ceva: o sapă, o coasă, un ciocan, o seceră, un plug sau vreo altă marfă de folos şi tot a fost ceva, dar se vor ivi situaţii când va da mulţi bani fără de nici un folos şi atunci va fi şi mai rău. Va veni acasă cu trupul şi cu sufletul otrăvit de alcool, să aducă nenorocire în casă şi în familie. În scurtă vreme , în sat, au fost deschise multe cârciumi care întreceau cu mult numărul dughenelor. De aici începe răul cel mare şi sărăcia.
Beţia este o patimă urâtă şi periculoasă. Ea atrage după sine multe alte rele şi-l face pe om de nimic. Alcoolul îi întunecă mintea îi distruge sănătatea şi-l duce la sărăcie, pentru că de beţiv nu se ţin banii. Îndată ce agoniseşte un ban, la crâşmă se duce cu el. Nu se gândeşte că gospodăria sa merge de râpă ori că soţia şi copiii săi nu au cu ce să se îmbrace ori ce să mănânce. Nu-i pasă că se face de ruşine în faţa lumii; el una ştie: să bea şi odată ce patima aceasta pune stăpânire pe el, nu se mai poate lăsa de ea.
De la o vreme, nici nu este în măsură să lucreze şi dacă n-are bani, ia lucruri de lângă casă şi le vinde pe băutură. Dacă este încadrat într-un loc de muncă, nu-şi face datoria cum trebuie, iar de ocupă un post unde se lucrează cu bani ori cu mărfuri, este ispitit să comită fapte necinstite şi pedepsite de lege. De aici nu mai este mult să fie înlăturat de la locul de muncă.
Alţii mai au obiceiul de a minţi, de a înşela sau de a face scandal, provocând bătaie şi daune prin localuri publice , etc. şi în loc să ajungă acasă, îşi petrec toată noaptea prin altă parte. Dezordonată este viaţa beţivului! Dacă este căsătorit şi cu familie, el este o adevărată pacoste pentru ai săi. De altfel, nici pentru societate nu reprezintă vreo valoare, ci dimpotrivă constituie un balast, un exemplu rău.
La vremea sa, beţia a prins rădăcini adânci şi în satul Voloca. Oameni slabi sunt pretutindeni şi la început, omul porneşte de la un pahar-două, ca apoi să depăşească măsura cuvenită şi azi aşa, mâine iar aşa, până ce într-o bună zi ajunge alcoolic.
Ocazii de a bea, se găsesc destule; la nunţi, la mese, la cumătrii, la clăci şi diferite petreceri şi năravul se infiltrează pe nesimţite în om.
În fiecare cătun şi colţ mai populat al satului a apărut câte o cârciumă şi mai ales pe la răspântii şi încrucişări de drumuri unde era bun vad. Ştiau cârciumarii că locul cel mai bun este acela pe unde este trecere multă şi care mai de care au căutat să se plaseze mai bine. Negustoria cu holercă (rachiu) a început să meargă foarte bine.
Sătenii foloseau multă băutură în toate ocaziile , de sărbători, nunţi, botezuri, pentru finii colăcari, clăci, sfinţiri de case , înmormântări, hramuri, praznice la anumite date, la Ispas în cimitir, pentru aldămaş, etc. Butoaie mari cu holeră erau aduse de la oraş ori de la velniţă şi toate se consumau. Oamenii cumpărau cu vadra holercă şi negustoria aducea mari profituri evreilor. Mulţi dintre săteni au prins năravul de a merge şi la crâşmă cu regularitate şi acolo se cinsteau până cădeau sub masă, iar alţii cădeau şi adormeau pe drum. S-a mers până acolo cu băutura că mulţi şi-au vândut vitele, pământul şi chiar casa pe băutură. Situaţia devenise îngrijorătoare. O altă cale primejdioasă pe care au pornit mulţi săteni a fost aceea de a împrumuta bani de la cămătari, când voiau să cumpere pământ care le pica la îndemână, având hotar comun sau fiind pământ foarte bun, la care nu ar fi vrut să renunţe.
Alţi săteni vroiau să construiască o casă nouă sau chiar o gospodărie întreagă, cu toate acareturile, sau să-şi cumpere vite de rasă şi având nevoie de bani, ei împrumutau bani de la cămătari care îi încărcau peste măsură, cu dobânzi mari. Neputând plăti banii la timp, datoriile creşteau cu dobânzi la dobânzi şi aceasta se întâmpla mai ales când erau anii răi, ori când omul nu avea pe ce face parale şi de patima beţiei ori de boală nu putea să lucreze. Legea era necruţătoare şi dacă datornicul nu putea plăti, i se vindea tot ce avea, până şi casa şi pământul, ca să achite datoriile. Mulţi săteni au rămas pe drumuri, săraci lipiţi pământului din cauza împrumuturilor făcute la cămătarii lacomi şi nemiloşi.
O astfel de situaţie se crease nu numai în Voloca, ci în mai toate satele
bucovinene. Această stare de lucruri s-a înrăutăţit mult în cea de-a doua jumătate a secolului XIX şi începutul celui de-al XX-lea secol.
În cele din urmă, această exploatare a ţăranilor a fost remarcată şi de autorităţi care şi-au dat seama că urmările lor vor fi nefaste pentru ţărani şi au chibzuit că trebuie să facă ceva pentru a stăvili ruinarea sătenilor.
În acest scop au fost înfiinţate în sate cooperative cu mărfuri necesare ţăranilor care să aibă preţuri fixe, şi aceste unităţi economice să fie conduse de intelectuali şi oameni pricepuţi din sat.
Pentru cei care aveau nevoie de împrumuturi băneşti s-a creat şi o bancă de tip Reifeisen, unde ţăranii puteau să obţină împrumuturi în condiţii mult mai avantajoase. Săteanul era lămurit de obligaţiile ce-i revin, ştia la ce sumă se ridică dobânda şi cât avea de plătit la scadenţă. La aceste împrumuturi dobânda era mică.
În intenţia acelora care au înfiinţat această bancă şi cooperativă era voinţa de a-i scăpa pe ţărani de cămătarii străini care nu cunoşteau margini în dorinţa lor de a jupui pe oameni şi ale le lua dobânzi cât mai mari. Cooperativa avea misiunea de a-i învăţa pe oameni să facă şi ei comerţ fără să depindă de străini, iar câştigul să rămână în mâinile lor.
Banca reifeisiană şi cooperativa au jucat un rol important, pe acele vremuri, dacă vom lua în considerare faptul că erau conduse numai de ţăranii din sat, având printre ei sau în fruntea lor câte un intelectual (preot sau învăţător), care să-i îndrumeze a ţine în regulă scriptele acestor întreprinderi cu caracter economic.
La început, treaba a mers greu atât din cauza nepriceperii oamenilor în această branşă (bancă şi comerţ) cât şi din cauză că veneticii care aveau în mâinile lor cârciumele şi prăvăliile, căutau să lovească, pe orice cale, tinerele înjghebări. În interesul lor era să stânjenească şi chiar să împiedice buna organizare şi funcţionare a acestor instituţii. Lor nu le lipseau nici mijloacele şi nici priceperea ori vicleşugul de a face ceva rău în dauna sătenilor spre a-şi apăra propriile interese.
Oricât de bune ar fi intenţiile unor oameni şi oricât de bune planuri ar întocmi ei, se pot găsi modalităţi de a fi stânjenite şi de a li se pune beţe în roate, ca să nu meargă bine. Pe ici, pe colo se putea găsi o coadă de topor care să-l ajute pe venetic în lucrarea lui diavolească. Nu toţi oamenii sunt tari; mai sunt ei şi slabi care pot cădea uşor în faţa ispitei.
Cu toate greutăţile inerente unui început când ştiinţa de carte prin sate era departe de ceea ce trebuia să fie, totuşi aceste unităţi au făcut un început bun şi au demonstrat celor ce au vrut să vadă şi să creadă că şi ţăranul este capabil să facă negoţ.
Atât cooperativa, cât şi banca sătească au mers destul de bine până când a început războiul cel mare. Era vorba de primul război mondial din 1914-1918.
De la această dată, lucrurile au început să meargă mai greu, până ce banca şi cooperativa au trebuit să fie închise, apoi lichidate.
Atât bărbaţii cât şi feciorii au plecat la război, rămânând acasă numai moşnegii, femeile, fetele şi copiii. Au plecat pe front şi învăţătorii şi s-a închis şi şcoala. Nu mai era cine să conducă aceste instituţii, nu avea cine şi cu ce să aducă marfa, şi până la urmă nu era nici de unde să se aducă. Toţi cei care au lucrat în cooperativă sau în bancă şi au plecat pe front nu puteau fi înlocuiţi. De altfel, satul Voloca era în apropierea frontului şi a fost în trei rânduri ocupat de inamic, aflându-se când de o parte când de alta a frontului (se afla în zona de operaţii în unele răstimpuri). În aceste condiţii extrem de grele nu se mai putea face nici un fel de aprovizionare, astfel că satul ajunsese într-o stare de sărăcie totală, lipsit de bunurile necesare traiului. Nici sare, nici petrol ori chibrituri nu se mai găseau.
Au fost foarte grei acei patru ani cât a durat primul război mondial. În satul Voloca a fost o mare lipsă de alimente şi o mare sărăcie. Tăvălugul războiului a trecut peste sat de mai multe ori şi toate s-au distrus, s-au pierdut ori s-au rechiziţionat pentru armată, când pentru cea austro-ungară când pentru cea rusă, astfel că oamenii care au rămas în sat nu aveau de nici unele.
În aceste împrejurări a dispărut banca reifeisiană şi cooperativa din sat.
După terminarea războiului vor avea loc mari prefaceri, care vor aduce şi pentru satul Voloca o viaţă cu totul nouă.

Niciun comentariu: