duminică, 30 martie 2008

2.4 Chichifoi vine în sat să înnoiască altarul bisericii

Istorisirea din acest capitol, o voi reda după amintirea domnului Ion Salahor, de la care am aflat multe lucruri interesante despre sat. Cu multă bunăvoinţă mi-a dat şi unele explicaţii de care aveam nevoie. Să povestim dar cum în vara anului 1911, a venit în Voloca bădiţa Chichifoi, pictorul.
“Altarul bisericii era afumat şi părea cam învechit. De altfel, nici nu era de mirare, pentru că de la construirea bisericii, trecuseră 80 ani şi în biserică au ars de atunci multe lumânări. Ba şi fum de tămâie s-a mai făcut, şi fumul s-a aşezat, în decursul vremii pe pereţi si mai ales pe icoane. Trebuia de făcut ceva şi în acest scop, a fost chemat Vasile Chichifoi. După ce a văzut care este situaţia, s-a tocmit cu Niculuţă a Guţoaie, făgăduind că are să facă un lucru bun. Până la urmă, a ajuns la învoială cu lucrul şi cu plata. Niculuţă a Guţoaie era un gospodar de frunte. A fost vornic în câteva rânduri, fiind un om tare cuminte. Nu ştia nici să scrie nici să citească, dar ţinea minte toate cele, mai bine decât cei care ştiu carte. Era şi un pasionat vânător şi adesea îl vedeai cu puşca pe umăr.
Pentru înnoitul altarului, i-a dat lui bădiţa Vasile Chichifoi 600 de lei. Cu banii aceia se putea cumpăra pe atunci două perechi de boi de jug şi încă alte lucruri.”
Când au auzit oamenii din sat cât de mulţi bani i-a dat Niculuţă a Guţoaie lui Chichifoi pentru lucrul acela tare s-au mai mirat. Niculuţă a înnoit altarul bisericii cu banii lui proprii, ca Dumnezeu să-i ierte păcatele grele pe care le-a săvârşit. El a făcut un copil cu o fină de-a lui şi acest fapt se considera ca un păcat foarte mare. Se pare că dumnezeu i-a iertat greşeala, dar n-a trecut prea multă vreme şi Niculuţă a mai făcut cu fina încă un copil. Aşa-i omul, supus greşelii! Dumnezeu e bun şi mă va ierta, îşi zicea el. Poate că avea şi el un pic de dreptate pentru că nu numai odată s-a întâmplat de s-a încurcat naşul cu fina sau invers, finul cu naşa. Multe feluri de întâmplări sunt pe lumea asta.
Atras de ispită şi bizuindu-se prea mult pe bunătatea şi răbdarea Domnului, a mai făcut şi al treilea copil cu fina. Hotărât, păcatul era mare de tot şi el nu mai avea la ce muri. Trebuia de făcut ceva ca să îmbuneze pe Domnul şi să întoarcă mânia lui. Dar o greşeală aşa mare nu se putea compara cu te miri ce, aşa că Niculuţă s-a gândit să jertfească pe altarul Domnului cel puţin patru boi şi poate încă ceva.
Cu femeia lui n-a avut nici un copil, şi asta îl cam supăra. El avea casă şi gospodărie frumoasă, avea destulă, dar n-avea cui s-o lase după moarte. Astfel s-a asigurat omul cu moştenitori.
“În vara aceea, câtă vreme am lucrat la biserică, ne-a mers cât se poate de bine. Dimineaţa mergeam la biserică şi ne încuiam pe dinăuntru şi nu lăsam pe nimeni să intre; nici chiar popa nu avea voie să intre.” Aşa povesteşte Domnul Ioan Salahor, care pe atunci era un copil şi-l ajuta la lucru pe bădiţa Vasile. “Numai palamarul care ne dădea apă, avea voie să intre doar până la tindă, unde era pus un poloboc mare, pe care el trebuia să-l umple în fiecare zi cu apă. Apă ne trebuia pentru spălarea icoanelor, care erau pline de funingine de la lumânări (afumate). Cu apă stătută cu sopon, şi cu o ţâră de sodă, icoanele ieşeau ca nou făcute. După ce se uscau o ţâră, bădiţa Vasile mă punea să le dau cu lac de cel mai bun, şi apoi le aşezam la loc. Am lucrat aproape toată vacanţa, adică vreo 6 săptămâni.
Dar noi nu lucram toată ziua; câte o dată lucram dimineaţa şi câte o dată lucram după amiază, dar şi atunci câte 2-3 ceasuri. Eu luam şi cărţile cu mine şi învăţam cu bădiţa Vasile, ca să-mi fie mai uşor când va începe şcoala.
De mâncare ne aduceau gospodinele din sat, cu rândul şi ele se sileau să ne aducă, care de care mâncări din cele mai bune. Cât a ţinut lucrul, bădiţa Vasile n-a lăsat pe nimeni să intre în biserică; numai pe Niculuţă a Guţoaie l-a lăsat de vreo două trei ori. Când murea cineva, crucile şi prapurile se luau din tindă, dar cu mortul nu era voie să se intre în biserică. Popa făcea slujba afară în faţa bisericii.
Duminicile şi în zilele de sărbători, slujba se făcea tot afară în ogradă. Veneau tare mulţi oameni la biserică, de se umplea ograda cât era de mare.
Când am terminat lucrul şi am aşezat icoanele la loc, bădiţa Vasile i-a zis popei că totul este gata, dar până sâmbătă după-amiază nu are voie nimeni să intre în biserică. Nici chiar noi care am lucrat, nu trebuia să intrăm ca să nu se ridice colbul şi să se aşeze pe icoane. Aceasta a fost într-o miercuri, astfel că până sâmbătă tot satul a avut vreme să afle şi să discute că noi am gătit lucrul, că are să se deschidă biserica şi că duminică are să se sfinţească din nou.
În sâmbăta aceea, au năvălit atâţia oameni la biserică, de nu mai încăpeau. Popa cu toţi epitropii, consilierii şi alţi gospodari, când au văzut cât de frumoase şi de curate erau icoanele, după cât de negre erau înainte, încât aproape nu se cunoştea ce este pe ele, tare s-au mai bucurat, mai ales femeile au rămas uimite şi din cale afară de mulţumite.
Într-adevăr, din mâinile noastre a ieşit un lucru curat şi minunat de frumos. A doua zi, duminică, biserica gemea de atâta lume şi mesele erau pline de pomene şi colaci. Pe drum, când mergeam şi noi la biserică, bădiţa Vasile mi-a atras atenţia ca nu cumva să spun cum am înnoit noi icoanele, că are să-mi taie limba. Lucrul aista mi l-a mai spus el de vreo două ori şi mai înainte, dar mi l-a reamintit şi atunci”.
“Deoarece de atunci a trecut atâta amar de vreme, iar bădiţa Vasile nu mai este în viaţă, de mai mulţi ani, am să explic cum am făcut lucrul acela. Icoanele erau numai afumate şi pline de colbul care s-a aşezat pe ele de atâta amar de ani, încât erau aproape negre. Noi ştergeam mai întâi colbul şi fumul cu nişte picioare de iepure pe care ni le aducea Niculuţă a Guţoaie, de care el avea o mulţime în podul casei, fiind vânător.
Picioruşele acelea erau ca nişte periuţe, cu care ştergeam foarte bine icoanele. După aceea le curăţam cu apă şi săpun şi puţină sodă. Asta era toată treaba pe care o făceam. Lucrul acesta putea să fie gata în cel mult două săptămâni, dar bădiţa Vasile mi-a spus că la asemenea lucruri nu trebuie să te grăbeşti, că nu iese bine, iar eu aveam toată încrederea că aşa trebuie să fie.
Câteodată când aducea vreo gospodină, pe lângă mâncare şi un şipşor de holercă, apoi bădiţa trăgea câte un gât, două de băutură şi se culca undeva de nu mai lucra nimic în ziua aceea. Eu, ca să nu stau degeaba, mă apucam atunci de învăţat, fiindcă nu puteam dormi ziua.
Când se apropia seara, eu îl trezeam ca să mergem acasă. Drept că bădiţa Vasile nu mai bea aşa mult ca înainte, dar tot se mai întrecea câte odată cu măsura, mai ales când se întâlnea cu o seamă de gospodari mai de frunte din sat.
Când veneau acasă, seara târziu, el şi cu tătuţa începeau să cânte lângă horn aşa de tare că se stingea opaiţul de pe muchea hornului şi noi toţi ne trezeam din somn.
Cât a stat bădiţa Vasile în sat la noi, niciodată nu s-a dus la crâşmă la jidani. Dacă cineva îl chema să-l cinstească, el mergea numai la Spiridon Porfirean, care avea şi gramofon în crâşmă. La crâşma lui Porfirean mergeau numai unii învăţători, popa câteodată, jandarii şi vreo câţiva oameni mai de seamă din sat. Pentru aceştia era o odaie aparte, unde mesele erau acoperite cu feţe de masă albe şi curate. Pentru ceilalţi oameni era o altă odaie cu o masă lungă şi două osloane. Unii veneau mult de dragul gramofonului.
În duminica sfinţirii bisericii, când am intrat noi în biserică, adică bădiţa Vasile şi cu mine, toţi au întors capul spre noi şi s-au dat la o parte, ca să ne facă loc, de parcă ar fi mers popa cu cădelniţa, oamenii şi femeile care erau mai pe la margine îi pupau mâna lui bădiţa Vasile, lucru de care n-am scăpat nici eu. Femeile bătrâne mă sărutau pe frunte şi-mi pupau şi mâna şi-mi spuneau că mâinile aistea fac lucruri sfinte şi sunt mâini de aur. Mie nu-mi prea venea să cred, când mă uitam cât de negre şi mânjite erau mâinile mele, mai ales după lucru.
Era o zi tare frumoasă în duminica aceea a sfinţirii, cu cer senin, fără pic de nour, cam pe la începutul luni septembrie din anul 1911. Erau tare multe flori în biserică puse pe la toate icoanele din altar. În acea duminică au venit la biserică vreo şapte popi de prin alte sate, şi unul mai mare care venit din târg de la mitropolie. Oamenii spuneau că acela este Vlădica, venit anume pentru sfinţirea bisericii din Voloca.
Biserica era plină de oameni de nu mai încăpeau, şi mai şedeau şi pe afară, fiind plină până şi ograda bisericii. Era lume venită şi de prin alte sate.
În acea zi, bădiţa Vasile s-a îmbrăcat cu straiele cele noi şi era cu mustăţile răsucite în sus, altfel umbla hojma cu mustăţile nerăsucite.
Cu mare greutate am străbătut printre oameni şi femei, din pricină că femeile vroiau să-i pupe mâinile lui bădiţa Vasile şi mie. Dacă am ajuns în faţă, am stat amândoi alături, aproape de altar. Eu nu voiam să stau acolo, pentru că îmi era ruşine, locul acela era pentru epitropi şi oameni bătrâni, dar bădiţa Vasile nu m-a lăsat de lângă dânsul.
Eu mă uitam câteodată înapoi şi îmi făceam planul cum s-o iau la fugă de acolo, dar nu era chip, pentru că toţi oamenii numai la noi se uitau. Nu ştiu cum de am scăpat nedeochiat, în ziua aceea. Poate că după ce s-a gătit slujba şi s-a sfinţit biserica, pe când ieşeam afară, au ştiuchit asupra mea vreo câteva babe ca să nu-mi fie de deochi.
După ce au ieşit toţi din biserică, vlădica cu ceilalţi popi, bădiţa Vasile şi cu mine, care eram ţinut de mână de dânsul, ca să n-o iau la sănătoasa şi să-l las singur, ne-am dus acasă la Niculuţă a Guţoaie. Acolo ne aşteptau o grămadă de gospodari şi gospodine, care au adus de ale mâncării de toate bunătăţile. Gospodinele au aşternut în pomăt, pe iarbă scorţare peste care au pus feţe de masă şi au întins o masă lungă cât ţinea pomătul şi toţi oamenii şi femeile s-au aşezat jos la masă. Vlădica, cu ceilalţi popi , epitropii bisericii şi noi am fost poftiţi în casă. Pe noi ne-a pus la masă drept la mijloc, lângă vlădica şi pe urmă au luat loc ceilalţi popi şi epitropi.
Eu nu mă simţeam prea bine că şedeam lângă popa cel bătrân deoarece nu-l puteam suferi din cauza lăcomiei lui pentru bani. Mai bucuros aş fi tras o fugă până la părău, ca să mă scald alături de ceilalţi băieţi , că tare cald mai era.
În casă, la masă, i-a poftit pe tătuţa şi pe mama dar nu aşa la loc de frunte cum eram eu şi cu bădiţa Vasile.
Pentru noi a pus un curcan întreg, fript la cuptor şi alte bunătăţi, numai că eu nu prea am putut mânca, pentru că mai întâi a început vlădica să-l laude pe Niculuţă a Guţoaie pentru fapta frumoasă pe care a făcut-o pentru biserică şi pe noi care am săvârşit acest lucru frumos. După vlădică au început şi ceilalţi popi să grăiască şi să laude şi să mulţumească la toţi, care au făcut aceste fapte frumoase. Mie mi se făcea negru înaintea ochilor de trudit ce eram.
După ce s-a gătit cu masa şi cu vorbăria, gospodarii şi gospodinele au început să se împrăştie fiecare pe la casele lor. Vlădica şi cu ceilalţi popi străini au plecat şi ei. Au rămas numai popii de la noi, cu epitropii şi încă vreo câţiva gospodari şi megieşi de-ai lui Niculuţă a Guţoaie.
De aghea de-amu, ne-am apucat să mâncăm mai bine cu toţii; aşa s-au ospătat şi cinstit cu toţi până spre seară. S-au cinstit aşa de mult, încât şi bădiţa Vasile de aghea mai putea merge; se ţinea de mine de mă purta pe drum când într-o parte, când în alta. Eu mai aveam încă de adus colacul meu şi pe al lui, pe care i-am căpătat la masă. Erau doi colaci mari şi frumoşi şi aveam şi câte un ştergar mare, ales cu borangic şi frumos cum nu se mai poate. Cam greu am ajuns, dar tot am ajuns cu bine până acasă, fără să cădem pe jos. Mama nu mai ştia ce să facă de bucurie, când i-am dat ştergarele amândouă, căci bădiţa a renunţat la ştergarul lui. Numai tătuţa nu ştiu de ce, era cam îmbufnat în ziua aceea şi zicea că din mine n-are să iasă gospodar niciodată.
Bani nu-mi da bădiţa Vasile pentru ajutorul ce i-l dam la lucru, dar îmi cumpăra de toate ce-mi trebuia. Din când în când, îmi da şi câte vreo câţiva griţari ca să merg la cofetărie şi să mănânc ceea ce-mi place mie. Numai că eu nu prea îndrăzneam să intru…. Nu ştiam cum se cheamă bunătăţile alea şi nici cum se mănâncă. (Este vorba de cofetăriile din oraş, frecventate pe atunci de lume mai înstărită, de ofiţeri, etc.)
Dacă a gătit lucrul la noi în sat, bădiţa Vasile a fost chemat în alt loc, prin alte sate, iar eu am rămas acasă şi tare îmi părea rău că nu m-a luat şi pe mine cu dânsul. De altfel, se apropia vremea când trebuia să merg la şcoală la târg, de-amu în clasa a doua.”
În acest capitol au fost redate anumite fapte petrecute în sat la începutul acestui veac. Am considerat că este bine să fac cunoscut urmaşilor câte ceva din trecutul comunei noastre.
Vasile Chichifoi a fost pictor de biserici şi sculptor de cruci. Picta şi icoane, prapuri, etc. Era stabilit în Cernăuţi ,dar era de origine de prin părţile Sucevei. De la dânsul a primit consăteanul nostru Ion Salahor primele noţiuni şi îndrumări în arta picturii.
Niculuţă A Guţoaie a fost un gospodar vrednic din satul nostru, ocupând şi diferite funcţii însemnate, ca cea de primar, de director de bancă, etc. Era om cumsecade , numai că a păcătuit foarte tare cu fina. Trebuia să-şi mai uşureze sufletul, pentru că altfel nu avea la ce muri, îl aştepta focul veşnic.
Mitropolit, era pe acea vreme Vladimir de Repta, iar paroh în sat, Casian Stratulat.

Niciun comentariu: