duminică, 30 martie 2008

1.15 Casa şi gospodăria voloceanului

Înainte de a descrie casa şi gospodăria unui volocean din timpurile noastre, este necesar să ne întoarcem spre trecutul îndepărtat şi să căutăm a ne lămuri cum arăta o astfel de gospodărie pe vremea când s-au făcut primele înjghebări de locuinţe. Va trebui măcar prin comparaţie, în lipsă de izvoare, să arătăm cum se înfăţişa un sat, şi ce fel de gospodării puteau să se întemeieze în acele vremi îndepărtate.
Oricine va putea să-şi dea seama de marea deosebire între un sat sau o gospodărie de atunci şi un sat şi o gospodărie din timpurile noastre. Aici trebuie să precizez că a avut loc o evoluţie adică o prefacere sau transformare în timp îndelungat. De altfel nici satul de astăzi nu rămâne pe loc, ci se schimbă şi în viitor va arăta cu totul altfel ( ca un orăşel). Transformarea ( evoluţia) este cât se poate de firească, ea urmând legile progresului. Toate în lumea aceasta se transformă. Lucrurile toate se învechesc cu timpul şi se cer a fi reînnoite (înlocuite), ceea ce s-a întâmplat şi până acum. Este un adevăr pe care nimeni nu-l poate contesta.
Aceleaşi legi i-au călăuzit şi pe strămoşii volocenilor, când s-au aşezat întâi în Cozmin şi apoi în Voloca. Au pornit şi ei de la colibe şi bordeie, şi a trebuit să treacă multă vreme până să ajungă la casele şi gospodăriile de astăzi, mari, comode, frumoase şi înzestrate cu de toate.
În trecut, satul se prezenta ca o aşezare modestă, nu prea întinsă, cu bordeie mari sau mai mici, pe când în zilele noastre, satul se prezintă ca o aşezare întinsă, cu multe gospodării mari şi casele bine lucrate, care de care vrând să pară mai plăcute, mai bogate şi mai arătoase.
Au trecut sute de ani până să se ajungă la construirea unor case mai bune, apropiate de cele pe care le vedem astăzi.
În ce priveşte materialul de construcţie, problema nu era greu de rezolvat. La un bordei mai bun se cereau nişte lemne, uşor de găsit pe atunci şi nişte stuf, papură sau frunze cu care se acoperea. Bordeiul se ungea cu lut mai întâi pe dilăuntru şi după uscare, se ungea şi pe dinafară. Drept pod (tavan) se aşezau nişte lemne mai lungi şi nu prea groase, legate între ele şi unse de asemenea cu lut. O leasă din nuiele servea de uşă. O deschizătură în perete , servea de fereastră. Geamuri nu existau şi când era frig, gaura din perete se astupa. În tavan era lăsată o deschizătură pe unde ieşea fumul. Aşa era bordeiul primitiv, foarte simplu , compus dintr-o singură încăpere. Se trăia greu, fără nici o urmă de confort. O fază mai înaintată a constituit-o bordeiul când a fost construit din două încăperi. În prima încăpere, tinda cum îi ziceam noi, servea ca loc de păstrare a uneltelor şi armelor şi poate loc pentru hrană (alimente). Mobilierul era puţin, simplu: nişte cuie de lemn bătute în perete şi nişte buturugi drept scaune. Pe jos era pământ pe care se punea iarbă sau frunze şi apoi se aşternea ceva pe ele la culcare.
De multe ori hainele se serveau şi ele de acoperământ sau aşternut. Pe vreme de iarnă, se făcea foc, care ardea într-una.
De la bordeiul primitiv, descris mai sus, s-a ajuns după o altă perioadă de timp la un bordei mai bine lucrat şi încheiat, pe măsură ce omul şi-a făcut şi unelte mai bune. Bordeiul de acum avea tot două încăperi, dar era construit din lemne mai netede, fie cioplite sau numai cojite. Încăperile (tinda şi casa de locuit) erau bine unse cu lut, podul făcut mai bine (poate vălcuit), uşile mai drepte, făcute din lemne cioplite, despicate şi în jurul pereţilor erau făcute laviţe din druguri alipite pe care se putea şedea, aşeza ceva şi noaptea dormi.
Într-o fază mai nouă a apărut şi patul din patru stâlpi (ţăruşi), două chingi şi peste ele lemne mai lungi. Tot pe atunci poate apare vatra şi cu ea amnarul, cremenea şi iasca.
Aşezarea omenească era efemeră, stabilitatea nesigură, construcţiile încă şubrede. De altfel nici nu putea să fie altfel şi de-ar fi fost posibil, n-ar fi fost de folos în acele vremuri tulburi, nesigure din cauza luptelor neîntrerupte cu tătarii, turcii, polonii şi cazacii. Pe acea vreme satul era în Cozmin, locuit numai de băştinaşi moldoveni.
Atacurile, incursiunile vrăjmaşe şi năvălirile erau dese şi se soldau cu răpiri, omoruri, jafuri şi incendieri. Când era semnalată vreo primejdie, bieţii oameni apucau spre codri şi spre munţi. Când se reîntorceau la vetrele lor, nu găseau nimic. Totul era devastat, ars, distrus şi trebuiau să-şi refacă din nou casele, gospodăriile. Câte odată, locuitorii satului distrus nici nu se mai întorceau la vechea vatră, ci-şi căutau vreo altă aşezare, într-un loc mai ferit, mai bine adăpostit şi eventual mai uşor de apărat.
Dacă urma o nouă perioadă de linişte mai îndelungată, oamenii îşi construiau locuinţe mai mari şi mai trainice. În loc de bordeie, oamenii mai înstăriţi, mai pricepuţi şi mai în putere îşi construiau nişte locuinţe mai bune, care se puteau numi de acum case. Acestea erau mai îngrijit lucrate, mai frumos cioplite şi poate cu unele ornamente. Unele case aveau tot o încăpere şi o tindă, dar altele, mai puţine, aveau două încăperi şi o tindă. Creştea numărul membrilor de familie şi posibilităţile de câştig. Omul mai făcea pe lângă casă vreun adăpost pentru păsări sau animale mai mari. De aici necesitatea de a construi un coteţ, un ocol sau un grajd. Cred că primele vietăţi de lângă casa omului au fost găinile, vreun purcel, un câine, poate o vacă sau un cal. Toate aceste animale trebuiau bine adăpostite şi ferite, pentru că altfel ar fi fost uşor atacate de lupi, vulpi şi alte animale sălbatice. Dar ele mai trebuiau ferite şi păzite şi din cauza răufăcătorilor. De aceea omului i-a venit în gând buna idee de a-şi împrejmui casa cu un gard, măcar din nişte mărăcini.
Astfel, încetul cu încetul, omul şi-a mărit şi consolidat gospodăria. Acest progres nu se făcea atât de repede, cum s-ar putea face astăzi. Lucrul mergea greu şi încet şi o schimbare neînsemnată necesita multe decenii, o viaţă de om.
Când vreunul mai isteţ reuşea să facă ceva nou alţii căutau să-l imite şi aşa oamenii învăţau unii de la alţii să-şi alcătuiască o aşezare (gospodărie) din ce în ce mai bună.
După trecere de mulţi ani, nu numai casele erau mai arătoase dar şi grajdul era lucrat mai bine. Omul şi-a mai făcut o şandrama unde să-şi ţină uneltele sale de lucru ori alte obiecte. Şi-a mai construit şi o şopră, nişte coteţe mai bune pentru găini sau porci şi chiar o butcă pentru câine.
Dacă apa era prea departe de casă, cu vremea i-a venit în gând să-şi sape o fântână lângă casă. De la fântâna cu scânduri şi ghizdele s-a ajuns la fântâna cu piatră şi în cele din urmă cu rule de beton.
Nutreţul pentru animale era ţinut în podul grajdului sau sub şopron.
Astfel pe măsură ce au trecut anii, omul a ajuns să-şi poată construi o adevărată gospodărie, ca cele pe care le-am apucat şi noi. Aşa au lucrat înaintaşii noştri, când s-au aşezat pe aceste locuri.
Nu erau case de un singur tip, nici la fel de mari, sau la fel de frumos lucrate. Toate acestea depind de gustul omului, de nevoi, de pricepere şi mai ales de posibilităţile lui. Casele n-au fost lucrate în acelaşi timp şi nici de către acelaşi meşter. De aici provine varietatea gospodăriilor dintr-un sat.
O gospodărie ţărănească mai înstărită, după cum arăta ea în epoca dintre cele două războaie mondiale, între 1920-1940, era alcătuită dintr-o casă ţărănească cu două încăperi şi o tindă construită din bârne unse cu lut şi acoperită cu draniţă. La temelie se aşezau nişte tălpi de lemne lungi şi groase, sub care se puneau nişte pietroaie mari. Peste aceste tălpi, care formau un mare dreptunghi, se aşezau de-a curmezişul alte două tălpi care despărţeau dreptunghiul de bază în trei părţi. La apus urma să fie căsuţa (bucătăria sau casa mică), la mijloc, tinda şi la răsărit, casa cea mare, zisă şi casa de la vale. Toate casele se clădeau cu faţa la amiază, pentru ca încăperile să fie bine luminate.
Odată ce era pusă temelia celor trei încăperi, se trecea la clăditul casei, aşezându-se bârnele în aşa fel încât pereţii să iasă drepţi şi să se înalţe toţi deodată. Casa avea o uşă de intrare care dădea în tindă, iar în tindă erau alte două uşi, una care dădea în căsuţă şi alta care dădea în casa cea mare. Uşile erau făcute din scânduri de brad.
La căsuţă era o fereastră, mai rar în faţă, iar la casa cea mare, era de regulă 3 ferestre, două în faţă la amiază şi una la peretele dinspre răsărit.
Odată ce era casa clădită şi drăniţită, se trecea la baterea purecilor ( nişte pene care să ţină lutul- tencuiala), apoi se ungea cu lut, cu care ocazie se făcea clacă de uns, apoi se netezea. Când pereţii erau uscaţi, erau daţi cu var, în partea de sus, spre pod, iar în jos se dădea cu humă. Foarte puţine case aveau pe jos podeală, numai în casa cea mare. În rest, în majoritate erau pe jos cu lut.
Ferestrele erau făcute dintr-o bucată, prinse într-o ţâţână la partea de răsărit şi aveau patru ochiuri, cam mici la început. În ultima vreme, s-a luat obiceiul ca ferestrele să fie mai mari şi să se deschidă la mijloc, în două părţi. Aveau tot patru ochiuri, cele două de jos mai mari, sau şase ochiuri egale. În pereţi se băteau (fixau) cuie groase de lemn, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. Înălţimea pereţilor era cam de 2,25 m. Înăuntru, în căsuţă, se aşezau pe cuie hainele de purtat, pălăria, trăiste şi ştergătoare de şters după spălat. În casa cea mare, pe cuie se aşezau diferite ulcele, căniţe, ulcioraşe şi smocuri de flori sau de busuioc. Pe cuiele de afară se puneau iarăşi ulcioraşe.
În căsuţă se făcea un cuptor cu vatră şi un şparhat (plită) de fier. În cuptor se coceau turte, mălai, alivenci, pâine, plăcinte, varzari. Câte odată se fierbeau oale cu găluşte, friptură, se uscau ciucălăi, poame, bureţi. În vatra cuptorului fierbeau oalele cu zeamă şi mleşniţa.
La peretele de apus şi miazăzi era câte o laiţă pe cae ziua se şedea iar noaptea se putea dormi. În căsuţă era şi un pătuţ de dormit, la unii o măsuţă şi un blidar. Alţii aveau numai două poliţe pentru străchini, linguri şi fundul de mămăligă. Deasupra era poliţa cea mare pentru diferite lucruri. În casa de la vale, erau două lăiţi (la amiază şi către răsărit) la apus, lângă uşă, tot două poliţe sau un blidar, iar la peretele de miază noapte era un pat de scânduri fixat pe două chingi puse pe patru ţăruşi de lemn bătuţi în pământ. La puţine case era sobă în casa de la vale, ori cuptor. În această încăpere era şi o masă lungă cu osloane, iar pe pat era lada cu zestre. Mai era grinda ( o poliţă pentru zestre), scoarţe, ţoluri, vălătucuri, calapuri, iar pentru haine şi perini un grindari (drogari). Pe pereţii dinspre răsărit, se aflau icoane.
În tindă, în fund, era o laiţă pe care se puneau sacii cu grăunţe, făină, grâu, secară sau fasole. Către un perete unii mai aveau un lădoi.
După uşa tinzii se ţineau toporul, ferăstrăul mare, cociorva cea mare şi lopata de băgat şi de scos pâinea din cuptor. Uşa de afară avea încuietoare de lemn, mai târziu din fier.
În podul casei se puneau toamna ciucălăi la uscat, pe sub streşină se ţineau nuci, poame uscate, sâmburi de dovleac (bostan), şi alte produse şi lucruri, iar la bantie se lega carnea, cârnaţul, şi slănina spre a se afuma. Case cu horn şi vatră au apărut multe în sat, iar mai târziu case cu horn (cu hogeag din tindă). Lângă casă se făcea un coteţ de porci şi unul pentru găini, din lemn şi acoperit cu draniţă. Coteţul era pardosit cu lătunoaie sau scânduri. Se făceau ceva mai departe de casă. Altă construcţie mare era grajdul cu hâjul, sau şura cu studola, clădite din acelaşi material ca şi casa şi acoperite tot cu draniţă. Şi acestea erau unse cu lut şi văruite. Pentru hrana vitelor din grajd era o iesle unde se puneau fânul, lucerna, cocenii, etc. Pocii aveau troacă. La unele coteţe troaca era fixă, prevăzută cu o deschidere în afară, pe unde se turna mâncarea, apoi se închidea capacul. La unele case era şi un ocol pentru vite.
Lângă casă mai era şi un coştei, unde omul ţinea ciucălăi, ca să se zvânte. Semincerii se ţineau sub streşină afară şi pe drughini, în tindă înşiraţi, legaţi cu pănuşe.
Şopronul cu acoperiş pe patru stâlpi înalţi, scutea de ploaie snopii şi nutreţul pentru vite, care nu încăpeau în podul grajdului, şurii sau în standoală. Acoperişul din draniţă al şopronului era mobil; se putea înălţa şi coborâ, după trebuinţă, în funcţie de cantitatea de paie care se afla sub el.
Şopra acoperea lemnele, lemnarul, maiul, crăcana şi chiar pe omul care tăia lemnele şi lemnele tăiate. Şopra putea să adăpostească şi căruţa, sania.
Unele case aveau şandrama, fie în partea de dinapoia casei, fie la apus către peretele căsuţei. Aici se păstrau diferite obiecte gospodăreşti şi uneltele de lucru (stative, zolniţă, poloboace, etc.). Nu trebuia să uităm nici butca câinelui, făcută din scânduri şi acoperită cu draniţă.
Unii gospodari mai înstăriţi făceau din căsuţă un dormitor mai comod, iar pentru gătit îşi construiau o bucătărie de vară, separată. Aceasta arăta ca o casă mai mică, cu două încăperi (un fel de tindă pentru saci şi diferite lucruri şi o odaie cu şparhat şi cu cuptor de copt, unde se gătea mâncarea. În această bucătărie de vară se putea şi dormi, ea având şi un pat.
Mobilierul era modest. Patul era făcut din scânduri (comun); în el dormeau mama, tata şi copiii. Cei bătrâni dormeau pe cuptor. Aşternutul simplu: ţoluri de buci, de lână, chiar şi haine vechi scoase din uz şi perne lungi din pene de găină. Pe lângă pat mai erau lăiţele, scaune ţărăneşti şi o masă mai mică în căsuţă şi una mai mare în casa de la vale. La unele case erau şi blidare. O cociorvă mică, un vătrar şi o mătură care stăteau un cotlon lângă uşă, în partea stângă, completau mobilierul bucătăriei.
Gospodăria voloceanului era completată de o grădină mare lângă casă, un pomăt cu diverşi pomi roditori şi lângă casă cu straturi pentru ceapă, usturoi, pătrunjel, sfeclă, morcovi, etc. Unde gospodina era tânără sau erau fete tinere la casă, nu lipsea grădina cu flori în care se semăna busuioc, mentă, garoafe, gheorghine, liliac, trandafiri, gura-leului, bujori, etc.
În rândurile de mai sus am descris casa şi gospodăria cum erau ele înainte de cele două războaie mondiale. Noile locuinţe din a doua jumătate a secolului XX se deosebesc mult, având un aspect orăşenesc.

Niciun comentariu: